Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Dosariada, o victorie a Securităţii?

Magda Ursache: Dosariada, o victorie a Securităţii?

Sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu n-⁠a plăcut nici înainte, nici după schimbarea de val din ’89, când reperele fiinţei morale au fost negate într-⁠o malefică Dosariadă. În Eu, fiul lor. Dosar de Securitate Dorin Tudoran, Ed. Polirom, 2010, p. 355, am găsit o notă a unui colonel: „Gândiţi-⁠vă să amplificăm această dispută” (tema: controversele Breban – Tudoran ) Era în normalul securist să se lanseze un zvon, ca protestatarul, îndărătnicul să fie izolat. S-⁠a toxificat disidenţa, câtă a fost, vorbindu-⁠se despre cea cu spate american ori sovietic. Oricum, cu spate extern.

Politica de compromitere antedecembristă a continuat postdecembrist. Şi pentru că nimeni n-⁠a putut fi rezistent ca Goma, Goma a fost cel mai injuriat. Cinismul unor listaşi CNSAS? Publică o listă cu X figurând ca semnatar de Angajament, dar notele informative nu există; o persoană onorabilă e calomniată astfel, ca istoricul acad. Ioan-⁠Aurel Pop. Dezminţită chiar, calomnia are efect: cu mult mai mare decât dezminţirea. Trebuia demonstrat autismul etic al românilor, neimplicarea, un continuum de laşitate. S-⁠a tot întrebat: Ce-⁠au făcut românii decât să stea la cozi? Au vreun Havel? Mult s-⁠a lucrat la neîncrederea în celălalt. A, Mihai Botez? A fost prieten cu Ioan Talpeş (SIE) şi cu Virgil Măgureanu (SRI). În alte cuvinte, a fost şi el un prizonier al istoriei, ca noi toţi. Eram într-⁠un autobuz din Bucureşti când l-⁠am auzit pe şofer strigând la un pasager prea lent: „Cu dumneata nu mai luăm noi Basarabia înapoi. De-⁠ar fi mai mulţi ca Mihai Botez, altfel am trăi”. Da, devenise un mit Botez. Se urla Trăiască Ceauşescu!, dar îl uram. N-⁠a fost poezie mai decupată şi transmisă din mână-⁠n mână decât omagiala din Scânteia zilei de 25 ian. 1988, unde, în acrostih, se putea citi „Ceauşescu o lae”. Eram răzbunaţi: cenzura din vremea Atoategânditorului”, a lui „Nicolae Văpae”, corijase acrostihul, dar se obţinuse un nesperat rezultat.

Întorşi în bucătăria noastră înghesuită de la Iaşi, ne întrebam ce-⁠am putea face, cum am putea să-⁠l găsim pe Mihai Botez. Nu, nu cred că a jucat la două capete, că disidenţa ilustrului matematician a fost doar un joc abil cu „Securiţica”. Jocul, după definiţia lui Iohan Huizinga (Homo ludens), e „acţiune liberă”. Sau o fi… exces de interpretare din parte-⁠mi? Oricum, mie şi lui Petru ferestrele ni s-⁠au părut mai puţin închise.

Predecembrist, s-⁠au aplicat, cum spuneam, metodele de discreditare şi n-⁠a fost mare lucru să fie preluate şi amplificate. Generaţia ’68, cum o numeşte Cezar Ivănescu, generaţia ’70, după Ulici, a primit cu ghiotura lovituri de pedeapsă (Nichita Stănescu, Breban, Blandiana, Marin Sorescu, Dimov, Mazilescu, Mălăncioiu, Florin Mugur…). Întâi, s-⁠a spus că în ţările avansat civilizate s-⁠a renunţat să se scrie – pfff! – poezie; că numai în literaturi minore poezia e regina beletristicii; că limba română nici n-⁠ar fi capabilă de aşa ceva, poezie, că-⁠i utilizabilă doar pentru blesteme şi sudălmi, fiind şi pe cale de dispariţie. Mă întreb dacă unul dintre cei care au discreditat-⁠o constant, conform trendului profitabil, un lingvist de altfel, vorbeşte deja într-⁠o limbă moartă.
Poetul socialez? Un beţiv, leneş, dezinteresat de comunitate, mâncând banii populaţiei prin Fondul Uniunii Scriitorilor, de unde se împrumuta fără a da îna­poi, cu dobândă sau nu. Doar Nina Cassian, autoarea poemului Cancerul lumii, care era imperialismul, a fost salvată, apreciată, trimisă în turnee generos finanţate de ICR. Viaţa ilegalistei PCR fusese, cum o mărturiseşte în memorii, „bună, dulce, gustoasă, încăpătoare”, în patul reginei Maria, la Peleş, ori în chefuri „pe rupte”; de ce n-⁠ar fi intrat în atenţia ICR, ca şi vechea tovarăşă de drum şi de luptă proletară, Maria Banuş? Cât despre Zigu Ornea şi Ileana Vrancea, au fost declaraţi lovinescieni, iar acad. de roşu, C. Ionescu-Gulian, supranumit Nulian, a devenit exegetul lui… Nietzsche.

