Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Puterea cărţii

Puterea cărţii

Spuneam că solul natal i‑a dăruit lui Breban o incredibilă forţă, o covârşitoare, fantastică „putere de carte”: 25 de volume scrise aici, dacă n‑or fi deja mai multe

Spuneam în foiletonul precedent că, întors în ţară în 15 martie ’90, N. Breban a refuzat acest mai‑mult‑ca‑prezent; s‑a ţinut departe de politichia măruntă, de boulitică, de sfada dâmboviţeleană (mulţumesc, Paul Goma!), de trocurile de tarabă, în alte cuvinte, de „teatrul obositor al politicii”. Atunci ricanam: doar n‑o să ne întoarcem la Malherbe (1555‑1628, vă rog!), n‑o să spunem ca el că „un poet bun nu e mai folositor statului decât un bun jucător de popice”. Sau de baschet. Nu, n‑am vrut asta, dar ce‑am reuşit a fost să ne maximizăm necazurile. Când Petru Ursache a cerut în presă să fie îndepărtaţi informatorii Secu din posturile de conducere ale Universităţii „Al. I. Cuza”, decanul l‑a chemat la ordin şi l‑a somat să dea dezminţire, tot în presă. A dat‑o: „Acum, în Facultatea de Litere, mă simt în securitate”.

Pricep de ce orgoliosul Breban, cu un hybris (boală necesară personalităţii creatoare) admirabil, n‑a vrut să se amestece cu cei obsedaţi de uşile partidelor politice, mai ales de clanţa de la Cotroceni, visând să facă acolo Paştele şi Crăciunul, iar verile, la Neptun. Viţelul de aur nu l‑a atras. O fi bine, o fi rău? Poate n‑ar fi ajuns la vârf lideriţele PNL Gorghiu – Turcan sau Roberta Anastase – PD, cu matematica ei precară la adunare şi la scădere. N‑ar fi ajuns material electoral funia de usturoi a lui Mihail Neamţu, nici sutienul Elenei. Reputaţia oamenilor politici (de toată ne‑isprava) n‑ar fi tot căzut, până la ultimii premieri. Îi pricep raţiunea de a nu renunţa la timpul singurătăţii sale creatoare, sătul de „beţiile cu Marx” ale fanilor lui Iliescu, de debilul Emil, de lichidatorul Băsescu îndemnând la emigraţie, de unde autoexilul profesioniştilor. Poate şi de Herr Nein, cum îi spune Petru Romoşan lui Iohannis, preşedintele care întreţine constant vrajba politică. Dar tot Nicolae Breban notează cu tâlc: „Revoluţie a fost cu adevărat dacă va fi!” În altă formulare: dacă vrem schimbare, e nevoie de o clasă politică verticală.

În martie ’90, Nicolae Breban vine de la Paris; în aprilie scoate revista cu două nume, Contemporanul. Ideea europeană. Contextul era atât de neprielnic literaturii mari, că te puteai întreba: Quo vadis, Literatură? Spuneam că solul natal i‑a dăruit lui Breban o incredibilă forţă, o covârşitoare, fantastică „putere de carte”: 25 de volume scrise aici, dacă n‑or fi deja mai multe. Amor omnia vincit, aşa erau intarsiate mobilele stil din casele pubertăţii. În cazul său, e vorba, aşa cum am formulat, de o dragoste de carte, cea mai frumoasă formă de iubire. Şi cât iubeşte romancierul dacă nu se opreşte din scris 700‑800 de pagini!

Nu, nu se poate vorbi, în legătură cu N. Breban, de evitarea a ceea ce numeşte „politică de‑a dreptul” (Viaţa mea, Polirom, 2017, pag. 336), dimpotrivă. „Câinele de gardă” al democraţiei, al libertăţii de expresie a tresărit după Tezele din iulie ’71. Stupiditatea lor i s‑a părut deosebit de periculoasă, cum a şi fost. Începutul sfârşitului lui Ceau l‑a întrevăzut primul atunci. După scena balconului din ’68, multslăvitul a fost cuprins galopant de „boala fiinţei glorioase”, care pierde simţul realului dintr‑o din ce în ce mai augmentată încredere în sine (cu totul alt fel de hybris decât al creatorului). Predicţie corectă.

