Contemporanul » Polemice » Dragostea de carte, cea mai frumoasă formă de iubire

Dragostea de carte, cea mai frumoasă formă de iubire

Spune Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti (jud. Bacău), că, mergând să slujească în Spania, a văzut că românii creştini veneau la Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” în costume naţionale

Spune Părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti (jud. Bacău), că, mergând să slujească în Spania, a văzut că românii creştini veneau la Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” în costume naţionale. Le luaseră cu ei acolo, departe, să nu‑şi taie rădăcinile din pământul de acasă. Cioran, pe care N. Breban îl numeşte „un fugar de geniu”, a avut parte – sau a crezut el asta – de o iubire înşelată de România. Dar a simţit iubiură, nu dispreţ. Breban s‑a întors din exilul parizian riscând. Paşaporul german nu l‑ar fi protejat de măsuri represive dinspre Ceauşescu, pentru că nu renunţase la cetăţenia română. Locul naşterii i‑a răspuns printr‑o energie creatoare inepuizabilă. Terminase la Paris, între ’81‑’83, Drumul la zid. Pare, în tot ce scrie, că subtextul este: Hai să iubim România. Doamne, de ce se dau numai exemple negative, cu un fel de satisfacţie, de ce? N‑avem Posada, n‑avem Rovine, n‑avem Podu Înalt? N‑avem eroi adevăraţi, martiri adevăraţi, disidenţi adevăraţi? Legendarul Ştefan cel Mare nu mai este erou, credincios, ctitor, ci Fane cel laş şi curvar. Cineva îi număra bisericile, contestând numărul ştiut.


Comparaţi două mesaje:

G. Liiceanu: „Românii de azi n‑au în comun decât ceea ce exclude comunul şi comunitarul: mitocănia lor, ura lor, individualismul lor, indiferenţa lor”.

Ioan‑Aurel Pop: „Românii nu se pot integra în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu ştiu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modul lor de civilizaţie, pentru că imită şi ascultă, mereu supuşi, de alţii”. Da, ne trebuie orgoliu naţional ca să răzbim şi să fim cunoscuţi şi respectaţi. Să mai repet că o identitate puternică înseamnă stat puternic, de luat în seamă? Or, noi am preluat din vocabularul Brucan sintagma „stupid people”; „defectologii” naţiei, cărora le place să asocieze vocabula noroade cu năroade, s‑au întrecut în a pune în circulaţie negativul, ca românii să fie văzuţi un soi de pegră a lumii civilizate.

În lupta pentru valori etice şi estetice au avut de pierdut – ca totdeauna – cei „învechiţi”, cei rămaşi, chipurile, în urma vremii. Tema conştiinţei etnice a fost considerată de un „naţionalism‑comunism deşănţat” de V. Tismăneanu et alii eiusdem farinae. Dar politologul răsădit peste ocean nu l‑a lăudat pe Ceauşescu înainte de a se muta în alt popor? E şi cazul lui Boia, hotărât membru OB al Universităţii Bucureşti, apoi anticeauşist la fel de hotărât. Şi cât de departe s‑a ajuns cu mistificările, dacă despre lăudători s‑a spus, ca scuză, că au exagerat cu elogiile numai ca să‑l facă ridicol pe cârmaci. Că zelatorii lui Ceauşescu au exagerat anume, ca multiubitul să fie multurât, aşadar ar trebui motivaţi/scuzaţi/iertaţi până‑n pânzele roşii.

În epoca gubernizării României, „eliberatori” vorace au umplut gherlele de naţionalişti. Cei care n‑au vrut să treacă „prin focul internaţionalismului” proletar, cum formulează tov Ştefan, personaj din romanul Singura cale, au pierit, cu un gros mot, în pârnaie. Şi tot acest tovarăş întrezărea că se va reveni la un fel de naţionalism, pentru a‑i contracara pe alogenii atotputernici. Cică, zice tov Ştefan, organizatorul Securităţii: „a fost ordin de la URSS să nu punem în teritoriu români, ci alogeni, evrei şi unguri. Că‑n români nu se poate avea încredere deocamdată”. În alte cuvinte, îi dăm noi pe brazdă după ce le luăm brazda celor mai anticomunişti dintre români: ţăranii. Ţăranul clasic s‑a vrut stăpân pe avutul lui, mult, puţin, l‑a plătit cu morminte. Că Nicolae Ceauşescu a instalat un naţionalism de faţadă cu „cadre” primitive nu părea atât de limpede în ’68; în ’71, da, era destul de limpede.

