Contemporanul » Polemice » De la „lecţia de poezie” la cavoul‑bibliotecă

De la „lecţia de poezie” la cavoul‑bibliotecă

Cu „povestea” care urmează şi căreia „lecţia de poezie” îi creează doar aparenţa de ramă, suntem plasaţi într‑un soi de stranietate posibilă într‑o lume în care fantezia, fie aceasta şi pe un portativ macabru, nu cunoaşte interdicţia

Obsesia lui Andrei Codrescu pare a fi o ciudată „bibliotecă extinsă”, în parte apropiată de cea teoretizată de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor, şi, totuşi, nu într‑atât de amplă încât să‑i devieze atenţia de la fenomenele actualităţii. Ba dimpotrivă: înainte de a fi un „scriitor al lumii”, el se arată ca unul îndeosebi al prezentului american, pe care îl aduce în retortele deconstructivismului pentru a‑i releva anomaliile. Aşa intră în scenă rigorile postmodernităţii, pe suportul cărora re‑vizitează aliniamentele mitului de întemeiere a naţiunii americane, pentru a le desprinde metamorfoza în delabrări generalizate ale cotidianului. Şi, cum îi stă bine unui postmodern, Andrei Codrescu e un „răzvrătit”, căutând compania unor scriitori, mai noi sau din biblioteca premergătorilor, aflaţi pe acelaşi strat al negării, de care literatura americană nu duce lipsă. De obicei, nu caută modele, ci afinităţi, deşi – într‑o epocă aşa cum este a noastră – diferenţa dintre cele două e mai mult decât aproximativă.

În context, sociologia ne vorbeşte despre o brutală masificare socială, însoţită, pentru universul spiritual, de o mai mult decât evidentă criză a valorilor. Dar când în cauză sunt valorile, conflictualul tinde spre radicalizare, continuitatea e ataşată unui indice al stagnării din moment ce „vechiul” e inacceptabil, iar „noul” e creditat dincolo de vagul definirii şi de valul de structuri imaginare cărora nu li se indică suportul. De la Spengler încoace – şi nici acum nu ne‑am despărţit prea categoric de frazările sale –, sursa „declinului” este căutată în acelaşi normativ implacabil al civilizaţiei şi tehnicităţii. Există aici, fără îndoială, o jumătate de adevăr, dar se întârzie în a se observa că şi normativul menţionat e tulburat de o tendinţă retractilă, cu un sens încă neînţeles pe măsura importanţei sale: dacă ştiinţa însăşi ne comunică (şi repetăm ceea ce am mai consemnat în altă parte) faptul că, pe măsură ce ne apropiem mai mult de straturile adânci ale universului, ale lumii şi ale materiei, intrăm în contact cu o funcţie delimitabilă doar spiritual, atunci nu numai practicitatea, ci şi conştiinţa se cer modelate în perspectiva armonizării celor două planuri co‑fiinţiale ale existenţialului. Mai exact, raţiunea şi spiritualitatea îşi revendică starea de complementaritate.

Nu este locul, aici, să detaliem pe această direcţie, dar nu vom putea ocoli întrebarea dacă nu cumva semnele indică, la limită, un orizont ce pare a avea germenii unui sfârşit (sau ai unui început) de ev ori de ciclu. Iar cu această ipoteză în faţă, o a doua întrebare poate fi dacă dimensiunea actuală post‑ sau postpostmodernă a culturii (minimalistă, preferând mişcarea operaţională a unor valori de înlocuire facile în concreteţea lor) este formula eficientă de atingere a transformării. Ampla şi repetata imagine a degradării societăţii şi a fiinţei (în înveliş de dicţionar periferic), oferită uneori cu o „neutralitate” dezarmantă, poate declanşa mecanismul eficient, doar el, al „revizuirii tuturor valorilor”, ideea central‑stringentă a filosofului de la Sils‑Maria? Decupăm doar, ca ilustrare minoră, dar nu lipsită de oarecare semnificaţii, un demers care, după un episod prelungit, consumat cu entuziasm, pare a fi alunecat în derizoriu – şi ne referim la aşa‑numita „instituţie” a Creative Writing‑ului.

Iniţiativa s‑a ridicat, la noi, pe un ciudat şi tensionat paradox: când numărul semnatarilor de texte ambalate ca „literatură” s‑a aflat în creştere mai mult decât exponenţială, s‑a „simţit” nevoia pregătirii, în cadrul cu marcaj profesional superior, al sălii de curs, a unor „aspiranţi” de presupus mai adaptaţi (şi adaptabili) la tendinţele deja profilate. În prim-plan s‑a aflat poezia, poate fiindcă, pe de o parte, interesul/„chemarea” pentru lectura acesteia s‑a aflat (şi se află) în scădere accentuată şi, pe de altă parte, deoarece „stridenţele” acopereau până şi nivelul elementar al limbii. Nu eliminăm din ecuaţie nici frustrarea unor poeţi care, şi în calitatea lor de cadre universitare, îşi vedeau teritoriul invadat de incompetenţă, nici speranţa/iluzia acestora că pot determina fie şi numai o apropiere a cursanţilor de nivelul „cititorului avizat” despre care vorbeşte teoria lecturii. Proiectul îşi avea, însă, gradul său de naivitate încă dintru început. Mai întâi, fiindcă familiarizarea cu „tehnica”, cu structura formală a poeziei produce „meşteşugari”, adică diletanţi (nu în sensul originar al cuvântului), cum nici supunerea la un „model” nu înseamnă transfer de originalitate, ci înşirare de emuli: într‑un laborator destinat reproducerii realului nu este loc pentru imponderabile şi pentru noi substanţializări; acolo invenţiile sunt accidentale şi, în cel mai „fericit” caz, eliberează monştri. După ce a explicat prestigiul şi funcţia „centrului cultural” (de pildă, ale Parisului), şi Pascale Casanova a făcut un pas înapoi, subliniind faptul că marele creator întotdeauna inovează. Nici ideologia nu putuse pregăti scriitori, cum s‑a dorit, prin anii ‘50 ai veacului trecut, în cadrul Şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, unde Sadoveanu, încă în prima sa expunere, afirmase că, de pe băncile acesteia, vor ieşi tot atâţia creatori câţi au intrat. Iar într‑un al doilea rând, un „cititor avizat” nu poate fi obţinut doar prin lecţii sporadice, propunând aproximări limitate la „grafii” tehnice; el apare şi se dezvoltă, în siaj de predispoziţii, numai într‑un climat cultural, având ca treaptă esenţială un sistem educaţional pe măsură, nu unul bolnav şi macerat de reforme birocratice (ca să spunem numai atât), mereu îndepărtat de planşa spiritualităţii. În sfârşit, dacă şi când Creative Writing a preluat şi funcţii ale mai vechilor cenacluri literare, atunci unele consecinţe au devenit cât de cât vizibile. Dar, încă, nici cenaclul nu formează un scriitor, poate îl afirmă şi, întrucâtva, îl propune; restul e… singurătate. Sau/şi singularitate…

O cronică a unui eşec previzibil pe direcţia respectivă ne‑o oferă volumul lui Andrei Codrescu, Lecţia de poezie (2010, ed. rom. 2014), autorul aflat el însuşi în ipostaza de iniţiator al unui asemenea curs, cu o finalitate nu tocmai clară: universitatea şi studenţii îl considerau ca act de familiarizare cu structuri mai pretenţioase ale limbii, în timp ce autorul, poet şi deopotrivă bun lector de poezie, preconiza o „iniţiere” în straturile de adâncime ale creaţiei de gen. Dar cartea sa (o „povestire”, cum precizează), deşi se sprijină pe o experienţă trăită, conservată prin memorie şi susţinută prin amintire, depăşeşte pragurile celor două zone ale conştienţei. Am numi textul său ca fiind unul al memo‑ficţiunii: scriitorul înveleşte amintirea în pânza ficţiunii, rememorează în registrul narativităţii, personajele sunt decupate tipologic, iar ritmurile intelectualităţii sunt plasate în spaţiu eseistic. Nu întâlnim nimic din tradiţionalele rigori ale „amintirilor” sau ale „memoriilor”, fiindcă necesara referenţialitate a acestora nu operează în text: e vorba de o oarecare universitate americană, actanţii au o identitate exclusiv literară, astfel încât „autobiograficul” există doar în măsura în care poate fi indus (oarecum extraliterar) prin dezvoltarea narativă la persoana întâi singular (autodiegeză).

Intrăm într‑un joc fantast dintru început, când profesorul le cere cursanţilor să‑şi creeze fiecare câte un epitaf, să realizeze zilnic o epigramă, oferindu‑li‑se ca model o parodie după textele „latinului” (sic! scrierile acestuia aparţinând literaturii elene) Lucian, îndemnaţi fiind să experimenteze şi combinarea acestora. Le mai sunt indicate apoi, ca „instrumente ale poeziei”, printre altele: „O monedă chinezească sau o piatră, pe care să o ţineţi în buzunar şi să o frecaţi între degete”, ”Un omuleţ în adâncul minţii”, dar şi să‑şi cultive ”capacitatea de a fi hipnotizat” etc. Şi se intră în dimensiunea ludicului, doar în parte îndepărtată în momentul în care va fi repartizat fiecărui student un „Tovarăş‑întru‑Duh”, respectiv un poet a cărui creaţie va trebui parcursă, deconstruită în detalii, apropriată afectiv şi intelectual, înţeleasă până în ramificaţii ale semnificaţiilor, în paralel cu descifrarea particularităţilor expresive. Maniera atribuirii convoacă hazardul: iniţiala numelui cursantului va fi aceeaşi cu a numelui poetului, episod în care apare oferta unei adevărate biblioteci, întrucât fiecărui cursant i se recomandă mai multe nume şi sumare informaţii despre profilul fiecărei creaţii vizate. Opţiunea nu funcţionează, întrucât „spaţiul” în cauză, biblioteca, nu este cunoscut celor cărora le este prezentat. În plus, dificultăţile consecutive cerinţelor rămân ocultate, astfel încât, din exterior, apare uşor întrebarea dacă studenţilor le este oferit un „model”, unul singur, pentru o ipotetică deprindere a dinamicii expresivităţii, ori ne apropiem de o exegeză amplă şi pretenţioasă. Oricum, chiar dacă, în intenţie, putem descifra ceva din încercarea de a armoniza psihologia cursantului cu esenţialele resorturi intime ale universului de sensibilitate, înţelegere şi trăire ale unui definit orizont poetic, printr‑o aproximare a posibilelor afinităţi, realitatea este departe de a confirma. Când „profesorul” operează, din necesitate, cu supoziţii şi cu o fragilă intuiţie de moment, iar cursantul selectează mai degrabă după sonorităţi (numele le sunt, în majoritate, necunoscute), liniile comunicării nu se intersectează, rămân paralele, celui dintâi nu‑i rămâne decât să constate: „Sunteţi duşi şi goi pe dinăuntru, ca icoanele bizantine”. Sau, decisiv: „Aşa este întotdeauna «Introducerea în scrierea poetică»: un travaliu lung, o naştere pelviană sau, dimpotrivă, un săpat într‑o mină. Iei nişte tineri americani plesnind de sănătate, obişnuiţi cu lumina soarelui (ajutaţi uneori de Xanax sau Adderall), îi legi la ochi şi îi conduci, ţinându‑i de mână, printr‑un labirint de oase. Apoi, le dai tema: «Găsiţi Graalul. Aveţi la dispoziţie un minut newyorkez»”. Am putea spune, pornind de aici, că, în fapt, întregul text este un amplu şi subtil „epitaf”, poate chiar o „epigramă” – ori o adevărată „epitogramă” (cu invenţia lexicală a autorului).

