Contemporanul » Polemice » Ion D. Sîrbu, epistolier

Ion D. Sîrbu, epistolier

Până la urmă, analiza strict estetică a cărţilor lui I.D. Sîrbu se dovedeşte nesatisfăcătoare, nota Ion Simuţ, el devenind „un caz semnificativ pentru condiţia scriitorului în comunism”, definind, sub unghi moral, o existenţă tragică

Grăbit să părăsească această lume cu trei luni înainte de explozia decembristă, aproape necunoscut, „descoperit” cu entuziasm după 1989, Ion D. Sîrbu ne‑a lăsat, s‑a spus, „cel mai bogat sertar literar”. Încât Alex Ştefănescu avertiza: „există doi I.D. Sîrbu”, unul antum, prea puţin cunoscut, şi un altul postum, o adevărată revelaţie. Erudit, alert, risipitor, digresiv, caustic, tăios etc., impunând prin varietatea lecturilor şi o bogăţie de idei în ebuliţie, cu vervă maliţioasă, adunând un uriaş „capital de frustrări şi suferinţe”, crezând ţărăneşte în steaua lui şi terorizat de gândul că va rămâne un necunoscut, acest „proletar” al condeiului, înfruntând – ca perdant – vicleniile Istoriei, a fost, nota Mihai Barbu, un „scriitor subteran major”. Un balcanic „neamţ”, exilat în propria‑i ţară, urmărit de neşansă, poziţionat invers faţă de mersul evenimentelor, biciuind stilul de viaţă comunist într‑o operă care, indiscutabil, e inferioară omului (savuros, sclipitor, suspicios, cârtitor, plângându‑se de „prostietatea” asfixiantă).

Cine se încumetă a‑i cerceta viaţa, pornind, fireşte, de la matricea petrileană (multietnică), va descoperi, fără efort, o traiectorie aventuroasă, frântă, proiectată pe un fundal tragic. Student de vârf, membru al Cercului literar sibian, dar şi al Partidului Comunist (din 1940), ilegalist, aşadar, trimis pe frontul de Est, dezertor, sergent‑interpret pe lângă un general rus, traversând, cu o cizmă, Ucraina, conferenţiar la Institutul clujean de Artă Dramatică, îndepărtat, în 1949, alături de Blaga şi de alţi corifei, din învăţământul superior, profesor suplinitor o vreme, redactor, din 1956, la revista Teatrul, trecut apoi prin şcoala detenţiei, vagonetar, secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1964‑1973) şi pensionat din motive medicale, iată, rezumativ, destinul coşmaresc al sergentului TR Ion D. Sîrbu (1919‑1989), trecut prin grele încercări, vădind, din unghiul creatorului, o salvatoare „vocaţie pentru suferinţă”. Anii de puşcărie, iniţial pentru „omisiune de denunţ” (în cazul Ştefan Augustin Doinaş, cunoscut în studenţia sibiană), tentativele de recrutare şi refuzul său îndărătnic, şirul de anchete (printre anchetatori, căpitanul Tudor Vornicu, viitorul teleast, mirat – la o ulterioară, accidentală întâlnire – că cel pe care îl considerase „dispărut din viaţă” revenise la suprafaţă), lunga tăcere editorială, „sertarita”, boala etc., definesc – la o sumară ochire – o existenţă traumatizată, în pofida unui start care promitea, prin „dosar”, în noul context, o cu totul altă desfăşurare. La Petrila, unde, prin osârdia lui Ion Barbu, există acum o casă‑muzeu, iar Mihai Barbu a întocmit, scrupulos, chiar un Dicţionar al personajelor petrilene (2002), tatăl, cel care i‑a dat „şira spinării”, era militant sindicalist; dincolo de distracţiile oferite de această „colonie” polietnică, mozaicată (adică: popice, fotbal, chermeze, filme), Ion D. Sîrbu a moştenit morala minerească. Iar mama, premonitoriu, îi va spune olláhului Gary: „mina e soarta ta”. Fiindcă şirul de suferinţe şi aventura scriitoricească îi vor permite să se descopere ca om, investigând adâncimile şi tainiţele sufletului.

Dincolo de „anii de studii postuniversitare”, cum numise, cu un rictus amar, intervalul petrecut acolo, în acel „saison en Enfer” şi unde, antrenat temeinic în a renunţa, ţinuse colegilor de celulă prelegeri despre dramaturgia blagiană, Ion Dezideriu Sîrbu constată, răsfoind un vechi şi uitat Jurnal (acoperind anii 1952‑1953), că „e plin de Blaga”, prezent, de altminteri, şi în epica sa, sub numele de Napocos. Filosoful, la rându‑i, văzuse în Gary, apreciat superlativ, „un atlet al mizeriei”. Fascinaţia blagiană se resimte, amprentându‑i încercările; nu, desigur, în „felul geometric de lectură”, lineară, fără efecte, cum apreciază, corect, Gary, ci în efortul de a testa „limitele realiste ale fantasticului”. Taina e doar vecină, suntem aproape de un prag care ascunde necunoscutul. De unde, probabil, interesul mărturisit, deseori explicitat, oricum urmărit cu tenacitate, pentru dramaturgie. Iar o piesă precum Pragul albastru, pusă în scenă, în 1983, la Teatrul Tineretului pietrean, probează convingător această veche ambiţie. De fapt, dramaturgul Sîrbu se dovedeşte, observa prietenul Doinaş, un „amant al ideilor”. El cultivă polisemantismul, mizează pe forţa de sugestie a simbolurilor, cere chei filosofice şi ştie că „o metaforă bună e întotdeauna clar‑obscură”. Nu întâmplător Arca bunei speranţe, jucată, totuşi, la Piatra Neamţ (1970), fusese respinsă în alte locuri, fiind „prea metafizică”. De rezonanţă biblică, reconstituind o familie arhetipală, „în pericol”, Arca se voia, aflăm (dintr‑o scrisoare trimisă regizorului Călin Florian), o piesă politică (ca „intenţie făţişă”). Simion cel Drept era un recviem al satului nostru, supus tăvălugului „progresului”. Apăsând pe miza simbolică, astfel de texte, sufocant‑ideatice, nu‑i îngăduiau revărsările de fantezie lexicală, debordantă la I.D. Sîrbu, oripilat şi de intervenţiile abuzive ale regizorilor „creatori”. Încât virajul spre proză, după acea primă, prudentă tentativă (Concert, 1956), o nuvelă extinsă, ignorată chiar de autor, şi Povestirile petrilene (1973), îngemănând caracterul legendar‑mitic cu inciziile realiste, de prob adevăr documentar, era previzibil. Dacă Jurnalul, cu însemnări conspirative, colecţiona „exerciţii de luciditate”, dezvăluite postum, Dansul ursului (1988) era o proiecţie alegorică, cu măgarul Gary şi ursul Buru, vorbind despre neputinţa de a refuza captivitatea. Reamintim că, în iarna anului 1981, Sîrbu făcuse o călătorie în Occident (singura). Mai vechile povestiri din Şoarecele B… rămâneau simple „eşantioane de stil” (cf. Daniel Cristea‑Enache), abia dipticul Adio, Europa!, scris tot în anii ’80, nepublicabil, dar recuperat (1991, 1993) evidenţia fibra contestatară, de sarcasm hohotitor, cu ţintă localistă, însă. Un radicalism disimulat, nutrind vagi speranţe de umanizare a regimului, deplângând aşteptarea, statul pe tuşă, ticăloşirea etc., împiedicând rezolvarea problemelor din „cazanul” autohton, răzbătea din Lupul şi Catedrala (1995), roman considerat de unii drept „o carte majoră” a literaturii noastre. Chiar dacă lucrurile nu stau aşa, viitoarele revizuiri ale literaturii româneşti din perioada comunistă vor trebui „să‑i facă dreptate” scriitorului. Împuşcarea lupului înseamnă, desigur, în plan simbolic, „moartea speranţei”.

Corespondenţa este, însă, marea surpriză postumă. Eugen Simion observa că Sîrbu „şi‑a pus geniul în scrisori”. Literatura epistolară, risipind scrisori‑eseu (cf. V. Nemoianu), este o veritabilă proză satirică, de vervă persiflantă şi sarcasm „îndrăcit”. Acest dialog epistolar cu, de pildă, exilaţii V. Nemoianu, I. Negoiţescu, Mariana Şora (v. Traversarea cortinei, 1994) îi trădează spiritul muşcător, sinceritatea inconfortabilă, clamata nevoie de dragoste; funcţionează, s‑a spus, ca substitut al gâlcevilor cu lumea, prilej de evadare din temniţa estică. Exilat în Bănie, ostracizat, înţelegând că e vorba de o detenţie pe viaţă în „marele sat universitar” (Craiova), I.D. Sîrbu îşi dezvăluie „psihodramele singurătăţii”. Alutia (Oltenia) e o (altă) lume, refuzând grefa transilvană; el, compensativ, se va răfui (prozastic) cu nomenclatura locală şi se va încredinţa unei prietenii „oarbe” (cazul lui V. Nemoianu, necunoscându‑se), livrându‑se fără rest. Pensionar sărac, inteligent, răutăcios (deseori), inepuizabilul Gary are o irepresibilă poftă confesivă. N‑ar vrea să moară nemărturisit, spunea într‑o epistolă adresată Deliei Cotruş (aprilie 1988), recunoscând că, dintre nobilii săi „patroni”, Ovidiu Cotruş i‑a fost „cea mai dragă umbră”. Corespondenţa cu Deliu Petroiu şi Ion Maxim (v. Iarnă bolnavă de cancer, 1998, ediţie „gândită” ca roman epistolar de Cornel Ungureanu) se consumă în acelaşi stil direct, subiectiv, complice, de o sinceritate brutală. Amicii cerchişti sunt urecheaţi: Negoiţescu („câinele Ramon”) e haotic, Liviu Rusu suferă de „buridanism universitar”, Şt. Augustin Doinaş (cel mai talentat dintre toţi, zice epistolierul) „nu a avut norocul de a suferi”. Marele „noroc” s‑a revărsat, din plin, asupra lui I.D. Sîrbu, după ce „zarurile roşii” (măsluite) anunţau iarna totalitară. Într‑o epistolă adresată lui Deliu Petroiu, în martie 1947, detaliază chiar planul unei evadări (în patru) spre Apus, idee abandonată.

Radiografiind dezinvolt, febril, integral, răul sistemic, în texte nepublicabile, aproape pamfletare, I.D. Sîrbu pleacă de la „o premisă falsă”, crede Alex Ştefănescu, invocând drept cauză „turcirea”, balcanismul, nu ideologia. În acea unică deplasare în Vest, terorizat de gândul dilematic de a rămâne sau nu, „obiectivul Suru” (cum figura în transcrierile Securităţii) constată că nu e dotat pentru adaptare, că nu rezonează cu egoismul occidental. Deci reacţionarul Gary, îmbibat de umanism filosofic, deşi invitat (tacit) de a pleca definitiv, hotărăşte să se întoarcă; vrea să moară „de gât cu regimul” şi constată că „ţara e opera lor” (a securiştilor). Totuşi, să nu ignorăm rolul benefic al atâtor interceptări şi înregistrări, îmbogăţind arhivele. Propus, în 1983, din partea CCES, pentru o călătorie în RFG, împreună cu Paul Everac, urmând a populariza dramaturgia românească, I.D. Sîrbu va fi tăiat; iar rezoluţia organelor locale nu suportă echivocul, cerând ferm „înlocuirea obiectivului”.

Chiar dacă I.D. Sîrbu n‑a fost „prozatorul mult aşteptat” de grupul de tineri literaţi ardeleni, cum proorocea Şt. Augustin Doinaş, categoric că el are parte, meritat, de o extraordinară carieră postumă, dăruindu‑ne o operă „onorabilă”, considera N. Manolescu. Natură eretică, proletariană, logodită cu eşecul, el s‑a poziţionat „în contratimp cu Istoria”; dar marea sa dorinţă a fost de a lăsa în urmă „un nume curat”.

