Contemporanul » Polemice » Din nou despre studiul istoriei

Din nou despre studiul istoriei

Istoria a rămas una dintre puţinele discipline păstrate încă în programele şcolare, care mai cultivă cunoaşterea civilizaţiilor, a curentelor culturale, a stilurilor arhitectonice, a conflictelor şi a alternanţei dintre război şi pace, a valorilor ştiinţei, artei plastice, muzicii, literaturii. De aceea, este bine să susţinem predarea istoriei

Vreau să atrag atenţia asupra unei chestiuni simple şi evidente, dar care le pare unora complicată şi ascunsă şi chiar bună de ignorat, anume studiul istoriei la clasele mici. După cum ştiu bine specialiştii, elevii de clasa a IV‑a studiază istoria într‑o formă cel puţin bizară. Este vorba despre un amalgam de istorie naţională şi universală, din care minţile lor fragede înţeleg prea puţin. Or, principiile vechi verificate ale pedagogiei spun că trebuie pornit de la simplu spre complex, de particular la general, de la local spre naţional şi de la naţional spre universal. Mai recent, sub pretextul modernizării, istoria a devenit o manifestare universalistă, cu aspect fals enciclopedist, încât se studiază prin ea de toate, fără nicio rânduială. Se stabilise bine demult, anume că elevul de 9‑10 ani poate să primească noţiuni simple de istorie locală, a satului, comunei, oraşului, judeţului, fără multe date, fapte şi nume de locuri şi de persoane. Aceste date trebuiau relevate sub formă de poveste, intuitiv, plecând de la un nume de stradă, de vale ori de deal, de cartier, de la o statuie pe lângă care trece copilul venind spre şcoală, de la muzeul din centrul localităţii, de la un cimitir al eroilor etc. Pe la 10‑11 ani, în clasa a IV‑a, după o astfel de pregătire lejeră – din care elevul nici nu trebuie să înţeleagă clar că studiază istorie – se poate trece la istoria naţională. Decenii în şir, la clasa a IV‑a, prin glasul cald al învăţătoarei/ învăţătorului s‑a învăţat la noi istoria României/ românilor, prin date şi fapte istorice concrete, dar mai ales „prin chipuri şi icoane”, prin legende şi povestiri eroice, prin extrase de texte simple, scoase de la cronicari şi de la istoricii de marcă. După clasa a IV‑a, trei ani la rând (în clasele a V‑a, a VI‑a şi a VII‑a), s‑a învăţat cu admirabile rezultate istoria universală veche, medievală şi modernă‑contemporană, pentru ca la liceu, alţi trei ani (în clasele a IX‑a, a X‑a şi a XI‑a), să se aprofundeze istoria universală. Istoria românilor se făcea numai în clasele a VIII‑a şi a XII‑a. În linii mari, lucrurile nu sunt mult schimbate, sub aspect formal, nici astăzi. Prin urmare, nu mai puţin de şase ani sunt alocaţi pentru istoria universală şi doar doi pentru istoria românilor. Disproporţia este mai mult decât evidentă.

Sigur, motivaţii există destule. Ni se inoculează zilnic, prin variate mijloace, ideea că suntem mici şi neînsemnaţi, că suntem înapoiaţi şi corupţi, că nu merităm recunoaştere şi nici cinstire din partea Europei. Ba, mulţi spun că suntem prea „naţionalişti”, că ne iubim „ca proştii” patria, în loc să iubim Europa şi lumea întreagă. Vina ar purta‑o – după aceiaşi sau după alţii – educaţia tradiţională, bazată pe înmagazinarea de cunoştinţe şi, mai ales, disciplina numită Istorie şi, în special, cea botezată Istoria României sau Istoria Românilor/ românilor. Cum între disciplinele şcolare este la noi o concurenţă neloială şi cum toţi se străduiesc să promoveze propria specialitate în detrimentul altora, să aibă mai multe ore săptămânal şi să mai diminueze din cuantumul de ore al vecinului, studiul istoriei a devenit o cenuşăreasă. Mai mult, de vreo trei decenii, toţi se pricep la educaţie, la planurile de învăţământ şi la programele şcolare, de la părinţi şi bunici până la analiştii politici şi la formatorii de opinie. Pe de o parte, ni se spune că elevii sunt supraîncărcaţi şi că nu mai pot să facă faţă stresului, iar pe de alta, ni se dau mereu exemple de materii şcolare noi, care ar trebui să intre în chip obligatoriu ori opţional în planurile de învăţământ. Toate aceste agitaţii au rodit, în mare măsură, astfel că mai multe discipline care asigurau odinioară cultura generală a elevilor sunt pe cale de dispariţie, rămânând cu câte o oră pe săptămână sau chiar mai puţin. Rezultatele nu sunt, însă, deloc încurajatoare, fiindcă absolvenţii ajung să fie – în mare măsură – tot mai slabi, cunoştinţele lor tot mai modeste, iar abilităţile de adaptare în viaţă mereu reduse. Pe măsură ce sporeşte mobilitatea oamenilor, într‑o lume globală tot mai interconectată, tinerii ieşiţi de pe băncile şcolilor ştiu tot mai puţin despre ţările pe care le vizitează, despre monumentele pe care le văd, despre statuile oamenilor celebri pe lângă care trec, despre muzeele ale căror exponate îi plictisesc etc. Or, cunoaşterea nu este un dat ereditar, ci se formează prin exerciţiu la şcoală, iar cunoştinţele trebuie să respecte reguli elementare, verificate de milenii întregi. Învăţătorul, oricât de priceput ar fi, nu poate să‑l înveţe pe elevul de clasa a IV‑a despre egipteni şi daci în acelaşi timp, sau despre chinezi şi romani, sau despre români şi olandezi, sau despre apărarea Moldovei în Evul Mediu şi despre Uniunea Europeană!

Cunoştinţele trebuie transmise gradat, iar înţelegerea istoriei europene (şi universale) sau a construcţiei europene depinde de asimilarea istoriei locale, româneşti şi a unităţii românilor. Istoria integrată va fi având rolul său, dar la vârstele mai mari, mai mature şi cu acea condiţie elementară de a nu o transforma în sociologie, în politologie sau în filosofie. Istoria are specificul său ca disciplină de studiu, iar la baza acestui specific stă plasarea vieţii trecute în spaţiu şi timp. Ca urmare, viaţa oamenilor care au trăit în trecut se studiază cronologic şi geografic. Nu se poate începe, prin urmare, studiul trecutului pornind de la Renaştere, să se sară apoi la căderea Imperiului Roman şi să se explice făurirea Uniunii Europene după al Doilea Război Mondial şi nici să nu se arate limpede că aztecii au trăit în secolele al XIII‑lea – al XVI‑lea, în Mexic şi nu în Europa ori Asia. Şi toate acestea în faţa aceleiaşi clase de elevi, concomitent! Toate aceste experimente – practicate şi pe alte meridiane – au dat greş, iar faptul ar trebui să ne deştepte şi pe noi.

În consecinţă, după câteva noţiuni elementare de istoria locului, dobândite în primii ani de şcoală, elevii de clasa a IV‑a ar trebui să continue cu istoria românilor, studiată în cadru european, fireşte, dar nu ca pretext pentru istoria europeană, ca apendice al „marilor civilizaţii” de pe continent. Adevărata integrare (şi nu juxtapunere) a istoriei românilor în istoria popoarelor europene trebuie făcută în clasele a V‑a, a VI‑a şi a VII‑a, în care accentul este pus pe civilizaţia europeană şi universală. În clasa a VIII‑a, la vârsta de 13‑14 ani, elevul este capabil să înţeleagă mai bine interferenţele, să afle mai multe detalii despre trecutul propriului popor şi să coreleze aceste chestiuni cu marile curente de civilizaţie deja învăţate. Ulterior, lucrurile devin mai simple pentru autorii de manuale, fiindcă elevilor le este deja familiar – sau ar trebui să le fie – limbajul abstract. Istoria este la fel de complexă ca şi viaţa, iar istoriografia operează cu numeroase concepte dificile, cu noţiuni greu de receptat la vârste fragede. În clasele mari, de liceu, se poate studia clasicismul greco‑roman şi receptarea sa în Dacia, se poate încadra etnogeneza noastră în formarea popoarelor romanice în Europa, se poate detalia formarea structurilor politice medievale şi cu exemplul voievodatelor româneşti etc. Cu alte cuvinte, nu se poate face istorie integrată de‑a dreptul în clasa a IV‑a, fiindcă nu sunt pregătite nici măcar bazele biologice pentru o asemenea întreprindere, care presupune numeroase abstractizări, cunoştinţe de sinteză, de istoria ideilor, de politologie.

Dar, pentru a ajunge la astfel de practici simple, este nevoie de convingeri ferme. Trebuie să încetăm să dispreţuim disciplinele sociale şi umaniste, să încetăm să credem că mintea elevului oboseşte din pricina prea multor cunoştinţe acumulate, să nu mai predicăm cunoaşterea metodelor (faimosul know how) fără conţinut, să nu mai gândim că istoria este un balast de care ne putem lipsi. Prin urmare, să nu mai aducem elogii ignoranţei, comodităţii şi lipsei de cultură generală, pentru că astfel de practici fac, în esenţă, „elogiul prostiei” sau „elogiul nebuniei”, cum ar fi spus un faimos umanist. Iar cei care cred, spun şi scriu că istoria ca disciplină şcolară creează „convingeri naţionaliste” sunt inconştienţi, falşi globalişti sau dispreţuitori ai românilor. Istoria poate să formeze convingeri patriotice, ceea ce este perfect legitim şi necesar. Iubirea faţă de patria fiecăruia creează premisele pentru iubirea Europei, a Europei care este, deocamdată, a patriilor. Sentimentul naţional nu înseamnă ură faţă de alte naţiuni, ci opusul acestei idei, anume acceptarea şi înţelegerea altor popoare şi naţiuni în urma realei cunoaşteri a propriului grup etnic. Cei care condamnă sentimentul naţional îl confundă – intenţionat sau nu – cu xenofobia (ura faţă de alte popoare, faţă de străini) şi şovinismul (propagarea ideii superiorităţii unei naţiuni asupra altora), semănând confuzie şi dezorientare. În România nu este niciun pericol de a orienta elevii spre valorile exclusiv româneşti – care există şi care nu merită dispreţuite – din moment ce, din totalul de opt ani de şcoală în gimnaziu şi liceu, şase sunt dedicaţi istoriei generale şi nu celei româneşti. „Sunt dedicaţi” este un fel de a spune, fiindcă disciplina istorie se învaţă, în general, într‑o oră pe săptămână. Prin urmare, nu este vreun pericol de a face din elevii noştri perfecţi cunoscători ai trecutului, întorşi cu faţa de la prezent şi de la viitor şi nici de a‑i face „prea români”. Clişeele perpetuate de unii în societatea românească privind inutilitatea şi chiar periculozitatea istoriei sunt produse ale unei propagande ostile omului şi esenţei sale, pentru că „dragostea pentru trecut înseamnă, în fapt, dragoste de viaţă” (Marguerite Yourcenar). Ce frumos ar fi să scoatem din şcoala românească tineri iubitori sinceri ai vieţii, cunoscători ai ei şi dornici s‑o ducă mai departe!

Istoria a rămas una dintre puţinele discipline păstrate încă în programele şcolare, care mai cultivă cunoaşterea civilizaţiilor, a curentelor culturale, a stilurilor arhitectonice, a conflictelor şi a alternanţei dintre război şi pace, a valorilor ştiinţei, artei plastice, muzicii, literaturii. De aceea, este bine să susţinem predarea istoriei în general, iar pentru clasa a IV‑a să reintroducem studiul istoriei noastre, adică a vieţii acestui popor de la Carpaţi, Dunăre, „de la Nistru pân‑la Tisa” (Mihai Eminescu), cu bunele şi cu relele sale, ca un prolog şi temei al receptării profunde a valorilor istorice europene în gimnaziu şi liceu.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) Este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2018 președinte al Academiei Române. Cariera științifică: Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now