Contemporanul » Polemice » Proletcult după proletcult

Proletcult după proletcult

Adam Puslojic îşi spune atât de frumos: Adam de Serbia şi nici n‑ar declara că Serbia este „cea mai săracă ţară din Europa, cea mai înapoiată”, cum afirmă, despre România, Mircea Cărtărescu într‑un interviu din iunie 2019

Marginalii la o carte de Ion Lazu. Eichmanii culturali, cum îi numeşte Virgil Nemoianu, vor iarăşi deznaţionalizarea literaturii. Se ocoleşte (când nu se neagă) trecutul, văzut ca o povară: dus în spate sau pe umăr, nu se poate înainta, ni se tot spune. Recent, un orator universitar părea a se teme de cuvântul naţional, nu cumva să facă auditoriul vreo confuzie între naţional şi naţionalism, să nu fie care cumva considerat primitiv. Mama spaimei unora este eticheta „naţionalist de grotă” ori „brută” politic incorectă, cu carenţe conservatoare. Doar se merge spre o Europă universală – altă utopie! – unde trebuie spus Adio diferenţei, ceea ce nu mi se pare deloc un slogan constructiv. Galopăm pe melc (mulţumesc, Vasile Gogea!) spre libertatea opiniei. Re‑repet că diferenţa (citiţi concurenţa, dacă doriţi!) naţiunilor e benefică pentru o unitate culturală europeană. Am vrut să ştiu tot despre la vieille Europe şi ştiu câte ceva, însă n‑aş spune că am două patrii: România şi Europa; mă mulţumesc cu una singură. Adam Puslojic îşi spune atât de frumos: Adam de Serbia şi nici n‑ar declara că Serbia este „cea mai săracă ţară din Europa, cea mai înapoiată”, cum afirmă, despre România, Mircea Cărtărescu într‑un interviu din iunie 2019.

Sunt destui scriitorinci care susţin că n‑o să‑i ajungem din urmă pe europeni cu tradiţia noastră. Pentru conf. Adrian Papahagi (Universitatea Babeş‑Bolyai), România se scufundă în „glod ancestral”. „Anul 2019, anul satului românesc”, iniţiativa Patriarhului Daniel, e „varză”. Şi‑l mustră pe capul Bisericii Ortodoxe: nu aperi creştinismul cu ia şi cu opinca. Dar nu asta a făcut ţăranul pe „pământ de martiriu”, cum l‑a numit Papa Francisc? N‑a apărat credinţa cu preţul vieţii?

Omogenizarea nu înseamnă evoluţie, cum afirmă unii şi alţii, mai ales exemplarele de rasă şi de clasă intello, ale mustangilor plictisiţi de prea multă identitate, care se dau disidenţi fără a fi arătat urmă de disidenţă, autori de literatură de sertar fără sertar. După ei, „ştirbii”, adică oamenii simpli, trebuie anihilaţi cu vot cu tot. Chiar? „Ştirbii” ăştia au spălat obrajii subţiri: ţăranii n‑au cedat uşor în crunta perioadă a colectivizării, minerii în 1977, muncitorii braşoveni în 1987; Iulius Filip a fost muncitor şi el, ca şi Vasile Paraschiv, care a refuzat decoraţia lui Băsescu. Pentru că personalităţile prestigioase, cu burse afară, n‑au prea protestat, rezistenţa anticomunistă e minimalizată: şi a bisericii, şi a exilului. Poporul român (cineva îl numea poporel) e ţinut de rău şi de laş de „defectologi”, cum le spunea Petru Ursache denigratorilor, în timp ce proletcultişti aprigi sunt scuzaţi şi salvaţi. Marx‑Engels au planificat cot la cot distrugerea popoarelor întregi, a celor care n‑ar fi capabile de stat revoluţionar. Iar iacobinii marxism‑leninismului vor să ne bage‑n cap că statul de tip suveran şi independent e un ideal vechi, perimat; „acţiunile de tip suveranist şi independentist” sunt „înfierate” ca‑n vremi proletcultiste. Berarul olandez Heineken prognoza (în 1992, vă rog!) o Europă cu 75 de state, de 5‑10 milioane de locuitori fiecare. Iar noi suntem cam mulţi p‑aici, prin Carpaţi, vreo 6‑7 milioane am fi destui. De ce vrea UDMR recuperarea Transilvaniei şi anularea Trianonului, de ce varii guverne îi fac toate concesiile posibile? Pentru că viitorul va fi asigurat pentru state mici, ale minoritarilor? Iar noi avem, bob numărat, 18 minorităţi.

În Polonia s‑a înfiinţat Institutul pentru Memoria Naţiunii; la noi, Institutul „Elie Wiesel” funcţionează, prin mâna stângă a domnului Alexandru Florian, ca un soi de Tribunal al poporului, contra martirilor închisorilor comuniste şi a rezistenţilor din munţi. Domnia Sa e cunoscut ca arbiter al loviturilor de pedeapsă contra anticomuniştilor „înrăiţi” şi‑i lăsat în voia sa, pe banii noştri; face ce vrea şi nu păţeşte nimic denigrând, denigrând… Lui Ţuţea, lui Gyr, lui Crainic li se saltă, cum am mai spus, pe stern, post‑mortem.Ce crime de război a produs Mircea Vulcănescu, pe care biserica ortodoxă ar trebui să‑l beatifice? Ce dezastru economic poartă numele lui Petre Ţuţea? Crud, bestial au acţionat Pauker‑Teohari‑Luca‑Dej, băgând spaima în burgheji, cum proclama „Scînteia” lui Silviu Brucan.

„O să publicaţi voi volumul X din Eminescu numai când o veni Mesia”, a profeţit Moses Rosen. Se vede că a venit, de vreme ce s‑a publicat, dar Eminescu e declarat în continuare xenofobic; se râde de nemurirea lui, iar în lumea fizică se găsesc inşi cu iniţiativă, să ceară mutarea oaselor de colo‑colo, de la Bellu la Iaşi, în grădina Copou, sub teiul care abia mai înfloreşte.

De unde vine ordinul ca învăţământul să se descotorosească de Şcoala Ardeleană? Se pregătesc să iasă din manuale şi boierii unionişti ca Alecsandri şi Russo, care nu‑s pe placul noilor boieri ai minţii? Ideea sincronizării cu Europa prin latinitate nu mai place, nici literatura cu amprentă naţională scrisă de Coşbuc ori Goga. Ca să se facă loc literaturii cu amprentă comunistă?

„Incultură trendy”, e de părere Gabriel Mardare, semnalând pe facebook că, adunaţi la Focşani în mai, „11 elevi vorbesc despre cărţi antipatice din literatura română”. Cărţi antipatice sunt şi Ion, şi O scrisoare pierdută, şi Baltagul. De ce? Nu au ilustraţii, conţin arhaisme, nu sunt destul de distractive. Eminescu e prea plin de filosofie. Rebreanu? Cui îi mai pasă de pământ? Marin Preda? Bătaia nu‑i OK în familie; bullyingul în şcoli – da. Sărutul din Cartea nunţii e banal, e învechit, nu stimulează creativitatea, au decis şcolerii, confundând, după popa Tabără cetire, senzualitatea cu pornografia. Măcar Verdeş i‑a învăţat ceva argou, Camil – nu. Numai că una dintre bolile intelectului este uşurătatea. Iar repudierea literaturii canonice şi dispreţul faţă de educaţia estetică nu duc decât la minte minoră şi la sensibilitate pe măsură.

Şcoala e obligatorie, nu şi cititul clasicilor. Vrem o şcoală ca un bufet suedez, de unde iei ce‑ţi place: nu, Creangă nu; decât Nică a Petrei mai bine Harry Potter; ceva uşor, care să nu‑ţi complice existenţa ca Bacovia, Blaga, Barbu… Jucărele literare ludice, de doi lei legătura, în siajul lui Marin Sorescu, dar departe de talentul lui, sunt gustate şi aplaudate. „Ce carte clasică visezi? Nu mai întruneşte preferinţele celor tineri. Cine‑i mai citeşte?”, mi‑a spus un detractor al clasicilor. EX NIHILO NIHIL, i‑am răspuns. Generaţia mea, în pofida şcolii ideologizate comunist, a iubit şi a respectat valorile literaturii; pe ceilalţi, ca Maria Banuş ori Dan Deşliu, impuşi în programă, i‑a dispreţuit. După Paul Aretzu: „voi muri când mă voi opri din citit”. Şi după Marea Trecere, „voi intra cu tot sufletul în cititul cititului”. Poemul l‑a postat Ion Lazu pe blogul său luminat, unde florarul se dedă risipei de prietenie. Domnul Lazu e domn cu confraţii scriitori; poate cu unii prea domn. Dar să trecem.

Demolatorul postdecembrist îşi trage sămânţa din demolatorul proletcultist. Iorga e dispreţuit ca „alt mare naţionalist”. Lucian Blaga e luat, cum am mai spus, la deal‑vale şi, în contrapartidă, se încearcă recuperarea călăului său, M. Beniuc. Mumiile proletcultiste, ca Galan, sunt scoase în prim-plan. Mai ales talentosul Titus Popovici. Chiar şi pentru Drum fără pulbere se găsesc scuze. Ninei Cassian, autoarea horelor pentru Stalin şi Ghiţă Dej, i s‑a asigurat vizibilitate maximă; Ninoşca s‑a bucurat de cele mai costisitoare turnee achitate de ICR. Toma George Maiorescu a urcat în parlament. Şi câte „manevre de toamnă, manipulări de toată ziua” nu ne descoperă Ion Lazu, vorbind despre „clănţăi” ajunşi din nou în prima linie!

Petru Ursache a făcut o colecţie din enormităţile afişate postsocialist pe pereţii Almei Mater. Mottoul unui aşa‑zis concurs literar era: „Literatura e cacealma! Literatura s‑a zis cu ea!” Afişul se distribuia lângă uşa Decanatului Facultăţii de Litere. La cacealma a mers un angajat al Catedrei de Literatură, ştergându‑i din bibliografie pe Eliade, pe Noica, pe Călinescu… Poţi fi atât de nătâng încât să‑ţi distrugi obiectul muncii? La şefia aceleiaşi catedre a fost aburcat N. Creţu, nu datorită cărţilor în specialitate inexistente, ci datorită notelor informative. Dar Lucian Boia n‑a recunoscut că a colaborat cu Secu 16 ani, din 1973 până în – hă, hăt! – 1989? „Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

Alma Mater iaşiotă n‑a avut nevoie de slavistul Petru Caraman, de indo‑europenistul Teofil Simenschy, de lingvistul Gh. Ivănescu, de istoricul literar Şerban Cioculescu, după mizerabila reformă din 1948. Scrie Luca Piţu: „faimoşii dezuniversitaţi de tăvălugul bolşevic din învăţământul moldav”. La lista marilor nedreptăţiţi trebuie adăugat eminescologul Mihai Drăgan, pe care „cominterniştii mutanţi”, cum le spune Constantin Coroiu, şi‑au dorit (şi au reuşit) să‑l scoată pe tuşă ca om al cărţilor şi asta pentru că ei nu le aveau. Cine i‑a luat locul în eminescologie? Nişte neaveniţi creditaţi de alţi neaveniţi, nişte rebuturi profesionale creditate de alte rebuturi profesionale. Posturi‑cheie în cultură au fost „garantate” de Ion Iliescu pentru mediocrii celebri ai urbei, ca vreo doi şefi ai Editurii Junimea etc., etc.

Scuzăm rătăcirile ideologice ale micilor şi marilor stalinişti, ca Dumitru Ignea (Omul cu părul cărunt) şi Ion Istrati (Brazdă peste haturi), puzderie la noi în urbe. Căderile în ispita diavolului roşu, semnate de Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Paul Georgescu, Georgeta Horodincă, sunt trecute cu vederea, ba chiar sunt adulaţi pentru „desvrăjirea de comunism”. Gyr, cu 23 de ani de temniţă grea executaţi, e tot indezirabil, rămas în ochii unora şi altora „jivină legionară”, ca‑n proletcult; la fel cei care a fost supuşi chinurilor închisorilor şi le‑au răbdat cu curaj. Extremismele de dreapta sunt rău tratate, nu şi cele de stânga. După Norman Manea, în dialog cu Edward Kanterian, rezistenţii din munţi au fost „deloc democraţi şi deloc onorabili”. Octav Bjoza, ca şi Constantin –Ticu Dumitrescu sunt acuzaţi de legionarism.

Chinuri care înspăimântă nu ne mai tulbură. Foame până ţi se jupoaie piele, frig până te transformi într‑un bloc de gheaţă, schilodire prin bătaie cu bocancul, cu ranga, electrod pus la gât, la ureche, la nas, ca să‑ţi torni părinţii, rudele, prietenii „duşmănoşi”. Liceanul Vanghele D. Vanghele a fost lovit cu bâta 164 de zile, în beciul Securităţii din Tulcea.

Ion Lazu, luptând constant cu indiferenţa civică, a vrut să ridice în curtea USR Memorialul scriitorilor încarceraţi, dar nu s‑a mai găsit curtea, sediul Uniunii fiind retrocedat. Şi nu pridideşte să ne cutremure în cărţile sale cu cifra de 400 de condeieri duşi în detenţie şi muncă la Canal, cu numele celor peste 50 de decedaţi intra muros, cu cei 28 de scriitori care au suferit câte două detenţii… În Nu putem pleca toţi din România ( eLiteratura, 2018), se întreabă de ce nu se vorbeşte destul despre V. Voiculescu, a cărui infracţiune gravă a fost credinţa în Dumnezeu, ca şi a monseniorului Ghika sau a lui Daniil Sandu Tudor. Despre Vasile Băncilă, Nicu Porsenna, Dragoş Protopopescu, Al. Claudian, Mircea Damian, Dumitru Iov, Ion Vasilescu‑Valjan. Despre Vasile Militaru, despre Păstorel, despre Dinu Pillat, despre Stelaru şi Tonegaru. Sergiu Al‑George a fost închis 7 ani pentru subiectul discuţiei cu Noica: presocraticii. Emil Manu a fost arestat numai pentru că era prieten cu Ion Caraion. Pan M. Vizirescu a stat ascuns într‑un pod 23 de ani şi a scris pentru a supravieţui. Hârtiile, îngropate într‑un grajd, au putrezit, n‑a mai ales nimic din ele. O corectură, dragă Ion Lazu: prof. Const. Ciopraga nu a fost închis în puşcăriile româneşti, ci a fost prizonier într‑un lagăr sovietic; Aurel State nu a murit în închisoare (v. Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, ediţie integrală, Eikon, 2019, secvenţa Îngerul căzut, pag. 184‑206).

Vocea lui Ion Lazu e distinctă în polis. Strigă acum, ca să se audă: „Este cineva care nu înţelege că e vorba despre scriitori de primă linie, care datorită vitregiilor vremii nu au reuşit să dea adevărata măsură a înzestrării lor? Avem aici dimensiunile unui holocaust spiritual” (lucr. cit., pag. 72). Ion Lazu bine ştie că un mod de a iubi pământul natal este să ne apărăm tezaurul cultural. Poezia populară este discreditată. Nu cumva pentru că „Eminescu s‑a inspirat de‑a dreptul de la ea, Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urmele lui”, aşa cum scria Maiorescu (Critice, III, Minerva, Buc., 1915, p. 289)? S‑a reuşit metoda tabula rasa în şcoală, notează profesoara de elită Mihaela Malea Stroe, prin manualele alternative, unde Coşbuc şi Goga se studiază opţional, iar Voiculescu la alegere cu Pillat; se mai dă ceva Blaga, ceva Arghezi, supranumit „Marele zero” în loc de „Marele Alpha”, Labiş – nu.

Fără pistol sovietic în ceafă, am înstrăinat o treime din ţară, am dat emirilor Insula Mare a Brăilei. Ce ne‑ar mai învăţa poemul Noi vrem pământ? Cei loviţi de sindromul politically correct refuză distihul: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ Să vrem noi sânge, nu pământ!” O fi politic incorect George Coşbuc scriind: „nimeni în afară de Dumnezeu şi de noi înşine nu e stăpân pe soarta românilor” (Povestea unei coroane de oţel, Ed. „Grai şi suflet”, Cultura Naţională, Bucureşti, 1992)? O fi etno‑identitatea o idee depăşit‑conservatoare?; „neamul volnic pe soarta lui” e considerată obsesie care nu mai trebuie apreciată, ci depreciată. Nici jalea lui Goga, „să ne mutăm în altă ţară”, nu mai impresionează, dimpotrivă.

Loial faţă de etnie şi de valorile ei, Lazu n‑a vrut să plece din România. Nu l‑a lăsat codul moral al părinţilor săi: „După ce am trăit în copilărie şi tinereţe povestea refugiului alor mei de pe malul Nistrului, acea teribilă răscolire, sfâşiere şi neîntoarcere, n‑am mai găsit puterea să‑i părăsesc pe‑ai mei, nici pe aceea de a pleca într‑o altă ţară.Am văzut mai binele din Vest, am luat contact cu bunăstarea exilatului, dar n‑am crezut în fericirea lui. Poate e nedrept ce spun, dar e adevărul adevărat. Mistica fericirii”.

Şi nu fuge de osteneală: a pus cu trudă plăci (două sute) comemorative pe locuinţele lui Ion Petrovici, Noica, Steinhardt, Pandrea, Vasile Băncilă, D. Caracostea, Ion Vinea, Edgar Papu, Alice Voinescu, Nicu Porssena, Petru Manoliu, Romulus Dianu, Pericle Martinescu, Tonegaru, Doinaş, Dimov, Ivasiuc…

Nu vă faceţi bagajul!, îi sfătuieşte pe români Ion Lazu. Că de plecat nu putem pleca toţi din România.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now