Contemporanul » Polemice » Minerva versus Momos

Minerva versus Momos

Cele mai defăimătoare texte la adresa românilor se răs-⁠plătesc „cu-⁠a României stea”, înaltul ordin naţional. A fi devotat naţiei, ţării, culturii li se pare multora o atitudine de dispreţuit, cum dispreţuit este specificul etnic.
Iată ce scrie cel mai vândut prozator al momentului: „Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-⁠un spaţiu total ignorat, dintr-⁠o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce-⁠o locuiesc” (Frumoasele străine, Humanitas, 2010).

„De fapt, tot ce s-⁠a realizat în literatura română după război s-⁠a realizat împotriva regimului comunist”.
Alex. Ştefănescu (în interviul din „Hyperion”, nr. 2, 1998)

Când mi s-⁠a cerut, la un post ieşean de televiziune, să numesc faptul literar cel mai reprobabil după ’89, n-⁠am ezitat să răspund: vânzarea Minervei, o editură cu tradiţie în tipărirea clasicilor, în ediţii critice cu solid aparat de note şi comentarii, în ediţii bibliofile, facsimilate, ilustrate, bilingve… Şi nu-⁠i puţin lucru, de vreme ce mulţi editori de tranziţie habar n-⁠au ce înseamnă o stabilire de text ori o notă asupra ediţiei, cum se face corect un glosar, un indice, o trimitere, iar cazurile de malpraxis editorial (braconaj, copy & paste, plagiat, cum vreţi a-⁠i spune) se înmulţesc. În acel magda-SAM_2970Decembrie, s-⁠a dat drumu’ la libertatea de opinie, dar porţile spre tipar au fost lăsate vraişte, ca şi graniţele: editările haotice, iresponsabile au sufocat librăriile.

Minerva a fost vândută pe preţul unui apartament din Ferentari, cum a informat, atunci, presa. De Fondul Proprietăţii de Stat. La Apelul pentru salvarea Editurii, însumând semnăturile a 60 de personalităţi conştiente că editologia suferă o grea lovitură, s-⁠a răspuns: licitaţia a fost legală. Aşa-⁠i în democraţia noastră cleptocratică, în cleptodemocraţie.

Era nevoie de o echipă redutabilă de editori experimentaţi ca să se publice tot soiul de cărţişoare despre „destinuri” (pluralul îi aparţine unei fetişoare de divertisment, exasperată de ideea de-⁠a citi ceva: „Vai, da’ cine se mai duce la bibliotecă?”) de vedete, de literatură-⁠trash, de poezie subfustată şi de proză de maidan cu sex? Evident, nu, nu era nevoie. Apăruse, pentru generaţia PRO, alternativa: pro instinct, pro violenţă, pro băşcălie, pro superficialitate. Se ieşea de sub semnul Minervei, zeiţa artelor şi înţelepciunii, pentru a se intra sub semnul măruntului zeu grec al deriziunii, al amăgirii, Momos. Literatura lua bătaie de la TV, teatrul de la şouri, poemul de la manele (ce, domnu’ Minune, domnu’ Guţă, domnu’ Salam nu pot face rime?), proza de la Big Brother…

Tevemania a câştigat detaşat bătălia cu lectura, dar au ajutat-⁠o şi miniştrii Culturii. Editura Minerva a fost privatizată cu acordul ministrului Ion Caramitru. La fel s-⁠a întâmplat şi cu celelalte coloane ale culturii naţionale: Univers, Meridiane… În fond, dacă actorul a jucat (cu succes) rolul lui Hamlet, de ce n-⁠ar fi jucat şi rolul groparului editurilor de stat? După ministrul-⁠actor, potopul. Cultura s-⁠a ales cu un ministru veterinar (să cred că nu s-⁠a găsit un udemerist de clasă?), apoi s-⁠a propus o ministresă… bipedă (doar de la Platon ştim că omul e „animal biped şi fără pene”).

Zice presa că, după ce s-⁠a văzut patron al Minervei, domnul Sergiu Crupenschi, directorul tipografiei Metropol, a scos din bancă tot contul editurii şi l-⁠a vârât în contul propriu. Câştigul e privat, pierderea e naţională în capitalismul nostru de jaf. Iar USR, ştiută fiind imposibila solidarizare de breaslă, a acceptat situaţia, cu fatalismu-⁠i zâmbitor: ce să-⁠i faci? Aşa s-⁠au pierdut toate. Casa Vernescu, sediul administrativ USR, închiriat unui Cazinou (alba-⁠neagra literară), Casa Monteoru, dar mai ales Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Hai, zău, dragă Eugenia Ţarălungă! Ai sperat în unirea oamenilor cetăţii? Când a fost retrocedată clădirea Institutului „C. Brăiloiu”, donaţia lui Take Ionescu către statul român, câţi s-⁠au opus? Dar când a fost înapoiată Dumnezeu ştie cum Casa Vornic Alecsandri, devenită Muzeu al Teatrului Naţional, o bijuterie muzeistică, s-⁠a opus comunitatea?

Cine va opri rapturile din patrimoniu? Directoarea Muzeului de Etnografie din Braşov, Ligia Fulga, s-⁠a luptat pentru un proiect de lege care să apere instituţiile muzeale de proprietari (dovediţi cu acte în regulă sau nu) care le revendică şi le închid; care le vând, le închiriază fără păs sub sigla imobil retrocedat şi cu lacăte la porţi. S-⁠o fi votat legea? Nu cred ca-⁠n vremea noastră minuni să se mai facă.

Şi dacă vorbim de monumentala Istoria literaturii române de la origini […] ca fiind mincinoasă, mistificatoare, hiperbolizantă, flatând în exces o literatură amărâtă, de neluat în considerare, la ce ne-⁠ar mai trebui un muzeu a ceva ce nu există? Ne mancurtizăm? Întreb. Nu ştiu, dar asta se vrea, de vreme ce spaţiile culturale, spaţii de respirat (muzee, biblioteci, librării) se reduc din ce în ce. Aura Christi notează: „A scrie înseamnă a respira”; ca s-⁠o parafrazez, adaug: a nu scrie şi a nu citi înseamnă a nu respira.

Am constatat de multe ori, cu amărăciune, că librăriile nu mai sunt librării, nici editurile – edituri. S-⁠au scos din vitrine cărţile lui Ceauşescu şi omagiile, bun; numai că librăriile au fost transformate în spaţii comerciale pentru un talmeş-⁠balmeş de produse îndoielnice, la fel ca „produsele” proaste şi prost tipărite.

În ’90, ni s-⁠a spus că scrisul nu-⁠i decât o meserie ca oricare alta, că tot ce am scris e marfă care trebuie desfăcută pe/ la piaţă, cu reclama de rigoare. Problema e a ta, scriitorule, şi numai a ta ca să fii tipărit şi să ai succes! Geaba a strigat Dumitru Ungureanu, în „Litere”: „cartea e marfă, literatura nu este”. L-⁠aţi văzut pe Mircea Ivănescu cântărindu-⁠şi poemele ca pe gogoşari? Nu oricine îşi poate promova cărţile cu tam-⁠tam, ca Dinescu. El, da, ştie cum să obţină de la televiziunea naţională 1200 de euro pe oră (ştire în „Gazeta de Cluj”, din 2 octombrie 2014), dar câţi autori nu-⁠şi pot vinde singuri cărţile, iar agenţi literari (ca Boerescu) n-⁠avem. Cinstit ar fi fost să li se spună scriitorilor că nimeni nu le garantează nimic.

La început de ’90, „scribălărimea”, cum o numeşte Cărtărescu, avea impresia că deţine schimbarea (o deţineau Pavel Coruţ, Ion Lilă, Artur Silvestri), că va putea trăi din scris, ceea ce s-⁠a dovedit cântec de adormit breasla. Comerţul „de subţire” a vrut să fie rentabil pe repede, a urcat enorm preţul cărţii, iar contemporanii noştri, cu foame şi sete de tipar, au publicat şi ei pe repede, calitatea scriiturii intrând în suferinţă. Cititorii au răspuns la criza cărţii prin criza cumpărării de carte, au părăsit librăriile speriaţi de sumele exorbitante, dar şi de ţepele luate, iar librăriile, devenind nefolositoare, s-⁠au închis, s-⁠au transformat, ca la noi, la Ieş, în depozite de scaune (ca-⁠n teatrul absurd) şi-⁠n restaurante. Scriitorii s-⁠au trezit, din vise de mărire, rupţi de publicul avizat. Cozi la librărie şi geamuri sparte pentru carte românească? Asta era în socialism, când o sută de mii de exemplare însemna tiraj mediu şi se epuiza în câteva luni; în neo-⁠socialism, am ajuns pe ultimul loc din UE la vânzare de carte. Iar situaţia este cam cum o descrie Arghezi, într-⁠un pamflet din ’35, Un mare contribuabil, poetul: „hoţul de buzunare realizează un profit de sută la sută, scriitorul – zece la sută”. Frumoase vremuri! Acum, procentul a scăzut şi tot scade, cel care a scris cartea ia, dacă ia, 5% din preţ, librarul 30-⁠40% pe puţin, iar editorul a prins de veste că scriitorul nu poate trăi din literatură, nici fără ea şi suspendă onorariul.
Semnele rele n-⁠au catalizat uniunea scriitoricească. Petru Ursache a pus în discuţie, într-⁠o adunare de la Casa cu absidă, problema editorilor ignoranţi, dar şi rapaci, în urma unor experienţe triste cu făloasa Casă Editorială Moldova. Cei afiliaţi la grupusculul de interese egoist-⁠ariviste au răspuns. Cum? Votându-⁠i pe cei vizaţi în conducerea Filialei Iaşi a USR. Ce dacă n-⁠aveau nici obraz, nici curriculum operis?

Aşa a început lungul drum al crizei literare; cu maculatură scoasă de editori inculţi. Ce teme mari? Ce tipologie forte? Noi dăm publicului ce vrea el. Pe tarabe se oferea subliteratură de consum, iar direct pe asfalt, aşa-⁠zişii buchinişti vindeau la un preţ de batjocură pentru truda cărţarilor, opere editate impecabil de Editura Enciclopedică, de Minerva, de Meridiane, de Albatros… Sandra Brown sus, clasicii – jos. Publicişti de import sau socialişti reciclaţi în capitalişti ne explicau că oricând şi oriunde se tipăresc duium de „cărţi trecătoare”. Numai că trebuia şi un salubris critic eficient pentru atâtea gunoaie, ca să nu fie posibil în editare orice. Alex. Ştefănescu i-⁠a descurajat programat pe grafomani, dar destul de fără speranţa că ar putea opri valul cheilor doritori de tichia de mărgăritar a poeziei sau a prozei.

Excedat de lipsa de noimă a tipăririlor nocive, Paul Goma ar fi dat o lege („dacă aş fi eu guvern”) ca editorii care „publică preponderent gunoi” să publice obligatoriu şi literatură. Nu a fost urmat. N-⁠o fi cenzură asta, au zis unii, dirijism nedemocratic? Ca şi cum Goma n-⁠ar fi fost destul de mâncat de cenzură.

Lumea de hârtie n-⁠a avut nimic de câştigat din lipsa de dialog a cobreslaşilor. Din binecunoscuta şi nedezminţita dihonie (boală veche), din lipsă de unire s-⁠a ajuns unde s-⁠a ajuns. Relaţiile agreabile au dat în răfuieli urâte. Ce Preda mea? Ce DRP-⁠ul mamei lui? Breban a fost declarat mort într-⁠o revistă de cultură. Mai fusese condamnat la moarte civilă, după Tezele din ’71. În ce-⁠l priveşte pe Goma, a fost exclus din USR când era închis şi aşa a rămas: dat afară, exclus, interzis, cum o spune el însuşi. În ne-⁠socialism, deriva caracterelor a atins cote nebănuite. Fiecare a făcut sindrom alergic la fiecare: la cartea, la revista, la premiul celuilalt.

De la vârf, Mircea Cărtărescu declara că nu-⁠i citeşte pe cobreslaşi pentru că e mai uşor de scris (cum scrie el) decât de citit şi asta după lamentări diaristice infinite că nu-⁠i destul de comentat: „simt o rezistenţă interioară la gândul că m-⁠aş putea apuca de vreunul dintre ficţionarii noştri români sau vecini” (Jurnal I, 2001, p. 397). Cum ar fi „prozatorul Brebenel”. Şi (z)eul şi (zm)eul M.C. trage totul în derizoriu. Iată ce crede despre „ei, scriitorii”: „bătrâni plângăreţi, bătrânele rujate greşit, bărboşi aroganţi (necunoscuţi), puşti cu mutre de frizeri…”

Autoconsiderarea şi desconsiderarea celorlalţi face ravagii. Competiţie? Ba pseudo-⁠competiţie. Tactica veche de a bara drumul alterului a fost moştenită. Grupări exclusiviste ne trebuiau după ’90? Dinspre elitiştii exclusivişti boala s-⁠a extins la librari. Sunt şi ei exclusivişti! Mi s-⁠a întâmplat să aud la Cărtureşti şi nu numai: noi nu contractăm cărţi de la X şi Y, ceea ce înseamnă eliminarea din circuitul firesc al cărţii ca-⁠n vremi pe care le-⁠am crezut apuse. Pe masa cu noutăţi, Boia-⁠Boia-⁠Boia, Tismăneanu-Tismăneanu-Tismănenu, Dan Lungu-⁠Lungu-⁠Lungu, adică managerizaţii spornic. Humanitas şi Polirom au piarişti buni.

Am avut, în perioada stalinistă, o cultură de ţarc, difuzată incorect. Desculţ cunoştea mulţime de traduceri, trecea „în sandale de aur” graniţele. Maria Banuş (nu Blaga) era tradusă şi publicată la Seghers, pe bani roşii. Tacticile s-⁠au păstrat în a scoate în faţă actanţii vieţii literare. „Baba comunistă” e cartea cea mai tradusă, se exportă răzbit în nu’ş câte limbi (40 de euro a plătit ICR, zice presa, de fiecare pagină tradusă). Competiţie? Ba pseudocompetiţie, mirosind de la distanţă a aranjamente, a sinecură contra compromis. Citesc în presă că, în spaţiul german, cei mai cunoscuţi sunt Cărtărescu, Lungu, Filip Florian. Nu Breban. De câte ori apar Goethe, Rilke, Nietzsche, Thomas Mann în opera imperialului prozator? Dar la ceilalţi?

Dacă ieri nu se punea accent pe originalitate, pe talent, ci pe criteriul politico-⁠ideologic, nici azi nu stăm mai bine cu valorizările, de vreme ce răzbesc în prim-⁠plan nonvalori protejate arogant. Între doi prozatori fără mari diferenţe de nivel, roata norocului îl alege ghiciţi pe cine: pe condeierul de nouă generaţie care repudiază „vechiturile conservatoare”, adică pe înaintaşi. Când tovii nu erau de acord cu ce afirmai, apărea cuvântul provocare. Sau sabotaj. Acum, se uzează de termeni ca retardat sau naţional(ist).

După evenimentul ’89, s-⁠a ajuns la contestări şi la invective de o rară virulenţă. Nu că n-⁠ar fi trebuit re-⁠examinată tabla de valori, dar marii sancţionaţi, culmea, sunt şi marile victime ale dictaturii: deshumăm victimele (nu şi pe călăi) ca să le mai tragem o scatoalcă. În timpul şi-⁠n ţara lui Ovid, zis şi bacilul Croh (care s-⁠a făcut, ca Loch, nevăzut, în chip de persecutat politic), Blaga merita „un picior în fund” (v. articolul de atitudine al lui Ov.S. Crohmălniceanu); după socialism, Blaga a fost declarat searbăd, banal, şi-⁠n poezie, şi-⁠n memorialistică. Toleranţa ideologică a lui Noica a fost confundată voit cu comunismul. Cineva se indignează pe ton înalt: doar n-⁠o să susţinem locuri comune privind excepţionalitatea poetului, auzi, deplin, cum zicea Noica. Da, Eminescu a fost negat cu filieră eminesciană cu tot, ca nefiind politically correct. Canonicul Grama l-⁠a acuzat de anti-⁠românism; galaxia Grama (mulţumesc, D.R.P.!) îl acuză de românism, de „naţionalism fervent şi reacţionarism xenofob”. Nu vreau să-⁠mi amintesc cine a formulat aceste acuze (măcar Călin Vlasie, după ce i-⁠a scăpat cuvântul idiot despre Eminescu, s-⁠a scuzat). Cert este că maniheismul actual şi oportunismul, tot actual, dau o combinaţie fulmicotonică pentru cultura naţională. Aş numi-⁠o chiar „mineriadă” anticulturală.

În proletcult, se interziceau cărţile putrede şi veninoase, iar termenii de relaţie erau român (în special basarabean şi bucovinean) – duşman – reacţionar. Acum se repetă până la saţ că fondul nostru etno-⁠psihic e în defect, pentru că ar fi inepţial-⁠retardatar-⁠trenant-⁠nesincron şi că românii sunt epuizaţi de ortodoxie. Iar cele mai defăimătoare texte la adresa românilor se răs-⁠plătesc „cu-⁠a României stea”, înaltul ordin naţional. A fi devotat naţiei, ţării, culturii li se pare multora o atitudine de dispreţuit, cum dispreţuit este specificul etnic.

Iată ce scrie cel mai vândut prozator al momentului: „Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-⁠un spaţiu total ignorat, dintr-⁠o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce-⁠o locuiesc” (Frumoasele străine, Humanitas, 2010).
La polul opus liniei „n-⁠avem”, ferm situat pe linia „avem”, Nicolae Breban: „Şansa pe care o dau culturii naţionale? Enormă!” (Paris, ianuarie 2014).

E de ales singura cale: a literaturii înalte, sub semnul înţeleptei Minerve, nu sub semnul lui Momos.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

  1. dorinadrian_cristea@yahoo.com'

    Sa ne fie foarte clar. Romanul e un conglomerat rasial, etnic, cultural, politic extremist, ca un fel de groapa de gunoi universala fara origine monoparentala. Steaua romaniei e un fel de ofensa a Stelei lui David asa ca ce ma doriti?

Scrie un comentariu pentru DAC Anuleaza comentariul

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest