Contemporanul » Polemice » Cultură şi tămăduire

Cultură şi tămăduire

Cultura e, cu alte cuvinte, şi metodă, şi rezultat. E un mod de a structura, de a da sens, de a pune pe picioare. Adică de a verticaliza, de a ajuta ţărâna, fie ea şi dintr‑un om sau comunitate, să se înalţe, să rodească, să ridice capul spre cer…

A tămădui înseamnă a pune pe picioare. Cultura e, conform unuia din înţelesurile de dicţionar, „nivelul ridicat de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva”. Dar cultură mai înseamnă şi un sistem de valori materiale şi spirituale create de o anumită comunitate. Şi mai înseamnă şi rezultatul cultivării unui pământ. Cultura e, cu alte cuvinte, şi metodă, şi rezultat. E un mod de a structura, de a da sens, de a pune pe picioare. Adică de a verticaliza, de a ajuta ţărâna, fie ea şi dintr‑un om sau comunitate, să se înalţe, să rodească, să ridice capul spre cer. Cultura, ca practică şi ca rezultat al ei, nu poate fi doar „interioară”: are nevoie de un teren de manifestare, are nevoie de gesturi care dau loc la o rânduială care oglindeşte sau se ţine aproape de rânduieli ale firii. Cultura s‑a cristalizat întotdeauna în instituţii care să transmită, să sporească, să apere un sistem de adevăruri. Cultura e adevărul împărtăşit, mărturisit sau reprezentat public. După cum spunea cândva Vlahuţă, trebuie să spunem adevărul pentru că „Adevărul e ca Dumnezeu… poate că e chiar Dumnezeu însuşi: n’ai nevoie numaidecât să‑l cunoşti. Ţi‑e deajuns râvna de a‑l cunoaşte. Să crezi în el. Şi e ca şi cum l‑ai avea pururea înaintea ochilor. Dacă ai cultul adevărului, toatre celelalte au să vie de la sine. Ai să ai şi curajul vieţii – căci în orice credincios este un viteaz. Ş’ai să ai şi înţelepciunea ei, ca şi toate «revelaţiile» pe care ţi le dă credinţa. Nici nu se poate socoti câtă fericire izvorăşte din simplul respect al adevărului”[1]. A scrie despre cultură şi tămăduire înseamnă, aşadar, a scrie despre fericirea care izvorăşte din cultivarea adevărului, a adevărului lumii văzute sau nevăzute, a adevărului pământului sau sufletului nostru. Înseamnă, în cele din urmă, a scrie despre sănătatea care izvorăşte dintr‑o viaţă trăită în rânduială, aşezată în matca unor principii, desfăşurată conform unor repere consfinţite de istorie. Pentru că nu există cultură fără istorie, nu există sedimentare de valori şi ţesere organică de moduri de viaţă fără trecerea timpului. De fapt, nu există valoare în noutate decât ca afirmare a ceea ce e veşnic, adică doar ca o confirmare în alt chip a ceea ce ştiam deja, a unei prezenţe care s‑a manifestat în alte împrejurări altfel.

În cazul României, cultura, înţeleasă ca trăire sau mărturisire comunitară a adevărului rânduit pe verticala istoriei e cu atât mai importantă cu cât, în mai puţin de un veac şi jumătate, am trecut prin schimbări culturale radicale, asupra cărora am avut prea puţin control. Prima fază, asupra căreia am avut cel mai mult control, a fost cea a modernizării, care a coincis ca scop şi durată cu edificarea statului naţional român modern. Între, să zicem, 1848 şi 1948, românii au „ars etapele”, realizând unirea, independenţa şi modernizarea instituţională a României. Traumatică, punând lumea tradiţională ţărănească în faţa unor procese şi instituţii pe care cu greu le putea înţelege şi controla, această etapă a beneficiat, totuşi, de avantajul de a fi ghidată de elite organice, selectate fie din rândul boierimii generoase şi cu dare de mână, deci, dezinteresate, fie din rândul unei ţărănimi trecute printr‑un sistem de şcolarizare care avea menirea de a furniza României monarhice cadre instituţionale competente. A doua etapă, cea comunistă, s‑a caracterizat prin extinderea procesului de modernizare, prin extinderea reţelelor de şcoli, spitale, instituţii de învăţământ şi cercetare, prin crearea de infrastructură pentru baza industrială şi agricolă, dar a decapitat elitele României, lăsând ţara la bunul‑plac al unor structuri oculte cu minimă responsabilitate sau înrădăcinare socială. Acest fapt a dus la dezastrul celei de‑a treia faze, de după prăbuşirea comunismului, când România, iarăşi, a avut de ars nişte etape, dar de data aceasta fără sprijinul elitelor organice care i‑au ghidat prima epocă de modernizare. Rezultatul a fost o societate anomică. Adică una în care nu a mai existat un sens comun, adică nici un scop comun, un ţel, nici un bun‑simţ comun.

Unul dintre motivele pentru care în România e greu să se înţeleagă om cu om e criza instituţiilor. Între 1948 şi 1989, instituţiile au fost ale partidului‑stat. După 1989, au fost ale tuturor. Uneori, ale angajaţilor, alteori, ale directorului sau ale conducerii. Alteori, ale celor care s‑au erijat în clienţi care trebuie neapărat satisfăcuţi. Şcoala, de exemplu, a fost silită să facă faţă asaltului voinicesc al părinţilor, doritori cu orice preţ să „asigure viitorul copilului” şi care, ca atare, au tins să se plângă de orice: de programă, de prea multe teme, de profesori, de prea marele număr de elevi, de subiectivismul notelor, de faptul că nu se apreciază creativitatea ş.a.m.d. Ceea ce s‑a întâmplat din cauza acestei privatizări de facto a instituţiilor a fost diminuarea ariilor sociale arbitrate echidistant, supuse unor reguli. Cu alte cuvinte, s‑au înmulţit zonele de maidan social‑insituţional, locurile unde oameni „fără nici un Dumnezeu” îşi fac de cap.

Cu excepţia ultimei sute de ani, românii au trăit într‑o lume agrară, în care rânduiala era rezultatul nemijlocit al ritmului natural implacabil: succcesiunea anotimpurilor dicta succesiunea muncilor câmpului care, la rândul ei, dicta o anumită disciplină de viaţă, o anumită rânduială. Dacă nu hrăneai sau nu mulgeai vaca la timp, dacă nu arai, nu semănai şi nu secerai la vreme, dacă nu coseai la momentul potrivit, mureai de foame. Disciplina era garant al existenţei.

Intrarea românilor în zodia modernităţii în secolul al XIX‑lea a însemnat intrarea în zona disciplinei instituţionale – a sistemului de educaţie pus la punct de Spiru Haret, de exemplu. Comuniştii, după etapa sălbaticei lor instaurări, şi‑au consolidat regimul, expandând disciplina industrială şi ţesătura instituţional‑birocratică a României (de la dispensare şi şcoli săteşti la institute de cercetare). Viaţa cotidiană a românilor era puternic structurată de un regim „totalitar”, ar spune unii, deşi teoria nu devenea întotdeauna practică. Dar armătura existenţei era solidă. Deşi tradiţiile foclorice au fost destructurate de către autorităţi sau au dispărut sub impactul modernizării, existenţa ţăranilor a continuat să fie modelată de rotirea ciclurilor naturale, de exigenţele sistemului de producţie şi administrare ceapist şi, ca în vechime, de calendarul liturgic. Extraşi din mediul rural pentru nevoile industriei, ţăranii erau trecuţi prin socializarea şcolară – în licee teoretice, industriale sau în şcoli profesionale – şi apoi încadraţi în disciplina fabricii. Tot restul, regimul alimentar, sistemul de sănătate, sistemul de educaţie al copiilor, concediile (prin sindicat), se afla în mâna instituţiilor statului.

De la acest sistem, uneori înăbuşitor şi abuziv, s‑a trecut după 1989 la unul în care nu doar că instituţiile statului au fost lăsate să se prăbuşească, dar chiar reflexele mentale ale românilor, provenite din tradiţia rânduielii agrar‑rurale sau din disciplina proletară, meşteşugărească sau mic‑burgheză, au fost atacate la pachet ca „racile comuniste” şi supuse degradării de o vastă reţea de oengeuri, formatori de opinie şi grupuri de guerillă intelectuală cu slabă legitimitate organică, naţională, şi exagerată finanţare/ susţinere mediatică internaţională. Pe lângă desfiinţarea, de exemplu, a Comitetului de Stat pentru Planificare, o instituţie a statului comunist, a cărei existenţă a fost considerată incompatibilă cu economia de piaţă, şi instituţii care nu aveau nimic de a face cu regimul comunist – precum familia, şcoala sau Biserica – au fost supuse unor atacuri virulente şi încercărilor de modificare genetică. Văduviţi de instituţii puternice construite în jurul unor reguli clare şi capabile să infuzeze viaţa socială cu acea doză de civilitate pe care o dă obiectivitatea instituţiilor cu legitimitate organică, românii au fost lăsaţi să reinventeze roata la toate nivelurile. Rezultatul a fost o societate blocată într‑o babilonie preşcolară, prelogică, ghidându‑se după umbrele de pe pereţii cavernei mediatice care ne ţine acum loc de orizont ceresc şi pământesc.

Vieţile noastre au fost deformate prin privatizarea cuvintelor care ne modelează sensul existenţei. Nu mai avem cuvinte „de obşte”, „din bătrâni”, ci doar newspeak corporat sau globalist impus pe piaţă, introdus în circulaţie cu ajutorul oengeurilor, care şi‑au făcut o intrare explozivă în România în ultimul deceniu.

***

Judecate din perspectiva economiei care le‑a dat naştere, onegeurile sunt un fel de paradisuri fiscale ideologice, prin intermediul cărora banii sunt spălaţi prin transformarea lor în ideologie care generează profit. Prin intermediul onegeurilor, duhul economiei corporat‑globaliste suflă unde vrea. Condiţia acestei libertăţi este continua privatizare a tuturor aspectelor existenţei noastre. Onegeurile pot fi pentru sau contra privatizării economice. Dar chiar şi cele care militează împotriva neoliberalismului contribuie implicit la privatizarea discursului public, la aproprierea unui segment din ce în ce mai mare de „piaţă intelectuală” de către organizaţiile care au putere condignă (în care supunerea e obţinută prin forţă), compensatorie (în care supunerea e cumpărată) şi condiţionată (în care supunerea e obţinută prin persuasiune/ propagandă/ reclamă/ ideologie) mult mai mare decât a cetăţenilor obişnuiţi. Din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre sunt confiscate de experţi, de grupuri specializate în exploatarea economică sau discursivă a acelui segment de realitate, astfel comodificată.

Comodificarea vine întotdeauna cu reţete de fabricare şi cu experţi în dozarea ingredientelor. În „lumea civilizată”, atât viaţa privată, cât şi cea publică sunt expuse manipulării experte a aşa‑zişilor creatori de consens. „Lumea civilizată” trăieşte conform celor mai recente studii sau reclame. Experţii din dosul studiilor sau al reclamelor ne spun cum trebuie să ne educăm copiii, dacă femeile trebuie sau nu să mănânce nuci în timpul sarcinii, ce deodorant sau pastă de dinţi trebuie să folosim, unde să mergem în vacanţă, pe cine să alegem preşedinte, care va fi vremea sau preţul „comodităţilor” mâine.

Pus la intersecţia tuturor acestor semafoare clipind frenetic, omul obişnuit are două opţiuni pentru a trece strada. Prima e să încerce mereu să se ţină „la curent” cu traficul ultimelor noutăţi, adică să devină expert în domenii care nu sunt de competenţa lui: cum ar fi vaccinurile şi industria medicamentelor, de exemplu, unde corporaţiile fac bani grei, băgând pe gâtul oamenilor, cu ajutorul medicilor supuşi puterii compensatorii a sistemului, vaccinuri şi medicamente vătămătoare. A doua e să caute să afle cine e în spatele studiilor, de unde vin banii, cine finanţează think‑tankurile, institutele şi fundaţiile care generează „expertiză” cu greutate în privinţa mâncării, educaţiei, sistemului de sănătate, economiei, culturii şi vieţii politice. Prea puţini sunt cei care reuşesc să facă oricare din aceste lucruri, astfel încât oamenii obişnuiţi ajung treptat să trăiască într‑un univers cotidian din ce în ce mai sintetic, rezultat al activităţii experţilor care manufacturează consens pe scară industrială.

Note:
[1] Alexandru Vlahuţă, La gura sobei, Cartea Românească, Bucureşti 1928 [1911]), 21.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

  1. comunicat@eurobservator.ro'

    Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) – redactor-şef la Convorbiri literare (Iaşi). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice şi recenzii în toate marile ziare şi reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), HSE. Social and Education History (Hipatia Press). History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge).

    Cărți publicate de Mircea Platon:
    https://www.ideeaeuropeana.ro/autor/mircea-platon/

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now