Contemporanul » Polemice » Mircea Braga: Noul val – depoziţia din refugiu. Ce înseamnă, de fapt, „asemenea”

Mircea Braga: Noul val – depoziţia din refugiu. Ce înseamnă, de fapt, „asemenea”

În manieră destructurantă şi la cote realist-⁠cinice sau de-⁠a dreptul vulgarizate, trăirile şi atitudinalul oferite de noul val mai poartă umbrele „evidenţelor” din istoria hauntologicului (pe care Platon le-⁠a destinat peşterii), dispreţuită ca nefrecventabilă

De fapt, ceea ce afirmă textele teoretice nu se detaşează ca „program” (lucru recunoscut, de altfel), ci ca planşă a unui climat pe care o doresc altfel decât cea curent socială. Izolându-⁠se, tinerii poeţi se recunosc în preocupări de avangardă nu în sensul desprinderii de literatura ca atare, dar ca o „conştiinţă” (dacă, încă, nu e prea mult spus) dislocată nu din vina lor: într-⁠un real pe care îl văd ca fără orizont, fără perspective, ei forţează căutarea. Recursul insistent la ceea ce este „nou” de către o nouă generaţie este recurent în cultură când actualitatea este privită ca stabilizată mental într-⁠un conservatorism amorf şi blocant. Desprinderea este un refuz: „Noi avem micile noastre triburi şi o mare digitală în care ne căutăm – scrie Alina Purcaru – , după program, referinţe, solidarităţi şi conexiuni”. Dar cum „programul” e fragil, sintagmele sunt şi ele relative tocmai prin firescul lor: „noua sinceritate”, „noua sensibilitate”, „noua detaşare”, „noul ruralism”, „imaginarul informaţional”, „conceptualismul”, „acalmia meditativă” sau relaţionările cu muzica, jocurile video şi filmul nu deschid cercul, ci îl închid, mai ales dacă, precum se observă, funcţiile vitale ale poeziei (sinceritate, sensibilitate, emoţie) nu sunt coborâte în derizoriu. Dar tinerii poeţi se iluzionează când înlătură un alt principiu vital al comunicării poeziei, anume intimitatea actului respectiv, destinându-⁠şi creaţia consumismului, coborâtă în „spaţii publice, baruri şi cafenele” şi infirmizând-⁠o teatral, prin exces atitudinal sau prin deturnarea efectului receptării şi înspre diverse cortine muzicale. „Imaginea” se deteriorează prin momentul în care „poetul nu citeşte, ci performează”, iar poemele se dizolvă ca simple exerciţii formale, de „culoare”, devenind „de-⁠a dreptul insipide fără aceste cârje extratextuale”. (Ovio Olaru). Spectacolul nu este, întotdeauna, acelaşi lucru cu spectaculosul, iar când textul este „insipid”, contează exclusiv calitatea „cârjelor”.

Dar dincolo de supralicitări şi entuziasmul afirmaţiilor prea rigide, noului val nu îi lipseşte luciditatea, având ca indicativ precizarea Medeei Iancu: „Poezia noastră arată asemenea ţării, educaţiei şi culturii” – afirmaţie gravă, dar exactă. Sunt vizate, în fond, acele decalibrări ale cotidianului, al căror efect în durată este simţit ca impregnând şi perspectiva noilor generaţii: n-⁠a existat şi nu sunt semne că va apare o politică eficientă şi coerentă, la nivelul statului, în vederea formării, susţinerii şi utilizării energiei şi capacităţii de absorbţie a ştiinţei şi culturii ale celor aflaţi pe un încă redus şi dificil parcurs existenţial. Cu puţine excepţii, nu conflictul între generaţii susţine dinamica refuzului; adolescenţii şi tinerii de azi arată a fi înţeles că nu altele au fost şi condiţiile formării părinţilor lor, chiar aceştia aflaţi, nu o dată, excedaţi de prerogativele labile ale unui sistem considerat ca fiind în criză. Aşadar, acuza se îndreaptă împotriva politicului, cel care a deformat structural învăţământul de toate gradele, care a abandonat cultura consumismului şi care privilegiază generalizări venite din exterior, eludând necesităţile concretului din interior. Altfel spus, semnalele pe care le trimit prin textele lor indică faptul că tinerii au înţeles esenţialul, anume că sunt constrânşi, ca legitimare, la a configura o depoziţie asupra unui act existenţial supus precarităţii prin „inutilitatea” sa. Iar aderenţa fără rezerve la spaţiul virtual acoperă deopotrivă ideea de refugiu, ca şi pe aceea a stringenţei şi sincerităţii depoziţiei.

Revista Euphorion a însoţit textele teoretice cu o sumară antologie de versuri, bănuim realizată prin autoselecţie, beneficiind, deci, de girul reprezentativităţii. Dacă schiţa teoretică îşi propunea, în parte, oarecum pe model avangardist, desprinderea unui contur mental separator cu ostentaţie, poezia este „sinceră” şi „sensibilă”, intuiţia restituind, aici, adevărul că aceste două concepte, privite în esenţa lor, nu suportă destrămări de natura „vechi” sau „nou”. Nu atât, însă, „acalmia meditativă” le infuzează şi le susţine, cât deprimarea, asemenea unui refuz punctat fără rezerve, în absenţa ofertei unui altceva. Singularitatea se topeşte în colectivitate, ca pierdere nedorită, dar inevitabilă, încât nici geografia – devastată la rândul ei – nu se mai deschide decât în identicul generalizat: „deschide ochii şi uită-⁠te la tine / nu te vei putea menţine acelaşi mult timp / părul ţi-⁠a crescut prea mult peste noapte / şi acum e împletit cu părul altora / într-⁠o singură coadă comună / degetele noatre au explorat totul în jur / şi acum ştiu mai multe decât noi / dacă ne vom pierde / şi sigur ne vom pierde într-⁠o zi / vom închide ochii în diferite părţi ale lumii / şi-⁠i vom deschide în acelaşi câmp devastat” (Ana Donţu). Monotonia poate fi, uneori, comică, alteori inducând frica şi panica, alternanţa lumină/întuneric dominând percepţia: „ca la subtitrările care explică sunetele şi e inevitabil comic / vorbesc de juma de oră despre cât de rău m-⁠am simţit săptămânile astea / mă uit în ochii persoanei din faţă cum clipesc la mine şi mă-⁠ntreb ce văd / mi se face frică şi neonul de la shaorma clipeşte sonor // îmi place de mor când se face lumină afară fără să-⁠mi dau seama / mă uit, e noapte, mă uit din nou, e zi”. (Teona Galgoţiu). Comunicarea induce tocmai ceea ce ar fi trebuit să anihileze: „Stăm întinşi, pe tavan aurora boreală / iar tu / îmi spui / un adevăr care împacă. / Văd un zâmbet care se strânge ca o bucată de plastic / sub flacăra brichetei, ochi luminoşi / surprinşi de camere pe care dacă dai zoom / poţi să vezi cea mai primitivă formă / de singurătate. Fericirea lor forţată. / Înţeleg tot acum, mi-⁠e greaţă / şi mi-⁠e milă”. (Alexandra Negru). În sfârşit, monotonia cu accente de absurd devine ritmul esenţial al fiecărei zile, acoperind un cotidian mizer, pasager anihilat prin „drogul” lecturii, visele se închid în aceeaşi realitate ternă, previzibilă: „Lumea lui Poe seamănă prea bine cu gara din Sibiu la primele ore / ale dimineţii / întunecată, / o baie publică, închisă, o pernă în faţa ei pe care doarme un fost / profesor / un bar, 2 mese, care se umple încă de la ora 5 / cu creaturi cu blana groasă, / oameni cu un ochi care beau poţiuni secrete de culoare arămie / din borcane murdare. / pe aici mă strecor în fiecare zi / când merg să muncesc pentru alţii. / Bucuros că măcar cititul a rămas legal / mă droghez în fiecare zi, / bag doze mici”. (Bogdan Diţă).

În fond, problema nu mai este dacă aceste texte plac sau nu, nici chiar dacă ele vin în atingere ori nu vin cu lumea poeziei (preluarea formelor fixe fiind numai un simplu artificiu), fantomatică pentru cei de azi, asemeni, de altfel, morţilor prea des scoşi pentru a fi „lustruiţi” canonic (am văzut aceasta). În manieră destructurantă şi la cote realist-⁠cinice sau de-⁠a dreptul vulgarizate, trăirile şi atitudinalul oferite de noul val mai poartă umbrele „evidenţelor” din istoria hauntologicului (pe care Platon le-⁠a destinat peşterii), dispreţuită ca nefrecventabilă. Şi pe acolo mai erau lumi create, universuri explorate, se mai întâlneau stări „mizerabile” sau altele iluzionându-⁠se cu frumosul şi iubirea, căpăta expresie lehamitea în faţa urâtului, ca şi preţuirea acestuia, te atingeai de spleen, dar şi de discursul „oamenilor fără însuşiri”, trăiai absurdul ionescian ori becketian şi refuzul generalizat al lui Cioran, „setea de repaos” a lui Hyperion, ca şi subtila, umila, totuşi, ferma revendicare a calităţii omului de a fi parte a Divinului, ca la Voiculescu. Uneori, şi atunci trecutul era subţire şi pierdut, viitorul imprevizil, guvernat de hybris, uneori previzibil ca nimic, iar prezentul o simplă şi inutilă efemeridă sau continuă pe-⁠trecere anostă. Lexicul vulgar era şi el accesibil, dar păstrat în manuscrise de cele mai multe ori, deşi lupanarul are o istorie mai lungă decât cea scrisă. Între fiinţarea frenetică şi împărtăşirea dintr-⁠o criză existenţială, ca şi între căutarea unor răspunsuri la întrebări imposibile şi revolta în faţa a ceea ce împiedică devenirea sinelui şi a lumii – orice reper poate fi întâlnit ca formulare sub auspiciile literaturii.

Rândurile de faţă nu circumscriu polemic „iniţiativele” noului val, ci caută doar un drum de înţelegere a acestora. Aşa cum sunt aceste texte, fie teoretice, fie revendicate ca poetice, indică o paradigmă a refuzului prezentului: sunt pagini încărcate de disperare, de lehamite, de oboseală şi dezgust, nu o dată crepusculare, agonice. Ele devin, cu sau fără voia autorilor, documente ale prezentului care poartă marca unei depoziţii acuzatoare. Dar se şi împlinesc ca poezie dacă aspiră la a fi asemenea? Şi nu ne hazardăm în a face previziuni: n-⁠ar fi… corect politic.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

mircea.braga@contemporanul.ro'
Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now