Să nu ştie politologul – raportor la procesul comunismului, Vladimir Tismăneanu, cum au fost distruse, din interior şi din exterior, partidele de tradiţie naţională, PNŢ şi PNL, şi cum programul de distrugere s‑a aplicat postsocialist? Feseniştii, care nu gândeau, ci munceau, strigau pe străzi: „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!”, decişi să‑i nimicească pe „boşorogii fără dinţi”, la fel de decişi ca şi masele muncitoreşti mânate de „Scânteia” lui Brucan.

Profesorul Şerban Cioculescu şi‑a pierdut catedra de la Universitatea „Al. I. Cuza” („Se suprimă postul şi persoana”, scria pe statul de funcţiuni), după Reforma din 1948, pentru că publicase în „Dreptatea”. Mi‑am amintit de asta când era să iau bătaie la o coadă pentru presă, cerând „Drep­tatea” lui N. Carandino, ziar unde mai publicam şi eu, şi Petru Ursache. Se putea şi mai rău: Pamfil Şeicaru a fost condamnat la moarte în contumancie; Mircea Damian, directorul ziarului „Fapta”, opus „Scânteii”, a murit în închisoare. Nealiniaţii luau cunoştinţă de cumplitul Aiud, având în rimă, în poemul lui Radu Gyr, zălud şi crud. „Aici e Aiudul, aici e Aiud!” Celularul „T” însuma 8 celule, pentru creştini ortodocşi. Fără lumină. Cuvântul zarcă venea din maghiară, însemnând cuşcă. Agapi şi grupul său, oameni de dreapta, au fost omorâţi de ger, după un protest. În zarcă, s‑au strâns unul în altul, aşa au îngheţat şi aşa, nedezlipiţi, au fost puşi în căruţă şi duşi la groapa comună, în Râpa Robilor. În acel „timp oropsit” (Horia Stamatu), „Scânteia” era poreclită „Scrânteala”, iar ne‑noima asta a durat până în 1989.

Au fost chemaţi mineri cu bâte şi cu topoare să realizeze consensul lui Iliescu. Mi‑am scos din vocabular, atunci, cuvântul, dar „unitatea” nu înseamnă „unanimitate” ceauşistă. Pledoaria pentru unitate, solidaritate, coeziune e taxată ca ipocrită de un semnatar în Newsweek. Dar dacă Dragnea vrea unitate, n‑o să cerem dezbinare, separare, izolare în lagăr, război pe viaţa şi pe moartea duşmanilor, ca‑n cominternism.

Revenit postsocialist în România din exilul francez, N. Breban a văzut, desigur, cum un respectabil critic şi istoric literar, Al. Piru, a sărit în barca „Dimineţii” lui Iliescu. Sub Băsescu, au proliferat ziarişti „independenţi”, cu stelele de pe umeri „acoperite”. Clanţa Cotrocenilor a fost lustruită, în folos propriu, de istoricul Zoe Petre, care perora că istoria nu învaţă nimic pe nimeni (habar n‑avea de „mersul de fier al istoriei”, în formularea lui C. Stere?; ce‑i mai trist e că ştia), de servilii lui Băsescu, de servilii lui Iohannis. În pofida celor care fac orice pentru lux de putere, Breban dixit: „Pentru operă fac orice”. Acest orice însemnând trudă la masa de scris. Iar bogăţia nu‑i alta decât a‑ţi afla sensul vieţii, opera. George Enescu a spus: „Mi‑am slujit ţara cu armele mele: pana, vioara şi bagheta.”

Nu, niciunui scriitor important nu i‑a priit apropierea de Putere, ci opoziţia trează, vie, ca obligaţie istorică, la care au răspuns marii oameni ai naţiunii, cu Eminescu în frunte. Nu spunea Camus că intelectualul e cel care spune NU?

Numai Tismăneanu crede că scena balconului a fost o mascaradă (în Raportul final), dar România s‑a opus represiunii contrarevoluţionarilor cehi; Bulgaria – nu, RDG – nu, Ungaria – nu. Cehii numiseră o pâine rotundă Dubcek, ca să‑i repete numele. Noi, eu şi Petru, cumpăram pâine neagră de la o brutărie din Podu Roş şi ceream la fel: Vrem o pâine Dubcek. Numai lui Tismăneanu intervenţia din acel moment critic nu‑i place. Ţara a recăpătat atunci 27 de judeţe, fără oraşul Stalin, în fine. S‑a încercat o perestroikă in nuce, înainte de perestroikă, un fel de privatizare: restaurante în proprietate privată, cu mandatari, locuinţe proprietate personală şi – oho! – cărţi care criticau obsedantul deceniu ’48‑’58, perestroikă abandonată repede, pe motiv că „Vin ruşii!” Şi chiar a venit Gorbaciov! A urmat, în crescendo, starea de rău proclamat bine al poporului. Ceau a luat‑o razna, îmbolnăvit de el însuşi, dar şi de cei din jur, aplaudacii. În „Scânteia” de 26 mai ’88, 6 pag., 0,50 de bani, număr luat la întâmplare, se putea citi că planul la cauciuc a fost îndeplinit; că Anvelope „Victoria” s‑a autodepăşit; la Bihor, alt efort creator. Pe miezul ziarului, Tezele pentru Plenara CC/PCR erau adânc comentate. Cât despre ştiinţele sociale (claxonism ştiinţific!), ele trebuiau perfecţionate şi predate cât mai temeinic în învăţământul de toate gradele. Privind aprovizionarea populaţiei, cooperatorii din Gârla Mare – Mehedinţi găsiseră soluţia: din munculiţa lor, livraseră la fondul de stat produse care le prisoseau, adică tăuraşi, porci, miei, lapte… Cinste gârlenilor şi altor bovine! Să vândă noroi cu cartofi aveau în grijă aprozarele socialiste. Acum, importăm porci din pustă, lapte SIM din pustă, pe care scrie „profund românesc”, mălai tot de pe‑acolo, pere din Africa. Am aduce mărar şi pătrunjel din… Sahara, ca să fie mai scumpe decât legăturile vândute de băbuţa din colţul pieţii, alungată ciclic de poliţişti.

După „privatizarea” sub Darie Novăceanu, „Scrânteala” a devenit „Adevărul”, unul cotidian, al semnatarilor experţi în ocolirea adevărului, Brucan reapărând pe pagină întâie, ca‑n stalinism. „România liberă” a rămas liberă. Mi‑a atras atunci atenţia, în 15 martie ’90, o caricatură a lui Laviniu Leuca: „Cursa pentru refacerea economiei a început prin sistemul de grevă japonez”. Şi nu s‑au lăsat guvernanţii, începând cu Petrică Baricadă, spre a‑i spune ca Niculae Gheran, până n‑au pus pe butuci industria de fiare vechi, dar care funcţiona totuşi. Iar spaţiul a fost curăţat, ecologizat pentru colectare de muşeţel, pesemne.

Tăcerea e de aur? Ba e un păcat când nu acţionezi, când nu dai sfat bun, când nu mustri. Am crezut în opoziţia stradală, Petru şi cu mine nu ne‑am ţinut deoparte de amfiteatrul străzii, am protestat faţă de politicieni urmărind satisfacerea interesului personal, nicidecum datoria (îndatorirea) pentru binele general. În 19 august ’98, ziarul „Naţional” anunţa: „tentaculele corupţiei au cuprins România”.

Întors în ţară în 15 martie ’90, N. Breban a refuzat acest imperfect, acest mai‑mult‑ca‑prezent: s‑a ţinut departe de politichia măruntă, de boulitică, de sfada dâmboviţeleană (mulţumesc, Paul Goma!), de trocurile de tarabă. În formulare Breban: „teatrul obositor al politicii”. Voi reveni.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now