De la început, grupul celor cinci muşchetari, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Matei Călinescu, Cezar Baltag şi Nicolae Breban, s‑a orientat spre scris estetic integral. Radu Cosaşu ceruse „adevăr integral” şi o păţise rău. Trei poeţi, un critic şi eseist, un viitor romancier se opuneau criticii de direcţie realist‑socialistă, prestată de asfixianţii, sufocanţii I. Vitner, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, Savin Bratu, Vera Călin, Vicu Mândra, Silvian Iosifescu, plus D. Micu, cronicar la Scânteia, care îi anihilau pe curajoşii mişcând în front sau îi marginalizau. Pentru un scriitor, marginalizarea prelungită e o moarte înceată. Cei cinci, un ardelean, doi valahi, doi basarabeni, au fost foarte supravegheaţi, şi de activul UTC‑PCR, şi de Securitate. În plin martiriu al bisericii creştine, Cezar Baltag şi Nicolae Breban, aveau „origine nesănătoasă”, erau fii de preoţi, unul de peste Prut, celălalt maramureşean, cu biserica greco‑catolică desfiinţată. Matei Călinescu şoma, Nichita Stănescu deţinea un post amărât de corector II, la sovietiza(n)ta Gazetă literară, Cezar Baltag era încă student.

Cât despre pâinea exilului, bagheta pariziană… După intervenţia contra Tezelor din ’71, „Mondul” goşist i‑a spus lui Breban că dă apă la moară dreptei; Die Welt, că, având rezerve faţă de Ceauşescu, îşi calomniază cuibul: „N. Breban beschmutzt sein Nest”. Suspiciunea vechilor exilaţi contra noilor exilaţi l‑a mâhnit, ca şi mâncătoriile interscriitoriceşti. Trebuie spus că nici cehii, nici ungurii, nici polonezii nu i‑au „linşat” pe exilaţi cum au făcut‑o românii. Chiar şi acum, sau mai ales acum, când soldaţii Soros au acceptat o misie anti‑românească, dar şi când – vai nouă! – „se pare că am căzut cu toţii în exil” (Viaţa mea, pag. 240). Nicolae Breban e atât de atacat (nu i se iartă nimic, în special că este productiv) pentru că s‑a opus, din Paris, Tezelor, în timp ce falşii disidenţi, bursieri prin Vest, au tăcut.

Spre finalul primului volum din Viaţa mea, N. Breban se întreabă de ce n‑a rămas în Germania, în Franţa, în Suedia. După un an la Stockholm, graţie editorului Coekelberghs şi lui Artur Lundkvist, preşedintele Institutului Nobel, se putea stabili acolo. S‑a întors, ca să intre în ani lungi în şomaj, să primească „atacuri de presă”. La Îngerul de gips a avut cronici negative comandate de Popescu‑Dumnezeu şi scrise de Crohmălniceanu, Aurel Martin, Valeriu Râpeanu, dar şi de prietenul Ion Ianoşi. Cât despre romanul Bunavestire, un activist mai luminat, Ion Burtică, şi‑a asumat răspunderea, nu directorul Junimii. Lui Iacoban i s‑a telefonat şi a executat, spune Breban. Restul e – mass‑media. După lansarea romanului, în ’77, Ion Iliescu, prim‑secretar de Iaşi, l‑a invitat la cabinet şi i‑a spus că ar fi trebuit să‑şi exprime rezervele „acasă”. Unde? În ziarul standard Scânteia mare şi tare? Colegii ostili nu l‑au votat ca „delegat”, să poată participa la Congresul scriitorilor din mai ’72, unde ar fi putut cere cuvântul: „Lăsaţi‑l încolo pe Breban, are paşaport german”. S‑a opus careva când Titus Popovici i‑a făcut praf Bunavestire într‑o plenară, fără a‑l numi pe editorul prieten de vânat‑pescuit? Breban era cel care trebuia distrus, nu Iacoban. Numai că – zice Poetul şi eu îl cred pe Poet: „Când ştii să pierzi e semn c‑ai câştigat”. Postsocialist, i s‑a mai organizat subteran un exil, fiind acuzat, fără fir de dovadă, că ar fi colaborat cu Pleşiţă. L‑a apărat Paul Goma.

La acest de ce n‑a plecat, prozatorul răspunde „cu mâna pe inimă”: „Nu ştiu”. În fapt, bine ştie că solul naşterii te hrăneşte şi te vindecă. Mai spune că îşi scrie memoriile („mon coeur mis a nu”, în felul teribilului francez) ca să se înţeleagă, să afle de ce a făcut marile alegeri astfel, de ce a luat astfel marile hotărâri ale vieţii. Iar răspunsul final e iarăşi socratic (ştiu că nu ştiu nimic): „Nu ştiu”.

Eu ştiu şi ştiu şi cititorii săi, cei pregătiţi pentru lectură complice, cei care aud vocile inimii şi ale minţii.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now