Contemporanul » Polemice » „Enigma” Mitrea Cocor

„Enigma” Mitrea Cocor

Cum asistăm la destructurarea lumii vechi, un „paradis în destrămare”, Tudora Patrichi reciteşte romanul în cheie postmodernă şi nu ezită a‑l califica drept „postmodern”, înfăţişând „obrăzare zoomorfe”

În amurg de carieră, cu o impozantă operă, de indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viaţă tihnită, boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv narative), plonjând – asincron, atemporal – într‑un contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul, monoliticul Sadoveanu părea a suna retragerea. Chiar dacă avea încredere în „evoluţia nobilă a democraţiei” şi cutezase, între apropiaţi, având informaţii pe filieră masonică, a condamna „dezmăţul bolşevic”. E drept, atacat dinspre dreapta, se refugiase la Valea Frumoasei, unde va izvodi, în anii conflagraţiei mondiale, Poveştile de la Bradu‑Strâmb (1943) şi Anii de ucenicie (1944); anterior însă, lui „Jidoveanu” îi fuseseră arse cărţile de cei care „nu l‑au citit” (bănuia) şi aceste execuţii publice l‑au mâhnit şi, desigur, l‑au îndemnat, lipsit – ciudat – de reacţie faţă de tragediile ţării, să părăsească scena. Ca „exerciţii de retragere” (Ungureanu 2007 : 310), exploatând un filon fabulos, mitul vechimii şi o „natură istorizantă” (M. Ralea), ele n‑aveau cum vesti brusca sa convertire, incredibila disponibilitate şi alinierea promptă la exigenţele propagandei roşii. Adeziunea, presupune Eugen Negrici, ar fi fost, totuşi, „o decizie dramatică” (Negrici 2002 : 86). Cert e că, în epocă, făcând saltul de la antibolşevism la acea „altă evanghelie a lumii nouă”, cu ale sale „explozii de lumină” (Constituţia URSS), Sadoveanu dobândeşte statutul oficial de prim‑scriitor al ţării (Boia 2011 : 321). Se alătură, „fără rezerve”, regimului impus de ocupant, dobândeşte funcţii importante, fiind vicepreşedinte al Prezidiului MAN (1947‑1961) şi preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1956‑1961), deschide lista „merituoşilor” în bilanţul lui Leonte Răutu (vezi Dezvoltarea literaturii în RPR, în Scânteia, 21 februarie 1954). Altfel spus, cel care evitase politicul într‑o operă molcomă, vetustă, livrând cărţi neutre (Popa 2001 : 706), care cântase, prin lecturi „primitive”, descifrând hieroglifele lumii orientale, „poezia peisagiului”, slăvea acum entuziast cultura raţională („câştiguri tehnice”) şi realizările marelui vecin, falsificându‑se. Cu evidente şi căznite eforturi de adaptare, suportând chiar reproşuri ideologice. Proiectul comunizării forţate impunea ruptura de tiparele matriciale, un dureros „dezvăţ”. Să ne amintim, de pildă, de Ofelia Manole, cea care îi denunţa lipsurile, insinuând că Sadoveanu l‑ar fi copiat pe Korolenko. Dar regimul avea nevoie, în efortul de statuare a „clasicismului socialist”, de numele mari, încât recuperarea clasicilor devenise o urgenţă, obligând la „o reglare a tirului” (Boia 2011 : 320), conformă reţetei proletcultiste. Atmosfera literară productivă, hei‑rupistă, şi stimulentele consistente îmbiau pe zeloşii oportunişti. Mulţi dintre scriitorii „cu trecut” începeau o nouă carieră, autorescriindu‑se. Compromisul revenirii, reintrarea în circuit, tentau şi rentau. Profitorii se înghesuie, articolele şi volumele sunt bine stipendiate, comisarii ideologici veghează. Unii aleg tăcerea, nu puţini cunosc „binefacerile” detenţiei, alţii (numeroşi) practică un entuziasm politic simulat. Dar cei omologaţi de regim, girându‑l, de fapt, îşi asigură supravieţuirea literară, se bucură de mari onoruri, traversând „viclenia” evenimentelor (după o sintagmă predistă). Firesc, şi Sadoveanu îşi aduce „obolul”; dar el, deşi demofil, va trebui „ajutat”. Intelectualii, constata M. Ralea, sunt „debitori” mulţimilor. Or, urgenţa sarcinilor din RPR, centrate pe munca educativă, vizau – în opinia lui I. Chişinevschi – „reînarmarea” vechii intelectualităţi şi construirea uneia „noi”, odată cu reconfigurarea compoziţiei de clasă. Se vor găsi mereu scriitori avortoni şi condeie obediente, respectând linia ideologică. Totuşi, să notăm că însuşi Sadoveanu, răspunzând unei anchete (v. Unde merge literatura?, în Tribuna poporului, decembrie 1944), constata că „intelectualitatea se dovedeşte reacţionară”. În repetate ocazii, ea manifestă egocentrism, indiferenţă, oportunism etc.; încât suspiciunea şi vigilenţa copoilor ideologici sunt de înţeles în efortul de reeducare, reexaminând rolul intelectualilor şi angajarea lor politică.

Or, Sadoveanu se pregătea pentru inevitabila sovietizare a ţării, străduindu‑se să „evolueze”, în ton cu directivele de partid. Fiindcă literatura trecutului plătise un „tribut tragic”, constatase Ovid S. Crohmălniceanu, invocând „nenorocul” lui Eminescu (prizonier al unei concepţii reacţionare), reconsiderarea ei, în folos propagandistic, era o urgenţă. Prin „exclusivizarea criteriului politic de valorificare” (Popa 2001 : 420) teza rupturii se impune decisiv în examinarea moştenirii culturale. Intrat în autoconservare, adaptabilul Sadoveanu, ca interbelic de vază, trece în „tabăra roşie”, ocupând înalte demnităţi. Geo Bogza nota că autorul Baltagului a reuşit „să se strecoare”, refuzând carnetul roşu. Conservator, oportunist progresist, democrat independent (credibil), arghirofil şi mason, academicianul Sadoveanu (din 1921, reconfirmat în 12 august 1948) îl refuză pe Dumitru Corbea, cel care avea misiunea înrolării (scriptice), dar probează o „înmărmuritoare lipsă de scrupule” (cf. Daniel Cristea‑Enache). Tragediile ţării îl lăsau rece; el îşi împlinise, în tihnă, „o operă molcomă”, evitând politicul şi, într‑o ţară brusc sovietizată, aderă, livrând compuneri la comandă, devenind o „icoană oficială” (Popa 2001 : 637). E drept, nu fără probleme. Utopia agricolă din Păuna Mică n‑a convins; Mitrea Cocor era o scriere nesadoveniană; Nicoară Potcoavă (capodoperă de bătrâneţe) proslăvea internaţionalismul slavizant, schimbând perspectiva din Şoimii.

În producţia tematizată a epocii, încorsetată ideologic, Mitrea Cocor (1949) nu era doar „o demonstraţie de adeziune” la noua religie, pe potriva înnnoirilor salutate triumfalist, ci chiar „un manual de reeducare” (Ungureanu 2007 : 316), mălurenii parcurgând, sub conducerea fostului prizonier, „drumul spinos al înţelegerii”. Examinat în acel peisaj prozastic (pauper), romanul sadovenian putea fi un model de măiestrie artistică, respectând preceptele realismului socialist, invocat obsesiv la Şcoala de literatură, intens popularizat; peste ani, el devine un produs „ruşinos”, întreţinând o „senzaţie vomitivă” (Negrici 2002 : 88). Cu o paternitate dubioasă, taxată de unii comentatori drept o „operă colectivă”, aventura (legenda) Mitrea Cocor, iniţial, o nuvelă pentru Albina, aduce în prim‑plan un personaj „fără ideologie” (I. Cristoiu, 1980), un răzvrătit natural, crescut pe tiparul vechilor eroi sadovenieni; şi care, ne asigură autorul, „începea a pricepe” (vede, înţelege şi învaţă), pregătind saltul ideologic.

În „pană” fiind, Sadoveanu alege soluţia rescrierii unor cărţi. Păuna Mică (1948) fusese, însă, criticată, „tovărăşia” de acolo dovedindu‑se – sesiza inclementul I. Vitner – „necorespunzătoare realităţii”; mai mult, evidenţia ignoranţa politică a convertitului, recomandând prin acel falanster rural o utopie agricolă (autarhism), străină de linia oficială. Nici politizata Nada Florilor (1950), Clonţ de fier (1951) sau, mai apoi, Aventură în Lunca Dunării (1954) nu impresionează. Ca să nu mai vorbim de romanele neterminate Lisaveta şi Cântecul Mioarei. Concluzia lui Nicolae Manolescu sancţionează deruta anilor de amurg: „puţinul publicat” în perioada de după război, scrie criticul, este lamentabil, deopotrivă literar şi moral (Manolescu 2008 : 598). Totuşi, o nedreptate se strecoară în această judecată‑ghilotină. M. Sadoveanu rescrie Şoimii şi publică, în 1952, Nicoară Potcoavă, categoric o capodoperă a senectuţii, ca „gest tardiv de răscumpărare” (Zamfir 2017 : 263), chiar dacă împănată cu arhaisme slavone. Cu observaţia că sovietizarea postbelică, elogiată publicistic, convoacă aici romanesc o pledoarie filorusă, un „federalism slavizant”, slăvind internaţionalismul şi prietenia de veacuri cu marele vecin, ca „text de linguşire a ocupantului”, cum s‑a spus, îmboldit de slavofilismul denunţat de un M. Niţescu.

