Contemporanul » Polemice » Mircea Platon: Metamorfozele scriitorului

Mircea Platon: Metamorfozele scriitorului

În Foloasele prigoanei, „eseuri despre destinul Europei Centrale şi de Est”, oxfordianul Timothy Garton Ash scrie următoarele rânduri referitoare la sâcâitoarea sterilitate a scriitorilor est-⁠germani emigraţi în RFG: „Deşi mă aflu pe un teren speculativ, alunecos, cred că, din punct de vedere artistic, le lipseşte înfruntarea cu un sistem represiv. Christa Wolf, care se numără printre cei rămaşi în Germania de Est, se pare că ar fi spus, în particular, că nu crede că ar fi în stare să scrie fără «Reibung» – fără fricţiunea constantă a vieţii scriitorului sub comunism. În mod paradoxal, cenzura poate face viaţa unui scriitor mai grea şi, totodată, mai uşoară. Energia unui scriitor se concentrează asupra unei singure ţinte, în loc să se împrăştie în miile de probleme care i-⁠ar distrage atenţia într-⁠o societate deschisă. El îşi concentrează întreg talentul pentru a strecura mesajul său printre grănicerii literaturii, sub vestmântul fabulei sau în valiza cu ascunzătoare a alegoriei. Aceste limitaţii pot avea, la fel ca şi cele impuse de formele tradiţionale – sonetul sau balada –, avantaje artistice. Şi pentru simplul fapt de a-⁠şi fi strecurat bunurile pe sub ochii cenzorului scriitorul e aplaudat de cititorii săi. Apoi, dintr-⁠o dată, el poate scrie orice vrea despre tot ce vrea. Trăieşte şocul libertăţii artistice. Desigur, experienţa nu se limitează la scriitorii est-germani. E destul să ne gândim la dezorientarea unor scriitori polonezi în 1981”.

În ultimii treizeci de ani, intelectualitatea noastră a frământat – uneori şuşotit-⁠complice, alteori cu indiscrete izbucniri mânioase – cam aceleaşi probleme: de ce şi-⁠au pierdut scriitorii audienţa – pentru că scriu prost sau pentru că le-⁠au murit „şopârlele”? E valoroasă literatura exilului, avem ce recupera din ea, sau totul e doar mâzgăleala unor dezrădăcinaţi, operă de circumstanţă ideologizată au rebours? Ce trebuie să facă scriitorul român care şi-⁠a câştigat libertatea de exprimare/ vociferare, dar şi-⁠a pierdut cititorii? Există o criză a literaturii?

Ce trebuie să facă scriitorul român? Să scrie! Să scrie în continuare? Desigur. Dar nu „ca şi cum nimic nu s-⁠ar fi întâmplat”. Pentru a-⁠şi câştiga, recâştiga ori păstra cititorii, scriitorul român – trăind într-⁠o societate prea săracă pentru a-⁠i îngădui să fie un rafinat „vânzător de poveşti” sau un pasabil literator de vagon-⁠lit – trebuie să îndrăznească să scrie cărţi cu miză. Cărţi esenţiale. Toate trucurile şi obsesiile care asigurau succesul unei cărţi înainte de 1989 s-⁠au risipit, ca vârcolacii, după dărâmarea Zidului de neguri. Licăririle fosforescente ale putregaiurilor de diferite soiuri erau vizibile şi la mare preţ în întunericul vâscos al lagărului în care trăiam, dar nu mai poţi pretinde să le comercializezi, la standul României, şi în noul supermarket „global”, cu scări rulante din neon, reclame viu colorate şi blonde zvelte, parfumate şi rapace. Lumea s-⁠a schimbat. S-⁠au schimbat şi bolile care o rod: „înainte” făceai oamenii fericiţi dându-⁠le impresia că se opun sistemului, azi îi faci radioşi convingându-⁠i că sunt în sistem, că participă şi ei la joc şi la beneficii.

Faptul că s-⁠a schimbat epiderma nu înseamnă totuşi că adâncurile nu sunt la fel de reci şi de toxice. Rădăcina acestui buchet de flori carnivore care a fost secolul XX, buchet cu mirosuri şi culori felurite, e una singură: răul. Răul pur şi simplu, răul cinchit la umbra binelui, răul înfrânt, răul biruitor.

Până în 1989, Răul ni se înfăţişa în ipostaza sa politică, în care aparenţele, suprafeţele, contau cel mai mult. Astăzi acest ieftin gablonţ a încăput pe mâna jurnaliştilor. Într-⁠adevăr, nu-⁠ţi trebuie decât abilităţile unui bun jurnalist pentru a amorsa sau dezamorsa sinistra jucărie mecanică a politicii. Înainte de 1989 însă, toţi aceşti gazetari in nuce scriau romane despre legionari, Antonescu, „obsedantul deceniu”, sau poezii „cu trimiteri” care, dacă recunoşteai anumite personaje caricaturizate în ele, te recompensau cu două-⁠trei zile de delicii clandestine specifice rezistenţei prin cultură. Astfel, îţi puteai compune, în faţa prietenilor, mină de conspirator, împrumutai cartea cu un aer îngrijorat, chicoteai subversiv, citind-⁠o sau o vindeai în talcioc cu un preţ care includea subînţelesuri ostile regimului. Oricum, din cauza acestei domnii a evidenţei, a oficializării, a instituţionalizării răului, era destul de uşor de manipulat schizofrenia colectivă în scopul obţinerii statutului de scriitor.