Confruntat cu o existenţă dramatică, tangentă absurdului, doldora de „păţanii”, I.D. Sîrbu – ca personaj tragic, lipsit de „glanda resentimentelor” – intenţiona să‑şi scrie viaţa în Povestea unui om ridicol. Omul „ridicol” a fost, însă, un om liber, convins, el însuşi, că „Sîrbu are o operă”, cum afirma (prin 1987,  într‑o epistolă) foarte încrezător în destinul ei postum. Epistolierul Sîrbu, suferind „de tăcere”, acumulând frustrări, încerca a evada din recluziunea provincială, căutând „o rază de speranţă”. Apetenţa epistolară exprimă o presantă nevoie de comunicare în „postul socialist”, recunoscută franc, de altminteri: „scriu fiindcă eu am nevoie de voi, nu voi de mine” (se mărturisea Deliei Cotruş, în 1988). Dar miza acestui frenetic dialog putea fi şi dorinţa de a‑i convinge pe foştii comilitoni cerchişti (reticenţi, de regulă) de propria‑i valoare, de adevăratul său potenţial, desigur mult peste cota cărţilor publicate (mutilate). Scrisul „de suprafaţă”, tipărit, nu putea fi la fel de liber şi voluptuos precum corespondenţa. Dar peste tot, combinând rafalele sarcastice cu o nostalgie difuză (încercând, de pildă, a vedea dispăruta colonie petrileană prin ochii Tatălui, ca „arhemodel”), el este şi rămâne un martor curat, dorind a rosti, ca martiriu şi mărturisire, adevărul. Scrisul său condamnă tocmai excesul de stil; refuză „a ambala în vată un tren de vorbe”, recuperând timpul furat. Credem şi noi, alături de Ovidiu Ghidirmic, că I.D. Sîrbu, suprasolicitat în anii din urmă, este „un mai mare scriitor de metaliteratură”. Ediţia Academiei (2 volume, deocamdată; ediţie îngrijită, cronologie şi note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea) vine să confirme din plin această bănuială. Bineînţeles, I.D. Sîrbu nu a fost un răsfăţat al criticii. Chiar recunoscut, târziu, drept „inteligenţa cea mai categorică a Cercului” (cf. Ştefan Aug. Doinaş), abia în anii postdecembrişti el s‑a dezvăluit, prin sertarită, ca o revelaţie. Exilul interior din Cetatea Băniei nu a devenit, din fericire, şi un exil postum. Iar explozia editorială postdecembristă a săltat, incredibil, cota acestui „deconspirat”, valorizarea (entuziastă) fiind, spuneam, mai degrabă morală decât literară. Ceea ce nu înseamnă că Ion D. Sîrbu, gonflat prin entuziasmul exegeţilor, va fi înghiţit de conul de umbră al posterităţii. Dar o recalibrare va urma, inevitabil, credem.

Scriitor „neglijat”, crede Clara Mareş, cercetându‑i temeinic corespondenţa (publică şi secretă)[1] I.D. Sîrbu s‑a dovedit un epistolier harnic şi briant. Ca „actor refulat”, spectacular, „mătrăşit” de viaţă, trăitor la „marginea unei anume lumi” (Craiova, evident), risipind rafale de bonomie sarcastică, a resimţit acut nevoia confesivă şi s‑a încredinţat cercului de amici, convins că există doar „întru şi pentru sertar”. De certă „ţinută literară”, observa Gh. Grigurcu, scrisorile acestui „cerchist de frunte” (v. Ce mai taci, Gary?: 12 scrisori exemplare, Ed. Genesis, 2002; ediţie îngrijită de Mihai Barbu) ironizau succesele fictive ale socialismului biruitor (vezi „braconajul alimentar”, cu Lizi în misiune) sau penibilităţile cotidiene (absurdul, scârba, însingurarea, Teatrul craiovean fiind un „hoit cultural”). Ca „semicetăţean nesupus”, dorind „să moară cu regimul de gât”, obiectivul Sîrbu a fost în atenţia organelor; el trebuia „influenţat pozitiv” şi supravegheat pentru a nu trimite, dincolo de frontiere, scrieri anticomuniste.

Or, venind din acel „iluminism întunecat”, incomodul I.D. Sîrbu ne‑a rezervat o surpriză de proporţii, salvând onoarea literaturii de sertar. Încheiat în septembrie 1985, dipticul Adio, Europa! îi împrumută „toată biografia”, constata Marian Barbu, transferată într‑un roman filosofic, cu accente profetice şi formule memorabile, evidenţiind un redutabil analist politic. Dacă „întreaga‑i operă este o rememorare”, cum afirma şi Dumitru Velea, bietul Candid, în mărturiile sale ficţionalizate, închipuie o panoramă pamfletară pe ecranul unei Istorii „înţepenite”, punând Răul la lucru. Şi în care prostia şi crima au devenit boli cronice. Drama şi comedia, scrie I.D. Sîrbu, sunt feţele Istoriei; sub „balaurul asiatic”, ca sclavi ai unei „ocupaţii eliberatoare”, suntem stăpâniţi de o „frică freatică”; doar „scăparea de frică” ar fi mântuirea adevărată. Ea devine posibilă prin anamneză. Romanul său postum, „aproape o demonologie”, afirma Monica Lovinescu, întâmpinat ca un eveniment în acei ani cu „sertarele atât de goale”, dă direct seama de tragedia ţării. Închipuind o Jilaviadă, ca operă colectivă şi epopee eroi‑comico‑grotescă, personajul voltarian nu acceptă deghizamentul fabulei (deşi invocă turcirea), ci trage un semnal de alarmă pentru cei „fără de memorie”. Rămâne, însă, o întrebare deschisă privind tributul feluritelor adaptări într‑un climat coercitiv. În proza epistolară, naratorul Gary, spirit muşcător, dezvoltă o temă recurentă: suferinţa.

Se cuvine să mai observăm, alături de Sorina Sorescu, că avalanşa comentariilor sîrbofile au acordat credit total imaginii livrate de diarist, rezumându‑se „la perifrază şi consacrare”. Iar şirul de interdicţii, privaţiuni, sinuozităţi, inventariate scrupulos de Ioan Lascu în „povestea” vieţii lui I.D. Sîrbu („aşa cum a fost”), aşază, în dreaptă lumină, opera unui moralist, în rarisimă adecvare cu propria‑i biografie. Fiindcă opintirile revizioniste, sub stindardul zgomotosului anticomunism postdecembrist, într‑o ţară care acuză tocmai penuria de caractere, descoperă, în cazul Sîrbu, dincolo de receptarea simpatetică, un exemplu pilduitor şi inconfortabil sub unghi moral. Omul, mereu în conflict cu o Istorie „bolnavă”, pare chiar de‑asupra operei, trăindu‑şi viaţa chinuită ca operă.

Nu a fost un bufon cerchist, încercând – în anii irosiţi – „să iasă întreg dintr‑o maşină de tocat”; cu ajutorul „domnişoarei Olivetti” (maşina de scris) dorea să ne transmită „furtuna onestă a sufletului”. Dar marile romane, mereu amânate, observa Cornel Mihai Ungureanu, sunt „cărţi ascunse, risipite în Jurnal”. Încât e greu de cântărit „valoarea exactă” a scriitorului, fabulos ca personaj. Şi, până la urmă, analiza strict estetică a cărţilor lui I.D. Sîrbu se dovedeşte nesatisfăcătoare, nota Ion Simuţ, el devenind „un caz semnificativ pentru condiţia scriitorului în comunism”, definind, sub unghi moral, o existenţă tragică.

Notă:
[1] Vezi, de pildă, relaţia Sîrbu‑soţii Courriol, Jean Louis Courriol (Costea, în documentele Securităţii), lector la Catedra de franceză a Universităţii craiovene, fiind pe lista „reacţionarilor” (v. Scriitorul şi lectorul, în Observator cultural, nr. 938/2018, pp. 10‑11).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now