„Timpurile noi” au trezit adeziunea imediată a scriitorului. Cel ce nu se sincronizase cu epoca, părând scos din timp, plutind peste vreme, s‑a angajat în tumultul ei, regăsind lumea Răsăritului. Prestigiul sadovenian era un argument; necitit în profunzime, dar omagiat, Sadoveanu funcţiona, printr‑un ciudat paradox, ca model, în pofida programului utopic. Sadoveanu nu s‑a retras, da tonul optimismului politic, dar continua să privească îndărăt.

*

Să fi anunţat oare Mitrea Cocor virajul, implicit o altă naştere? Reamintim că, în pofida etichetelor depreciative, Sadoveanu a fost, neîndoielnic, un om instruit. Dacă iniţierea şi activismul său în masonerie au fost probate, în pofida biografiei ocultate, în plan politic instrucţia sa a fost precară. De altfel, coordonata politică lipsea prozei sadoveniene, până când marele scriitor şi‑a pus pana în slujba noului regim, „linguşind ocupantul”. Mitrea Cocor rămâne, oare, opera exemplară a realismului socialist autohton? Romanul pare, izbitor, un corp străin în integrala sadoveniană. Să nu omitem că Sadoveanu a fost primul scriitor român, care, după război, a vizitat Uniunea Sovietică şi a scris în termeni ditirambici despre Revoluţia rusă. El a răspuns prompt „marii înnoiri” de după 1944.

M. Sadoveanu intra în acel prim val al intelectualilor coabitând cu noua putere. Obedienţa era o practică des întâlnită, chiar pentru mari nume, în relaţiile cu Puterea. Să invocăm doar, în cazul lui Sadoveanu, „tămâierea” lui Carol al II‑lea (vezi RFR, 1940), ceea ce probează o condamnabilă continuare a encomionului, fireşte, în alt registru şi cu alt stăpân. Operele noi, pe „linie”, dovedesc şi o precaritate a elementului reflexiv, eşuând în tezism. Roman ratat, Mitrea Cocor a făcut furori în epocă. Sadoveanu semnase, însă, pactul cu noua putere şi, fireşte, se va bucura de toate onorurile, culminând cu Premiul Lenin pentru pace (1961).

*

Indiscutabil, Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se restrânge la câteva capodopere şi din magna ei mitopoetică, tălmăcindu‑i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil” (Simuţ 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de Opere fundamentale, cu profesori revoltaţi (cazul Cristinei Tunegaru şi scandalul Baltagul, în numele ideologiei political correctness) şi elevi dezinteresaţi, Sadoveanu poate fi redescoperit, Paul Cernat anunţând „resurecţia” (Cernat 2017 : 18). Gheorghe Jurma, ocolind producţia propagandistică, era, la rându‑i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să‑i clintească opera” (Jurma 2002 : 6).

Operă fără egal în cuprinsul literaturii noastre, monada sadoveniană aparţine unui vrednic cititor de semne, coborând într‑o autohtonie profundă, descoperind – pentru noi – „ecouri abisale” şi „tipare uitate” (Ciopraga 1981 : 351). E drept, fixată reductiv în trainice „formule de manual”, creaţia sa ciclopică se deschide îmbietor exegeţilor, cu speranţa dezlegării, fără istovire, a „forţelor palingenetice” (Cheie‑Pantea 1982 : 85). Vom scăpa greu de „obliterantele clişee” (elementaritate, „geniu primitiv”, „forţă a naturii”, „poet în proză”, „cântăreţ al naturii” etc.) care, orbind critica lungă vreme, au învăluit opera sadoveniană, ignorând sensul iniţiatic, sesiza Alexandru Paleologu; dimpotrivă, Sadoveanu „e un artifex până în vârful unghiilor” (Paleologu 1980 : 246). Iscodind „miezul lucrurilor” prin împărtăşire directă, oamenii lui Sadoveanu cercetează „arătările adevărate ale vieţii”; regresiunea spre arhaic ne coboară în preistorie (o permanenţă, după Blaga) şi oferă povestirii, vertebrată ritualic, un „substrat filosofic” şi un „rost existenţial” (Cheie‑Pantea 1982 : 96). Fiindcă, doar prin anamnesis, avertiza Eliade, ne eliberăm de acţiunea dizolvantă a timpului.

Cum integrala Sadoveanu a provocat, în timp, o copleşitoare bibliografie, cum alaiul hermeneuţilor s‑a apropiat de acest „fascinant univers semiologic” exploatându‑l sârguincios, recitirea „continentului” Sadoveanu (pentru o percepţie sporitoare, întregitoare) nu va oferi, prea curând, credem, adăugiri de o şocantă noutate, revoluţionând exegeza. Iată că, neaşteptat, surpriza vine din partea profesoarei Tudora Patrichi, pornind de la o lucrare de grad (în 1996), reluată, revizuită, completată, „polisată”, gândită în cheie lovinesciană (e vorba, precizăm, de esotericul Vasile Lovinescu), trasă în numeroase ediţii, de succes, aşadar, dar aproape necomentată, sub titlul De la Mioriţa la Mitrea Cocor sau de la „Ianua Caeli” la „Ianua Inferni”, devenit, în 2018, Între două porţi. Acest „eseu în 6 părţi” (noi consultând ediţia a IV‑a, Editura Papirus Media, Roman, 2015) anunţă o revoluţie exegetică.

Nedrept, efortul autoarei, răsfrânt, cu subtilităţi analitice, asupra întregului sadovenian a trezit interes doar prin cazul Mitrea Cocor. Ne vom restrânge, şi noi, aici, la acest roman, o carte care, în ochii amintitei exegete, „condamnă bolşevismul”! O reafirmă apăsat şi într‑un recent interviu (v. Convorbiri literare, nr. 11/2018, pp. 12‑17). Şi face din Mitrea Cocor „un înfrânt”. Or, dacă aşa stau lucrurile, este evident că Mitrea Cocor este un roman politic. Ar fi, însă, limitativ, zice cu îndreptăţire Tudora Patrichi, să‑l considerăm „doar un roman politic”; dar, în primul rând, subliniem, este un roman politic, chit că, recitindu‑l din perspectiva integralei Sadoveanu, exegeta îi transferă „inserţii hermetico‑alchimice” şi că, folosind „o altă cheie”, are pretenţia de a fi identificat „adevăratele resorturi”, convocând amprenta mitică sau „subtextul esoteric”. Este un exces care, ignorând primul strat (adică evidenţele), forţând demonstraţia, sondează cu pedanterie informată (poate şi cu orgoliul singularităţii) chestiuni de substrat, ţinând de viziunea sadoveniană, valabile la o lectură in integrum, descifrând hieroglifele lumii. Inclusiv titlul (splendid!) Între două porţi, oferit celei mai proaspete reeditări (a XVII‑a!).

Mitrea Cocor apare ca „o natură luciferică”, ar fi un Mithra demonic; cultul mithraic e deviat, depreciat, întunecat etc., conducând la „ofilirea elementelor iniţiatice” (Patrichi 2015: 59). Cum asistăm la destructurarea lumii vechi, un „paradis în destrămare”, Tudora Patrichi reciteşte romanul în cheie postmodernă şi nu ezită a‑l califica drept „postmodern”, înfăţişând „obrăzare zoomorfe” (Patrichi 2015: 133). Încât concluzia vine inevitabil. Că lumea sadoveniană este „prin excelenţă mitică” nu încape îndoială, scriitorul simţind nevoia, în propensiunea către Spirit, de a se „cufunda în mitul şi sufletul autohton”, sub „oblăduirea vechiului nostru Boerebista”, cum deseori a mărturisit; dar rafinata exegetă e convinsă că acest controversat roman, „o capodoperă”, alături de Baltagul, Creanga de aur, Ochi de urs, intră pe lista selectă a acelor titluri care „îl vor reprezenta în veacul următor” (Patrichi 2015 : 116). Mitrea Cocor, scrie ferm Tudora Patrichi, răsturnând toate interpretările, anunţă „zorii postmodernismului”. Sub aceste auspicii, în pofida tributului propagandistic, ipoteza „reeducării” marelui prozator se clatină. Iar îndemnul d‑nei Patrichi sună răspicat: Mitrea Cocor, un „aşa‑zis roman comunist”, trebuie recitit; desigur, printr‑o astfel de relectură, de adâncime, „în spiritul ciclului descendent”, palpând tiparul mitologic.

Adrian Dinu Rachieru

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now