Dar mai există în cartea lui Andrei Codrescu o „prelungire” în care o ciudată bibliotecă, propusă în real, acoperă un spaţiu sugerând o durată prin care distanţa dintre viaţă şi moarte se pierde, este anulată prin mai mult decât o simplă metaforă. Cu „povestea” care urmează şi căreia „lecţia de poezie” îi creează doar aparenţa de ramă, suntem plasaţi într‑un soi de stranietate posibilă într‑o lume în care fantezia, fie aceasta şi pe un portativ macabru, nu cunoaşte interdicţia. Unul dintre cursanţi, „nepot al fondatorului faimosului imperiu al laptelui”, relatează că, înainte de a muri, bunica sa cumpărase „un siloz nuclear dezafectat” din Dakota, exprimându‑şi testamentar dorinţa ca acesta să devină cavoul familiei. Scrise ea însăşi versuri, făcuse „schimb de poezii” cu Regina Maria a României (este menţionat şi turneul acesteia, din 1926, în Canada şi Statele Unite, prilej cu care a donat obiecte care, acum, se află în secţiunea ce i‑a fost destinată în Muzeul de Artă „Maryhill”, aflat pe malul râului Columbia) şi publicase chiar un volum, rămas necunoscut fiindcă, prin aceeaşi dispoziţie testamentară, fusese îngropat odată cu ea.

Ciudăţenia nu se limitează, însă, doar la atât: în încăperea care fusese centrul de comandă al silozului, aflată la ultimul nivel de jos al buncărului (care avea treizeci de etaje subterane), se află o statuie în bronz a zeiţei Diana, realizată de un imitator al lui Rodin, bunica fiind „înmormântată în picioare, în interiorul statuii”. Întreaga bibliotecă a bunicii (şi, de presupus, nu numai) este aranjată în rafturile „construite de jur împrejurul mormântului”, restul construcţiei cuprinzând nişe în care a fost mutat cimitirul familiei, alte cripte fiind rezervate celor încă în viaţă.

Nu se conturează clar „lecţia” acestei biblioteci‑cavou, poate nici autorul nu a mizat pe aşa ceva, din moment ce revine asupra acesteia doar cu o sugestie nu mai puţin stranie, ca imagine a unui siloz similar care ar putea fi transformat într‑o necropolă a tuturor poeţilor americani, având rezervate spaţii inclusiv pentru cei care sunt şi care vor mai fi. Altfel, un cavou‑bibliotecă străjuit de statuia‑mormânt, adică învelişul de bronz trimiţând la o imagine perenă pentru a ascunde inconsistenţa „materiei” unui presupus creator (din relatare deducem că volumul de poezii, trecut şi el în moarte, fusese realizat într‑un singur exemplar), se cufundă în stratul destul de tulburat din care s‑ar mai putea desprinde doar fie preţuirea maladivă a cărţii, fie intenţia demonstrării în postumitate a „vitalităţii” unui fetiş. Schiţa grafică a interiorului cavoului, executată de cursant, nu exclude spaţiul destinat lecturii, dacă aceasta mai poate fi posibilă având înţelegerea locului unde va fi practicată. Debordant cinic, dar în egală măsură cu accente ludice, sfârşind într‑o gesticulaţie supralicitată, autorul consemnează efectul „poveştii”: „Magnific! Clasa părea o boxă plină de mamifere excitate. Răspândeau feromoni. Teroare. Dorinţă. Matt Borden (numele cursantului care prezintă cavoul – n.n.) era Byron”. Va mai introduce, totuşi, o apostilă finală, cu efect de „acută”, când „profesorul” întreabă: „Şi epitaful? Ce stă scris pe sculptura‑mormânt?”, iar studentul răspunde: „Nu există cuvinte (subl. aut. – n.n.)” – comentariul care urmează decupează, inadecvat la registrul de semnificaţii al necropolei (imaginare sau nu), pentru a trece într‑unul al generalului: „Nu există cuvinte. Niciodată, pe culmile cele reci ale munţilor, nu fuseseră rostite cuvinte atât de înspăimântătoare ca acestea”. Doar că, în ordinea firescului, atunci când imaginea este oferită privirii, ca „realizare” a ei de către observator, cuvintele nu au niciun rol în imediat, fiindcă sculptura‑mormânt vorbeşte fără cuvinte, iar acestea trăiesc, totuşi, aşteptând în cărţile bibliotecii. Formulată, însă, „într‑un curs de «Introducere în scrierea poetică»”, aserţiunea‑constatare poate fi o trimitere cu semnificaţii la o fractură definitivă, radicală între, pe de o parte, simţire şi gândire şi, pe de altă parte, lumea cuvântului (ca să nu spunem: literatură). Adică enorma, absoluta tăcere.

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now