Contemporanul » Polemice » „Dreptul de neam”

„Dreptul de neam”

„Revoluţie a fost dacă va fi!”
Nicolae Breban

Re‑repetitivă cum sunt (şi acum trebuie), aş vrea să recapitulăm împreună o secvenţă tragică din existenţa Academiei Române. Cazul Ion Nistor, autorul celor două istorii (Istoria Bucovinei şi Istoria Basarabiei) care, cu siguranţă, i‑au adus ministrului Bucovinei eliminarea din Academia României şi din biblioteci, apoi puşcărizarea fără proces, la Sighet, între 1950‑1955. Am început cu istoricul Ion Nistor ca să nu se uite că „dreptul de neam” a fost obţinut în primăvara (27 martie) anului 1918, urmat de celelalte „primăveri” ale celorlalte provincii, drept scump plătit după 23 august ’44, când România a fost dată peste cap de Stalin. Şi ce au făcut forţele de ocupaţie sovietice altceva decât să degradeze fibra etnică? Cum? Distrugând instituţiile vitale: Biserica, Şcoala, Academia; prigonind Familia creştină, Limba română, Personalităţile‑ model. Or, istoria îşi cam trage secvenţele la xerox. Mai ales când amor patriae, acest dar al lui Dumnezeu, pare unora o boală contagioasă, dacă nu o infracţiune de condamnat. Catilinarele contra patrioţilor nu contenesc; se varsă acid sulfuric contra tradiţiei şi se găsesc destui furioşi‑demolanţi care ar vrea să patineze cutuma, susţinând cu cerneală viole(n)tă că tradiţia e „nesănătoasă”, aşa cum era în cumplitul deceniu „originea”; ia să fi provenit dintr‑un „mediu nesănătos”, ca bieţii copii de preoţi, de avocaţi, de politicieni, de oameni de la ţară înstăriţi prin munca lor şi declaraţi „chiaburi”, pe scurt, din familii nealiniate la doctrină. Atunci, scrie Blaga în Luntrea lui Caron, era „vreme grea pentru domni”, dar bună pentru proletari. Vă reamintesc un citat din Marx, băgat pe gât după „reforma” învăţământului: „Muncitorii nu au patrie”, ca să vedeţi de unde se trage dispreţul unor necopţi pentru sentimentul firesc patriotic, pentru cei devotaţi neamului, ţării, culturii cu amprentă etnică. Aceiaşi demolanţi furioşi consideră tradiţia o cutie care închide ca Spânul lui Ion Creangă fântâna: tranc capacul! peste ceea ce ei numesc progres. Oportuniştii corecţi politic au scos iarăşi la iveală din ideologia marxistă vocabula progres. Spune N. Breban (în interviul acordat Mihaelei Helmis, la început de an 2019) că progresul e o temă a bolşevismului care i‑a derutat/ convins pe mulţi tineri scriitori. Nu şi pe atunci foarte tinerii Nicolae şi Nichita, în anii ’60. Aşa este: şi eu am văzut „progresul” (dumirită de Petru Ursache, în anii ’70) ca minciună a ideologiei şi am spus‑o în Cronica până s‑a prins Liviu Leonte că deraiam de pe linia PCR ca „reacţionară”.

Mereu curajul opiniei a fost dispreţuit de laşi, iar în mutaţiile lor etice nu cred. Odată pierdută, conştiinţa e greu de regăsit. Probă întreprinderea unui istoric care vrea „ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut” şi de‑construirea Istoriei României considerată nereală, în care toate‑s mituri: vechimea, continuitatea şi mai ales unirea. Iorga? Formula sa, naţionalist + autohtonist, e depăşită după şcoala boiescă, afirmând ritos că naţionalismul nu s‑a înţeles niciodată cu progresul. Tot Iorga a ajuns blamabil pentru că a criticat un „stat cârpă”, cedând teritorii fără luptă, care înseamnă, pe cale de consecinţă, „popor zdreanţă”. Ce‑i greu de înţeles? Vrem să dăinuim ca stat naţional, creştin, unitar, suveran? Ni se spune că tema e terminată, cerându‑ni‑se să fim parte dintr‑un stat supra‑naţional, un soi de sat global, fără porţi şi fără câini. Şi ca să fim toleranţi, să acceptăm orice, chiar să fim lada de gunoi a constructului UE.

 Oricum, nu mai suntem o naţiune unită, ci divizată de recent democraţii conducători postsocialişti. Suntem conduşi de „bărbaţi fără degete”, cum le spune (în alt context) prozatorul Petru Cimpoeşu, iar degetele arătătoare mă tem că nu mai cresc la loc. Replica vine de la „imperialul Breban”, numit astfel de Aura Christi, mâna sa dreaptă la revista Contemporanul. Ideea europeană: „Să nu uitaţi că sunt un om care crede în viitorul statului român, în necesitatea acestui stat, în frumuseţea, în gloria şi în valoarea formidabilă a Europei Naţiunilor.” Aprobăm cumva diatriba lui H.R. Patapievici, din Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007, p. 97), despre statul care „tronează, uriaş, anacronic şi imbecil”? În acest caz, dialogul de idei, pentru mine, se blochează. Îl refuz.

Breban putea alege, fiind cetăţean german, a doua faţă a Europei, ca Felix, dar n‑a făcut‑o. A ales, cu risc, să direcţioneze o revistă care îşi propune de ani buni păstrarea fondului autohton cultural, dar şi înnoirea formelor în spirit universal. Atacurile n‑au întârziat la adresa unui „discurs naţionalist”, „iresponsabil” şi tot ş.a.m.d.‑ul, produs, chipurile, de „un grup din cale afară de vocal şi lamentabil, format din unii membri ai Academiei”. Şi‑i tot ce se poate cita (hârtia nu suportă chiar orice) din răfuielile vulgare, din querella de prost gust dintre bătrânii tradiţionalişti şi tinereii emancipaţi, care nu înţeleg că politica nu‑l formează ci‑l de‑formează pe scriitor. Iată de ce Vasile Gogea a simţit nevoia să posteze pe blogul său luminat, în 11 martie 2017, un text apărut în Tribuna învăţământului, al acad. Ioan‑Aurel Pop: Dreptul de a gândi la soarta României. Dreptul d‑sa patriotism înseamnă: „Nu pot respinge de plano noţiuni consacrate şi uzitate peste tot în lume, precum naţiune, unire, suveranitate etc., fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre cei care scriu că avem alte comandamente de servit. Se vor fi tocit unele cuvinte, dar ele există şi cu atât mai mult realităţile pe care le exprimă”.

Academia, de‑a lungul existenţei sale (din 1866, vă rog!), a apărat reperele identitare. Noi suntem indiferenţi – şi‑i puţin spus – faţă de ele. Exemple? Spânzurarea (simbolică) a lui Avram Iancu de un nesăbuit, expunerea coroanei Sf. Ştefan (duplicat) la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj, chiar din prima zi a anului centenar (1 decembrie, 2017), un fake istoric, spun specialiştii, atribuită canonizatului în 1083, în fapt, o coroană bizantină. Citesc în presă că, la 13 ianuarie 2018, la Turda, a fost dezvelit un monument al libertăţii religioase. Numai că Dieta hotărâse, în 13 ianuarie 1565, libertate religioasă în Transilvania pentru patru confesiuni: catolică, reformată (calvină), luterană, unitariană. Nu şi pentru cea ortodoxă, a majoritarilor. Cât despre pacea interconfesională promovată de UDMR, învelirea crucilor luptătorilor români în saci de gunoi, în cimitirul din Valea Uzului, spune altceva: Suha, niciodată, nici morţi nu vor sta maghiarii lângă români.

Preşedintele Academiei Române, Ioan‑Aurel Pop, ştie că memorandumurile erau respinse din zece‑n zece ani. Şi cel din 1882, înaintat lui Franz Iosef I, şi cel din 1892. Împăratul, ca toţi împăraţii, n‑a deschis actul care cerea „dreptul de neam”, nu l‑a citit, însă l‑a trimis guvernului maghiar condus de Istvan Tisza. Vocea sonoră a preotului Vasile Lucaciu a fost amuţită: cinci ani de temniţă la Vaţ; PNŢ – scos în afara legii. Şi nu ştiu care a fost mai cumplită: tortura fizică sau cea morală a românilor din cei 51 de ani de UNIO: 1867‑1918. În istoria adevărată, ştiinţă şi nu „cea mai frumoasă poveste”, a rămas strigătul Preotului Ilie Măcelariu, cel mai activ dintre memorandiştii activi: „Eu zic să nu ţinem pisica ascunsă”. Iar amărâţii de ţărani ardeleni n‑au fost surzi la momentul răspunderii naţionale. Românii le‑au arătat ungurilor pisica, în fine, s‑au unit, au lichidat comunismul lui Bela Kuhn, cumanul… Şi au tot luptat în Basarabia contra bolşevicilor. Drama Bucovinei? A fost ocupată de austrieci „civilizatori” 143 de ani (1775‑1918). Şcoli româneşti nu existau, dar bucovinenii aveau stemă şi drapel proprii. Acum, şcolile româneşti se închid una câte una, iar bărbaţilor de stat fără degete pare că nu le pasă. Vox clamavi in deserto: acad. Vasile Tărâţeanu.

Pe de o parte, se batjocoreşte românul stereotip ca laş, pus pe fugă din câmpul de luptă, pe de alta, se râde de îndemnul la jertfă. O parte a presei ne avertizează că tinerii (frumoşi şi liberi?) refuză „poveşti” de jertfă şi de slavă, că moartea eroică nu‑i mai impresionează. Dar nu asta li s‑a indicat de la primul manual alternativ, unde Andeea Esca era pozată, pesemne pe post de Ana Ipătescu?

Un scriitor pe care nu‑l mai numesc susţinea că istoria trebuie să fie „plăcubilă”, nu înălţătoare. Cum să fim noi mai mândri de victoriile lui Ştefan cel Mare decât de muştarul de Tecuci? Muştarul e mai „plăcubil”, n’aşa? Şi insul era departe de‑a glumi. Ba chiar mergea pe ideea că momentele de înălţare din istoria României trebuie să fie „plăcubile” unei generaţii, hai, două, hai, trei şi atâta, altfel elevii se plictisesc şi ajung să urască orele de istorie. Doar n‑o să vorbim la infinit despre Ştefan cel Mare şi victoriile lui, pe care unii le găsesc discutabile, ba chiar le declară „false victorii”, când avem un Ştefan cel Mare cu fustă în Viorica Dăncilă şi un Ionel Brătianu în Ludovic Orban.

Vintilă Horia, patriotul exemplar, i‑a numit „cavalerii de la Rovine”; noi râdem: „Ha, ha, Ovine!” Dacă vrei să vezi spiritul de turmă al românilor îl vezi, dacă nu, nu. O să fim oi până la sfârşit, nemaicontenind cu glumăreala, ca să nu‑i spun băşcălie, despre bătăliile unde au biruit românii? În ce mă priveşte, aş transmite obligatoriu în toate şcolile conferinţa acad. Ioan‑Aurel Pop, ţinută la Iaşi în acest an, despre Ştefan, purtând 24 de bătălii şi ieşind biruitor în 22.

Şcoala are nevoie de sprijinul istoriei naţionale. Sunt statui care nu pot fi dărâmate, sunt autorităţi de nespulberat. Ca generalul Averescu, învingătorul de la Mărăşeşti. „Nu vă daţi copii, băieţii tatei, nu vă daţi. Înainte, copii!” era îndemnul său. Prezent în linia întâi, le întărea soldaţilor voinţa şi spiritul de sacrificiu. „Voinicii”, copiii lui Averescu au salvat ţara de ocupant, iar noi spunem că în Primul Război Mondial n‑am avut eroi. Oare avem dreptul să afirmăm orice în numele libertăţii de opinie? Ca enormitatea că românii n‑au făcut istorie? Şi‑mi amintesc de paginile cutremurătoare ale lui Laurenţiu Fulga despre bătălia de la Oarba de Mureş, unde au murit, între 17 septembrie şi 5 octombrie 1944, unsprezece mii de soldaţi. Au forţat Mureşul, inamicul german‑maghiar a fost înfrânt de generalul Gheorghe Avramescu, Transilvania de Nord‑Vest a fost eliberată. S‑au împlinit în 17 septembrie 75 de ani de la Katyn‑ul românesc, aşa cum i s‑a spus. Ar fi fost „exaltare neaoşistă” să ni‑l amintim cum se cuvine?

Pe prima pagină a revistei Contemporanul. Ideea europeană se află cuvintele lui Friedrich Nietzsche, atât de drag directorului N. Breban şi redactorului-şef, Aura Christi. Aş adăuga, tot din Nietzsche: Aşa cum nu se poate trăi fără uitare (Vergessen), nu se poate trăi nici fără Memorie (Errinerung). Vrem să trăim într‑o lume lipsită de istorie locală sau mare, să reţinem ce‑i plăcubil, nu ce‑i eroic? Să‑i eliminăm din cărţi pe cei care au crezut în „înaintarea naţională” (sintagma lui Iorga)? Avem ce‑avem cu ceea ce numea Carlyle (alt vetust!) „cultul eroilor”, dacă îi ridiculizăm pe întrecute?

Sunt publicişti care vor cu dinadins să le vâre‑n cap tinerilor că pelasgii vin şi trec, fanarioţii vin şi trec, la fel turcii, tătarii, grofii unguri, ruşii cu chiriliţa lor… Aşa, de la sine.

În 1848, otomanii, deranjaţi de revoluţie, au ocupat Bucureştiul, i‑au arestat pe paşoptişti, au omorât civili… Au fost scoşi din Bucureşti după bătălia din Dealul Spirii. Pompierii au întors tunurile turcilor contra turcilor şi atâta le‑a fost. Şi mă întreb dacă mai există prima medalie românească, Pro virtute militari, scoasă de domnitorul Cuza în cinstea evenimentului şi cui i se mai acordă. Sper că nu ne‑am pierdut virtutea militară.

De câte ori urc Copoul şi‑l salut pe mareşalul Constantin Prezan, îmi spun că nu mor statuile când vor antiromânii. Ar fi murit cu siguranţă în închisoare politică, dacă nu s‑ar fi grăbit să plece dincolo în 1941. Armata Roşie vine şi trece greu. Iorga, dacă n‑ar fi fost ucis mişeleşte, ar fi murit tot intra muros. Ca Gheorghe I. Brătianu, mort martiric pentru românismul său. Românismul e matricea noastră pe care Aura Christi o numeşte vie. Fie să rămână vie, iar ciupercile astea urâte de pe unghiile istoriei, care otrăvesc minţi tinere, să se vindece. Or, asta nu se întâmplă fără ripostă fermă. Vă place cuvântul inventat de Paul Goma: academnician? Şi mie. Asta fac academicii cu demnitate: apără contraforţii etniei, religia, tradiţia (N. Breban scrie cuvântul cu majusculă), valorile capitale ale culturii. Şi‑i văd pe Nicolae Breban, cu vasta sa cultură istorică, şi pe istoricul Ioan‑Aurel Pop, poate într‑o emisiune a lui Octavian Hoandră, vorbind despre necesitatea naţiunii şi punctele ei de rezistenţă. Le stă bine împreună.

Iaşi, 14 septembrie 2019, de Ziua Crucii

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now