Astăzi răul nu mai e de coloratură politică, ci metafizică. Aparenţele nu mai contează, lucrurile sunt mai tulburi, realitatea învălmăşită, adversarii nu sunt clar definiţi. Ca să îşi poată face auzit glasul, scriitorii trebuie să fie mai puternici decât şuvoiul de banalităţi şi nimicuri care vuieşte în albia lumii, să aibă tăria de a plăsmui un punct stabil, un reper. Deocamdată scriitorii îşi folosesc libertatea cuvântului pentru a deversa în pagină obsesii bolnăvicioase, cadavrele unor frustrări putrezite în canalizarea unui sistem nervos fetid, mucegăirile anarhiste ale eului. Eroare, eroare profundă. Nu pentru experimente trebuie folosită libertatea cuvântului, nu pentru acrobaţii psihologizante sau pentru descoperirea de artificioase retorici şi halucinante „tehnici narative”. Libertatea cuvântului este doar o condiţie necesară pentru a te putea măsura – literar – cu Absolutul.

Înainte de Revoluţiile din Est, chiar şi cei mai tereştri dintre scriitori se molipseau de metafizică. Cum? Simplu: trăind în „Imperiul Răului” (după neagra metaforă a preşedintelui Reagan). Eram cu toţii părtaşi, pentru că eram obligaţi să fim astfel, la confruntarea dintre Bine şi Rău. Eram zilnic obligaţi să alegem. Gesturile noastre cotidiene aveau o miză, o miză evidentă. De aceea şi literatura avea o miză, o miză dizidentă. Nu trebuia să cauţi subiectul în sferele prea înalte ale cugetării, îl găseai foarte uşor, îţi stătea la îndemână, ţi se impunea de la sine. De aceea scriai mai uşor în dictatură, pentru că îţi găseai un rost. Şi ţi-⁠l găseai pentru că trăiai într-⁠o lume care avea un sens, doar unul, mergea într-⁠o direcţie, una singură, căreia tu înţelegeai să i te opui. Totul era dialectic.

Astăzi această dialectică pare că s-⁠a dezarticulat. Spiritele superficiale nu mai au la ce să se raporteze, în jurul a ce să pivoteze. Şi atunci aleg drept ax propria lor persoană, un „eu” care se epuizează masochist într-⁠un tom, două. Steril orizont de plumitifi care, pentru că dracul s-⁠a urcat cu două crengi mai sus, ascunzându-⁠se-⁠n frunziş, cred că sunt singuri pe lume şi moţăie sprijiniţi de tulpina lumii fără a auzi cum o străbat sevele divine sau cum o roade cariul fără de astâmpăr.

Aşadar, nu mai ajunge să fii abil şi să-⁠ţi lus-truieşti turul pantalonilor de scaunele descleiate ale redacţiilor pentru a „ajunge” scriitor. Viclenii sprinteni ai literaturii cu cheie politică sunt depăşiţi, plictisesc. Sau fac gazetărie. Debusolaţii care ard fără nici un rost pot stârni doar compasiunea cuvenită unor sinucigaşi şi un necrolog emoţionant la căpătâi. Scriitorii vremurilor noastre sunt cei al căror duh înalt le îngăduie să simtă din nou opresiunea Absolutului, care îi recunosc provocarea şi dincolo de evenimentele cotidiene. Mari scriitori vor fi consideraţi doar cei care ştiu să mângâie imploziile metafizice ale realităţii, ecloziunile desfăşurate departe de ochiul profanilor şi al spiritelor grobiene.

Scriitorii care pot să înţeleagă şi să consune cu realitatea nu sunt niciodată siliţi la contorsiuni egotiste pentru a se aşterne scrisului. Şi aceasta pentru că realitatea nu e niciodată banală. Banală e „realitatea” unora, nu realitatea. Scriitorii acestui timp trebuie deci să fie metafizici şi etici.

Anotimpurile care vor veni vor aduce cu sine o altă metamorfoză a răului: după staza politică şi ipostaza metafizică urmează metastaza mistică. Adică devil as himself. Atunci se va restrânge şi mai tare numărul scriitorilor care pricep cu adevărat despre ce este vorba. Pentru că lupta e cu atât mai puţin vizibilă cu cât se înteţeşte. Când vom ajunge la capătul vremurilor nu va observa nimeni. Atunci scriitorii vor fi devenit sfinţi. Sub comunism au fost gazetari. Numai acum pot fi doar scriitori. Au o singură obligaţie: să inspire adânc.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest