Contemporanul » Polemice » Nevoia de sacru, nevoia de patrie

Nevoia de sacru, nevoia de patrie

Am urcat singură spre mormântul tău pe 1 Decembrie. Cum am fi sărbătorit împreună acest miracol istoric prin voia Domnului, Marea Unire!

„Ai răbdare, Magda.” Da, Petru, de cinci ani încoace am crescut în răbdare. Tu ai fost răbduriu cu mine 50 de ani. Definiţia iubirii? Simplu: iubirea înseamnă răbdare. Numai că timpul meu pământesc, tu ştii asta, e din ce în ce mai durut. Şi istoria României e din ce în ce mai durută. Poetul Lucian Mănăilescu (l‑am cunoscut amândoi la Râmnicu Sărat) scrie în Patria amară: „Istoria s‑a mutat la mansardă”. Iar Vasile Gogea, pe blogul său luminat, notează în 21 noiembrie: „România de azi e – cu o vorbă tristă a doamnei Magda Ursache – tot mai mult dez‑memorizată”. Or, dreptate (cu ochii ei plânşi, închişi de durere) ca să se facă trebuie precedată de memorie.

Prea mulţi pleacă, dragul meu. România e mai săracă: statura noastră identitară a scăzut prin plecarea a 5 milioane de etnici. „Desţărarea, împrăştierea în tuspatru colţuri de lume înseamnă pierdere de substanţă identitară, îmi spuneai tu, mâhnit. Nu‑i de glumă”.

Ne risipim. Ne înstrăinăm. Suntem o ţară dezbinată. S‑a programat să fim duşmănoşi unul faţă de celălalt? Munţii de ură şi de dezbinare par tot mai înalţi. Cum să‑i trecem cu frunze şi flori? Unde‑s trecătorile?

Deşi România nu se află între hotarele fireşti, ni se repetă că nu‑i bai, că graniţele vor dispărea, că s‑au transparentizat deja. Şi că, oricum, noi, românii, am fost întârziaţi ca stat. Om fi fost, dar Moldova şi Muntenia au existat fără întreruperi. Ţelul istoricului Lucian Boia? O Europă federalizată. „Casă, în egală măsură, primitoare pentru toţi.” Doar n‑o să‑i refuzăm pe imigranţi, ca să devenim călcâiul vulnerabil al Europei. Alternativa Boia din finalul broşurii În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Humanitas, 2017, p. 116: „Dacă nu cumva va avea câştig de cauză scenariul „celălalt”: „o Europă islamizată”. Turcii n‑au cumpărat pământ aici, nici n‑au clădit moschei. Şi acum e musai să ne islamizăm?

Ne dorim unirea cu Basarabia, dar se face apel la „principiul” că unitatea politico‑statală e depăşită, că dreptul persoanei primează, nu al naţiunii. În schimb, „idealul” de autonomie al secuilor e sprijinit de semnatarii români de petiţii. Că‑ţi vine să le strigi ca ţăranul anonim: „Măi băieţi, nu daţi hora de pereţi!” Hora veche a unirii „cu feciorii la un loc şi bătrânii care pot.”

În primii ani după ’89, tricolorul aproape că dispăruse. La 1 Decembrie, ieşeam în oraş să vedem dacă s‑au arborat steaguri. Ne bucuram şi pentru cele care licăreau prin ferestre, ici‑colo. Într‑o seară, auzind dinspre bulevardul Copou „Hai, România!”, am ieşit repede. Erau microbiştii! Tu, care n‑ai fost vreodată pe stadionul ieşean, eu, care nici nu ştiam că se schimbă porţile la un meci de fotbal, strigam cu microbiştii „Hai, România!”

Cineva îl prezintă pe Carol II ca pe un „vizionar”. De ce? Pentru că în 1940 s‑a cedat fără luptă o treime din teritoriul ţării, în Consiliul de Coroană din 27 iunie, ora 12 şi 40 de minute? Din cei 28 de prezenţi, 19 au fost pentru cedare; neexprimate, două voturi, expectat, unu.Să nu se uite cine s‑a opus cedării: Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu şi N. Iorga, desigur. Tot el ţinuse celebrul discurs în Parlamentul refugiat la Iaşi, difuzat în rândurile oastei, despre „bărbăţia românească”. A ţăranului care „şi‑a făcut întreaga sa datorie şi mai mult decât datoria”. Altădată, mi‑ai decupat din Octavian Goga (ediţia princeps din Mustul care fierbe o păstrez): „dacă străinul vrea să judece acest popor după vrednicia lui adevărată, noi îl trimitem la ţăran.” Goga fusese declarat rasist, fascist etc. „Cui îi repugnă unitatea pământului nostru îi repugnă şi Goga, mi‑ai spus. Nici Eliade nu place, pentru că analizează funcţia spirituală a naţiunii”. Dar când nu aveai tu la îndemână un citat edificator din Mircea Eliade?

E depăşit eroismul? Secolul întregirii nu pare a mai interesa, nici cei căzuţi pe linia Mărăşti‑Mărăşeşti‑Oituz. Ostaşii epuizaţi, dar încăpăţânaţi să reziste; să nu se treacă de ei, cu riscul morţii. Mă rog pentru Gheorghiţă, tatăl tău, pe care l‑a ajuns schija din război în inimă. A murit singur sub căruţă, când tu nu aveai nici un an.

În acest moment crucial, 100 de ani de la Marea Unire, istoricul care nu vrea să lase istoria adevăraţilor istorici găseşte cu cale să susţină că s‑a murit degeaba în Primul Război Mondial, că, oricum, şi fără jertfa de sânge a armatei tot ne‑am fi unit după dezagregarea imperiilor. El, istoricul, crede că „trebuie să facem eforturi pentru a învăţa din prezent, pentru că nu o să aflăm de la Mihai Viteazul, de la Ştefan cel Mare sau de la Carol I ce ar trebui să facem noi astăzi”. Şi aşa mai departe. Doamne, sinistră idee, dragul meu, să te rupi de trecut, egal să te rupi de neam – biserică – familie firească. Rederendumul pentru familie a fost, după politologul merituos, cu rang de Cavaler, Cristian Pîrvulescu, „o campanie în opoziţie cu valorile europene.”

Tare ne place să contabilizăm nereuşitele, defecţiunile… La 1600, „unui nesăbuit”, Mihai Viteazul, „mercenar din Târgul de Floci”, nu de unirea românilor i‑a păsat, scrie un istoric din şcoala boiescă. Eroii sunt constant dez‑eroizaţi. Am citit şi un soi de rescriere a vieţii lui Ioan Dragalina. Cică n‑a murit pe front, ci în spital, de septicemie. Dar unde, dacă nu pe linia frontului, a fost lovit de rafala teutonă de mitralieră? După Take Ionescu (în necrolog), generalul l‑a întrebat pe doctor dacă n‑ar fi mai bine să‑i amputeze pe loc braţul stâng: „Mă descurc eu şi numai cu dreapta!”. Numai ca să se întoarcă pe front, în Valea Jiului, cât mai repede. Sau asta nu mai contează? Întâi, Dragalina a fost sublocotenent la habsburgi, ca apoi să devină generalul lui Ferdinand, unde îi era locul. Bănăţeanul a eliberat Banatul.

Ah, de câte ori nu i‑am evocat pe eroii noştri uitaţi! Urma să facem împreună o antologie din uimitoarea literatură orală. Mult dispreţuită acum, deşi cum le doineşte anonimul mai rar altcineva: „Cădeau taţii şi feciorii /Cum se scutură bujorii”; „Aşa nalţi şi subţirei/De trece glonţul prin ei”. N‑am mai apucat. Un veteran de război strigă: „Mamă ţară, iartă‑ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine”. Şi‑i acoperit de râsul cinic al lui Brucan: „Stupid people!” Ofensiva brucanică a biruit?

„Nu suntem nici ţară mică, nici amărâtă, mi‑ai spus. Avem valori tradiţionale. Şi dacă trebuie să de‑mitizăm pe cineva, trebuie să‑i de‑mitizăm pe falşii patrioţi. Nu te bate cu cărămida‑n piept, foloseşte una ca să construieşti ceva”.

Aşa e: tu ai dus o viaţă de cărturar fără ifos, care n‑a admis două măsuri. Ai fost format ca naţionalist de învăţătorul şi de preotul satului. Nici nu ţi‑a fost în fire să epatezi. Smerenia ta place Domnului. Aveai tu însuţi dar de preot şi trebuie să‑ţi mulţumesc pentru că m‑ai îndreptat spre Dumnezeu. De la tine vine credinţa mea. Tu te întâlneai duminică de duminică fără istov cu Dumnezeu, în biserica părintelui Petre Semen. „Dacă nu poţi merge, stai acasă şi scrie, mă rog eu pentru tine, Magda”. Mi‑ai transmis nevoia ta de sacru. Şi cum puneai la lucru ironia ta fină: „De ce să ne vedem la 12 în staţia de autobuz? În pronaos nu se poate?”

„Ortodoxia nu e handicap, Magda. Biserica ne‑a conservat etnicul. Dacă vorbim de rezistenţă, aici o găsim.”

Poate că ai dreptate când îmi ceri să am răbdare. Unor ipochimeni, luându‑i peste picior pe cei care şi‑au lăsat mâinile drepte la Cotul Donului, le‑a replicat un preot sincer, Constantin Necula, povestind despre fapta eroică a părintelui militar care făcea slujba de înmormântare. „Vin tancurile!, i s‑a spus, trebuie să plecăm!” „Nu, eu nu‑i îngrop fără slujbă.” Dar câţi n‑au morminte nu în pământ, ci în cer? Câţi „ioni” n‑au rămas fără cruce la căpătâi? Şi cât timp trebuie să mai treacă pentru a primi voie să spunem despre cei morţi adevărul, fără frică de haustologi? Guvenatorul Transnistriei, George Alexianu, a fost declarat nevinovat de sovietici, trimis în România, dar condamnat de Tribunalul poporului. Criminal de război, pentru atacarea URSS, deşi nici n‑a fost de faţă când s‑a decis trecerea Prutului.

La 25 noiembrie, s‑a întâmplat sfinţirea Catedralei Mântuirii. Am fi fost împreună acolo. În piciorul Sfintei Mese se află numele celor jertfiţi pentru ţară. Ni s‑au întors morţii acasă. Şi de ce nu ne‑am ruga într‑o catedrală care costă cât 5 kilometri de autostradă (sau ceva mai mult) la fel ca într‑o biserică maramureşeană în cheotori? Ştie cineva că lui Dumnezeu nu‑i plac decât spaţiile mici? Dar, cu siguranţă, preotul e şi azi coagulant în interiorul ţării şi în afara ei. Într‑o bisericuţă dintr‑un lemn sau într‑o mănăstire ca Putna.

Da, eram amândoi poate chiar excesivi în sentimentul naţional. Ne‑am revoltat deopotrivă în scandalul privind‑o pe fetiţa din Covasna: „E un abuz să porţi o bentiţă tricoloră? O provocare?” Obtuzi şovini sunt consideraţi românii, doar ei. A celebra Marea Unire e gest provocator pentru UDMR, care se consideră ofensat(ă). O propagandistă antinaţională a strigat: „Devine un gest patriotic să tragi românilor câte un şut în stima lor colectivă”. Ceea ce s‑a şi întâmplat.

Ne semnalam unul altuia cele mai incredibile „regândiri” ale istoriei. De ce n‑o fi lăsând Boia istoria istoricilor? Şi de ce‑o fi fost publicat în tiraje mari? Pentru o afirmaţie ca: „Viitorul nu se construieşte privind spre trecut”? Dar „viitorul şi trecutul” n‑or fi fiind „a filei două feţe”?

Poţi fi şi sincronizat şi etnicist, comentam noi. E o falsă idee că spiritul identitar se opune democraţiei. Eram în trenul de Bucureşti‑Iaşi, împreună cu Petre Andrei şi cu un adaptabil‑oportunist care venea de la Maastricht (pronunţa Mastriş). Fostul sociolog ceauşist (’89 îl prinsese în librăria Universităţii „Cuza” cu un volum unde‑l cita pe cârmaci pagină de pagină) afirma că nu putem deveni europeni dacă nu acceptăm federalizarea. Întorsese foaia la timp, arătându‑se alergic la etnia proprie; temperatura politică i se ridicase în interes personal. „Hai să ne fragmentăm, că Ioropa‑i fragmentată”, l‑ai râs tu, revoltat de ceea ce numea fostul tău student O. Nimigean copro‑ mis. Împreună cu Gina, soţia sa, reveniseră la Iaşi din „Har‑Cov”, unde fuseseră repartizaţi ca profesori, din cauza discriminării aplicate acolo românilor.

„Mersul nostru în istorie, i‑ai spus tu rătăcitului de la Maastricht, nu‑i contra celorlalţi, a ne‑românilor, dar să avem grijă. Minoritarii deveniţi sovietici s‑au răzbunat pe români, ca şi minoritarii unguri, deveniţi autonomi în RAM, datorită lui Stalin. Nu trebuie să fii istoric ca să ştii că românii erau misera plebs contribuens, nu făceau parte din unio trium nationum. Transilvania a fost crunt asuprită sub dualişti. N‑or fi plecat de bine din Imperiul Austro‑Ungar cehii, slovacii, slovenii, polonii, sârbii, croaţii…”. Petre Andrei a fost foarte tranşant: „Vrei jandarmi cu pene de cocoş în Ardeal?” Sociologul pus la colţ de noi a schimbat compartimentul. Era foarte decis în ideea că România e stat… minoritar. Ce‑o fi vrut să spună cu vocabula asta, minoritar? Poate că la „Mastriş” se trasase linia pe care merge fără păs Boia: „Va veni poate ziua când va exista o singură naţiune europeană, alcătuită numai din minorităţi.” Românii? A, nu vor mai fi nici cât minoritatea maghiară. Germanii? „Cei mai numeroşi”. Iar noi suntem indiferenţi faţă de un tsunami globalist. Român? Ba comunitar UE, ca acei câini comunitari cu capsă pe ureche.

Drumul la Iaşi a fost mai scurt după plecarea sociologului. Alţii au schimbat nu compartimentul, ci cătarea armei: de la dejism la ceauşism. Crimele din vremi dejisto‑paukeriste au fost iertate, scuzate, chiar justificate. Tismăneanu, tandru cu Pauker, nostalgic cu mătuşile ilegaliste, a impus versiunea sa asupra stalinismului, în Raport final, care sper să nu fie final. Odraslele cominterniştilor îi acuză iarăşi şi iarăşi pe naţionalişti ca Mircea Vulcănescu. În Index librorum prohibitorum, „opera” lui Ali Ştefănescu, lampadoforul proletcult şi soţ al Ninei Cassian, figura pe primele locuri Istoria Războiului pentru Întregirea României. Constantin Kiriţescu considera: „Un popor străin, maghiarii (…) i‑au rupt unitatea etnică a poporului român”. Şi câţi nu vor să mute „vestnicul hotar”! Dinspre nemţi se aude cuvântul „anexare” (a Transilvaniei la Regat, în 1918), alţii nesocotesc spusa lui Take Ionescu: „Rusia este duşmanul nostru natural.” Cât despre europarlamentarul TRU, el ştie una şi bună: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine feliată”. De UE, desigur. Şi încă (adevărul.ro, 19 noiembrie, 2018): „Din Uniunea Europeană nu se poate ieşi, aşa cum nu se poate păşi în alt univers.” Îmi aduc aminte că numai din PCR, odată intrat, nu mai puteai ieşi. „Măcinat” de ţară e un cântăreţ: „Sunt Tudor Chirilă şi dau o bere pentru România care gândeşte deschis”. Atâta are el de dat? O bere pentru calul lui? Blondă sau brună, îi e totuna. În ce‑l priveşte pe scriitorul aburitor‑orbitor, care spune că nu poate spune „Sus, române, sus!” sau „Te iubesc, Românie!”, eu îl consider infirm sufleteşte. Şi ce fericit era boierul Neagu Djuvara când mai găsea ceva rău de zis despre cuvântul român. Reitera o teorie veche, cum că român ar fi însemnat iobag, sclav, un ins de rang inferior. De sensul creştin nu auzise?

Din Edmund Burke, decupajul tău: „Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic”. Sau să nu fie lăsaţi să facă. Tu n‑ai mai apucat să dezinfectezi creierii studenţilor. Nu te‑au lăsat cuţitarii Universităţii „Al. I. Cuza”. Erai incorect politic avant la lettre! Şi nu spuneai nici în deceniul cel mai ceauşiu: „Nu‑i momentul”. L‑ai prezentat pe mareşalul Ion Antonescu la curs ca pe personaj istoric tragic. Ai fost turnat la Securitate pentru asta de un doctor în note informative. „Trei milioane de români au devenit sovietici, în ’40, după retragerea armatei noastre şi a administraţiei din Basarabia şi Bucovina. Sovietici în trei zile, ca‑n blesteme, nu ca‑n basme. Şi sunt bezmetici care întreabă ce‑am căutat peste Prut, ce‑am căutat peste Nistru. Emanoil Vidraşcu a fost condamnat în februarie ’60 (lotul Noica) pentru că redactase, ca director de cabinet al lui Ică Antonescu, ordinul dat armatei, să treacă Prutul. Iar noi ar trebui să facem haz la parafraza caţavencilor: „Ostaşi, vă ordon să sugeţi Prutul!”

Altă parafrază a altor ironişti de doi lei legătura e Rugăciunea unui drac, în loc de Rugăciunea unui dac. Numai că dacii învinşi au chipuri de minune pe Columnă. Par nu învinşi, ci învingători. „Bătuţi învingători”, spre a le spune ca Lucian Blaga despre românii transilvăneni adunaţi la Alba Iulia. Şi‑mi amintesc de seara cu neodihnitul, frumosul om Andrei Vartic. Ne întâlnisem la o manifestare culturală destul de discutabilă şi ne recunoscusem pe dată prieteni. Ai plâns la moartea lui, în 2 iunie 2009. Despre el ai scris O cruce de basarabean. Sunt convinsă că ţărâna Daciei Felix, unde căuta un alfabet geto‑dacic, îi e uşoară. Cum uşoară e ţărâna morţilor pentru ţară şi neam, „oameni‑grădină” (mulţumesc, Aura Christi!).

Am urcat singură spre mormântul tău pe 1 Decembrie. Cum am fi sărbătorit împreună acest miracol istoric prin voia Domnului, Marea Unire!

„Ai răbdare, Magda, steagul sus. O să fie bine.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now