În acest tsunami de batjocoriri (pentru unii, obligatorii), Cezar Ivănescu, poate mai irascibil ca oricând, a zvâcnit în apărarea lui Marin Preda, incriminat ca sângeros ucigaş de pisici (într-⁠o emisiune a lui Iosif Sava); în plus, Preda ar fi pozat în om integru, deşi – grozăvie! – încercase reabilitarea „criminalului” Antonescu. Poetul s-⁠a instituit în „înger cu armură”, aşa cum semnează prefaţa, un înger împărţind smetii cu toptanul (Pentru Marin Preda, Ed. Timpul, 1996): de la „gămanul de Fănuş Neagu, ascunzându-⁠şi ochii de copil în osânză” (p. 113), la Titus Popovici, Eugen Barbu, Eugen Jebeleanu „şi atâţia alţii care au dat dovezi de prostie piramidală aliată cu ură viscerală împotriva confraţilor, în faţa dictatorului” (p. 117). Excesiv de critic a fost cu Eugen Simion: „sfertodoctul ăsta soios” (p. 125). „Cine poate ţine pe suflet atâta scârbă şi urâre? (p. 10). Scârba şi urârea şi le-⁠a vărsat în aceste pamflete nebemolizate, despre care i-⁠a mărturisit lui Petru Ursache că era mai bine să nu le dea tiparului şi că va pregăti altă ediţie, mai domolită, dar nu la editura lui Cassian Maria Spiridon, „dar-⁠ar falimentul în ea”.

Cezar Ivănescu crede în pamfletul cathartic, dar şi ca talpă strivitoare: „Ăştia se strivesc cu talpa, domnule, altfel ţi se urcă pe faţă”, cu trimitere la C. Turturică („un vieme care nu-⁠şi părăsise încă propriul cur”, p. 11). Nu scapă nici Mircea Dinescu („acest Vierme al abjecţiei, care există în noi toţi şi care uneori exercită asupra noastră o nemăsurată fascinaţie, purta în acea clipă pentru mine un nume: Mircea Dinescu), nici Tomozei, „ca toţi ţiganii care sunt şi securişti şi aspiră la boierie şi onorabilitate” (Tom l-⁠a angajat la „Argeş”, la recomandarea lui Nichita Stănescu, dar Cezar s-⁠a vrut demisionar – după spusa lui – când a înţeles rolul nefast al lui Tomozei în moartea lui Labiş). Dorin Tudoran e „individul cu minte piticoidă”, „cel cu calomnia băloasă” (p. 84). Când „a dat odată să-⁠mi zică şi el «nea Cezare», l-⁠am pizduit urgent şi azi regret că nu a urmat bătaia, că stă jegul pe sufletul băieţilor de soiul ăsta ca varul pe pereţi şi dacă-⁠i baţi parcă-⁠i mai scuturi” (p. 113). Bogza nu-⁠i decât „boul ăla bătrân, stalinistul”, Horia Lovinescu, „căcat sub formă de teatru”. Şi nu vreau să ajung la „căcăţişurile” lui Laurenţiu Ulici („Pentru L.U. l-⁠a înjurat Dorin Tudoran pe Marin Preda, numindu-⁠l „ ţap bătrân” într-⁠o şedinţă de Fond Literar).

Cel mai obtuz e Cezar cu Goma şi cu „ordurile alea pe care le dă drept cărţi”: „Paul Goma Smerdiakov scrie simultan pe aceeaşi pagină delaţiuni, infamii şi onomatopee oligofrenice şi se miră că Gabriel Liiceanu i-⁠a dat la topit inepţiile pe care nu i le cumpăra nimeni” (p. 10). Dându-⁠l prin ciur şi prin dârmon pe Goma, Cezar Ivănescu rătăceşte.

Ce-⁠i drept, în martie ’90, a fost dat afară de „tovarăşul Mircea Dinescu”, el fiind „singurul nemembru pcr, singurul anticomunist pe faţă” (p. 118). La vremea aceea, purta cu sine o rangă : „de această rangă a auzit tot Comitetul Culturii şi al Educaţiei Socialiste, CC-⁠ul PCR-⁠ului , Miliţia şi Securitatea şi a auzit şi plutonierul major, Nic. Manolescu, care a şi scris un eseu despre ranga-⁠balanga mea, că el nemaicitind cărţi, despre ce să scrie…” (p. 128).

Cu acest stil de a polemiza mi-⁠i greu să intru în acord. Un titlu e chiar spăimos: De-⁠a împuşcatelea. Cum asta? Care pe care? Civilizaţia dialogului nu permite, în opinia mea, astfel de vocabule, injurii, acuze neverificate, tăind toate punţile comunicării. Ca „Ion Buduca (diminutivul de la Bulă)” sau „Mihai Şora, filosoful lui peşte, pe care un imbecil ni-⁠l propunea de model naţional, în locul lui Eminescu”.

Cred ca şi Steinhardt că mânia legitimă (nu cea egoistă, încăpăţânată, izvorâtă din ură, dar şi din necugetare, autogolirea creierului), mânie provocată de strâmbătate, de ocară şi de batjocură nu-⁠i un păcat (v. Dăruind vei dobândi), însă nu-⁠i a bine când furia neconţinută atinge paroxismul, demolându-⁠l şi pe demolator. E autodemolantă. Şi-⁠i detest, în polemici, pe cei care nu folosesc pixul, ci pliscul, cum am mai spus. Nu le-⁠aş zice niciodată Morman lui Alex. Ştefănescu, Bulici lui Ulici, nici Spermatozoidul lui Râpeanu ori Negul lui Fănuş Neagu, aşa cum li s-⁠a zis. Numai că, în războiul tuturor contra tuturor, e mult mai folosit pumnalul decât penelul. Iar „cea mai deşteaptă femeie din România”, declarată aşa de Iosif Sava, doamna Mungiu, a inventat ceva de neinventat: necrologul – pamflet la moartea lui George Pruteanu.

Marin Preda a fost negat ca mare scriitor şi ca om moral. L-⁠au etichetat de speţă joasă (ţăran grobian), arghirofil, spoliindu-⁠i pe cei publicaţi de feuda sa, CR, impunându-⁠le să-⁠i subvenţioneze mese la Caru cu bere. Eu, una, m-⁠aş fi bucurat să serbez cu Preda apariţia unei cărţi, într-⁠un restaurant, din onorariu. Că Ivănescu l-⁠a iubit n-⁠am nici o îndoială, de unde şi catilinarele din Timpul asasinilor (după Vremea asasinilor a lui Arthur Rimbaud), iar numele „asasinilor”, vizând pustiul cranian al adversarilor, sunt date în clar: „Un nebun (Nicolae Ceauşescu, nota mea, Magda U.) sprijinit de toţi nemernicii din ţara asta pregătiţi în poziţie de drepţi.” Avea lacrimi în ochi când ne povestea cum Virgil Mazilescu l-⁠a dus pe Marin Preda sus, în camera lui, ca pe un sac de cartofi. N-⁠a deschis geamul, n-⁠a chemat Salvarea pentru cel aproape intrat în comă alcoolică. Mazilescu, bătut (cu ranga) de Cezar? Iată ce spune în interviul luat de Petru Ursache: „Daniel Turcea, Petru Aruştei, Virgil Mazilescu sau Mihai Ursachi au scris puţin dar magistral, la ei nu se poate renunţa la nici un poem: în timp se va vedea că sunt poeţi la fel de importanţi ca Nichita Stănescu.”

Om modest şi smerit, Bătrânu meu l-⁠a ascultat pe poet numai când Dom Caesar, spre a-⁠i spune ca Luca Piţu, i-⁠a adus argumente ad rem, mai puţin ad personam. Petru detesta, aşa cum detesta şi înclinaţia spre grosolănie, style bas. Zâmbea: „Ce exemplu bun e Cezar, privind coincidentia oppositorum, unirea contrariilor!”

Polemicile dintre cei care ar fi trebuit să fie de aceeaşi parte a baricadei îl mâhneau pe Petru Ursache, aşa cum mă mâhnesc şi pe mine. Pe fond, şi Cezar Ivănescu, şi Dorin Tudoran erau încolţiţi, în anii optzeci, din toate părţile. Tudoran avea cu el o şurubelniţă, să-⁠şi apere de agenţi fiica, pe care o ducea la şcoală; Cezar conta pe pumnii de fost boxer. Ultragiaţi amândoi de Răcănel, protestau deopotrivă contra aplauzelor laşe pentru cel mai detestat dintre pământeni. Comentai împotriva impostorilor literari, a lichelelor, ţi se spunea că prejudiciezi obştea, care prefera îndemnul: Ţine gura închisă şi labele poc! Un fel de autoapărare ce se putea scuza astfel: Mă eschivez, deci exist! Deşi neeschivanţi, dimpotrivă, Cezar Ivănescu şi Dorin Tudoran au intrat într-⁠un continuu conflict. Cezar a fost martorul lui Iulian Neacşu, în procesul intentat lui Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran, după bătaia din redacţia revistei „Luceafărul”. La Bohème!

Ion Cristoiu susţinea că Dorin Tudoran a încălcat legile, a greşit faţă de ţară, că trebuie dezbătut public faptul, ca „să servească drept exemplu altora care trece (sic!) prin minte să procedeze la fel” (sursa „Costin”, 12.04.83). Ce era greşit? Să trimiţi la Europa Liberă articole respinse, drepturi la replică respinse de presa din ţară? În ’85, Dorin Tudoran era considerat parazit social (nu mai publicase nimic din ’82, pentru că îi fusese interzis să publice), ameninţat de procurorul şef că o să suporte regimul unei condamnări de drept comun pentru tulburarea liniştii publice: „Vei fi amanta celulei!” Şi nu Dorin Tudoran murea de frică. Securitatea murea de frică să nu crească disidenţa.

Istoria literară cunoaşte concilieri şi deconcilieri detestabile, care au slăbit breasla. Au fost eliminaţi, din Consiliul Director al USR, Dan Deşliu, Nina Cassian, Dinescu şi Tudoran (nu că primii doi ar fi avut ce căuta acolo), după ce au fost reclamaţi de alţii. Şi-⁠n timp ce Dorin Tudoran începuse greva foamei, în 17 aprilie ’85, nici poziţia lui Cezar Ivănescu nu era mai bună. Cenaclul „Numele poetului” se afla în oglinzile deformante ale Securităţii, iar organele întăreau controlul prin numeroşii informatori.

Cei calomniaţi produceau, la rândul lor, calomnii. Suspiciunea şi vrajba sporeau. Chiar elegantului Radu Petrescu i-⁠a scăpat acuza, în A treia dimensiune (Editura Cartea Românească, 1984), că „un mărunt epigon călinescian” (Adrian Marino) „învăţa în Bărăgan marxism-leninism”. Ţepeneag, iritat cum nu se mai poate, n-⁠avea destule invective pentru fostul prieten Vintilă Ivănceanu: escroc, cretin etc. Dan Petrescu era suspicionat de Dorin Tudoran (după o sursă) că ar avea legături cu Secu.

Zice Seneca, în decupaj şi-⁠n traducere de Petru Ursache : „Patet omnibus veritas nondum est ocupata”. Adevărul e deschis tuturor, cât încă n-⁠a fost ocupat de nimeni.

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest