Contemporanul » Polemice » Mircea Braga: Corectitudinea politică – un agent al eşecului

Mircea Braga: Corectitudinea politică – un agent al eşecului

„Est-⁠eticul” a fost o revoltă a opoziţiei, dar s-⁠a vădit repede că nu putea genera sau nu putea stabiliza valoarea din moment ce, în aproape toate cazurile, privilegia parţialitatea în dauna întregului, nu fără o anume coloratură de „corectitudine politică”, aşadar, tot din zona ideologicului

a) De la „gândirea slabă” la „gândirea bolnavă”

Mult prea aproape şi, ca atare, încă marcat, direct sau indirect, de rictusul istoriei reprezentat de cele cinci decenii de comunism, cercetătorul fenomenului literar al epocii respective se îndepărtează, greu şi lent, de verdictul categoric, desprins din judecata radicală în alb şi negru. Fenomenul este pe cât de complex, pe atât de ciudat, întrucât unei deteriorări esenţiale a esteticului (cea efectuată prin implicarea criteriului ideologic, în dimensiunea sa extrem nocivă a politicului) i se răspunde cu o judecată de valoare la rândul ei ieşind din specificitatea domeniului, dat fiindcontrolul etic. Dar dacă e adevărat că, din ecuaţie, nu poate fi eliminată complet niciuna din părţi, la fel de adevărat ni se arată şi faptul că soluţia nu rezidă nici măcar în efortul căutării echilibrului, fiindcă, ori într-⁠un sens, ori în celălalt, contaminarea se menţine supradimensionată. Criteriul nu poate fi pur, situat deci în ordine strict maniheistă, ci obligat să disjungă pe diferite planuri, delimitând şi ierarhizând prin respectarea, totuşi, preeminenţei de substrat, de esenţă a domeniului avut în vedere. Sau, în termenii lui Jankélévitch, „orice am face, ca să vorbim despre puritate trebuie să vorbim despre altceva şi cu precădere despre impur”, ceea ce legitimează constatarea că acesta din urmă „este legiune”.

De fapt, după ‘89, în încercarea de a reordona canonic literatura dintre 1945 şi 1990, comentariile s-⁠au supus unei priviri generalizatoare şi „de deasupra”, racordate intenţiei de a disocia mai degrabă în spiritul unui partizanat de opoziţie şi mai puţin în al unei obiectivităţi atente la anormalitatea dură a condiţionărilor, pentru a nu mai vorbi şi de nuanţe. Ca prim demers, îşi avea, poate, această gesticulaţie o motivaţie „naturală”, chiar aproape de firesc; era de prevăzut, însă, eroziunea sa rapidă. „Est-⁠eticul” a fost o revoltă a opoziţiei, dar s-⁠a vădit repede că nu putea genera sau nu putea stabiliza valoarea din moment ce, în aproape toate cazurile, privilegia parţialitatea în dauna întregului, nu fără o anume coloratură de „corectitudine politică”, aşadar, tot din zona ideologicului. Aceasta a condus, credem, la apariţia sentimentului necesităţii abordării creaţiei scriitorilor activi în epocă în ansamblul ei şi în relaţie nu absolut incluzivă, ci de refracţie, când se impunea, cu evenimentul biografic şi, ca atare, cu derivaţia etică. Recursul la situaţii similare din trecutul literaturii europene a dus, în cele din urmă, la ideea că, aşa cum opera nu salvează biografia, nici aceasta nu o anulează pe cea dintâi, ceea ce nu înseamnă a radia, a nega, a nu descifra conexiunile existente.

Demersul se sprijină, aşadar, pe o disociere, având ca filtru „verdictual” esteticul, ceea ce permite – până la un punct – disjungerea subiectului de obiect. Procesul nu este mecanic şi, ca atare, planşa sa de operare se cuvine atent delimitată, cu atât mai mult atunci când are în antecedente situaţii similare ce permit evaluarea consecinţelor erorilor. Or, în cultura română, corectitudinea politică – acţiune desfăşurată, asupra actualităţii, cu puternic marcaj politic şi etic, în versiune deopotrivă teoretică şi practică – are o istorie în care fusese efectuat saltul de la afirmaţie la normă. Ceea a venit, ca mesaj, dintr-⁠o anume direcţie a culturilor occidentale, nu este altceva decât o reactivare a unor constrângeri de dirijare a realului: globalizarea, nu ca proces „natural” (deci consumat în firescul evoluţiei, al duratei), se desfăşoară pe pilonii puterii economico-⁠financiare (în jocul universalist al marilor corporaţii) şi chiar ai puterii militare, refăcând, sub altă emblemă, traseul generalizării comunismului din unghiul unei iluzorii „necesităţi istorice”, respectiv „revoluţia mondială”; aşa cum şi corectitudinea politică rescrie termenii „literaturii de partid” aflată la adăpostul cenzurii şi al autocenzurii. Pentru culturile est-⁠europene (de fapt, pentru întreaga existenţă socială a zonei), marxism-⁠leninismul nu a fost o simplă teorie, ci a primit sensul drastic limitativ al unei ideologii desfăşurate politic, al unui corpus inform, acţionând ca putere statală, în mare măsură ca validare a proiecţiei din romanul 1984 al lui Orwell.

Culturile occidentale, în schimb, sub presiunea mişcărilor de stânga, direct exprimate sau doar descompuse pe segmente aplicative, au primit infuzia mereu mai accentuată a tendinţelor neo-⁠marxiste, restabilizate prin redistribuire de efect: dacă „marxismul economic” a eşuat, aceasta s-⁠ar fi datorat nerealizării mentalului adecvat (mult-⁠visatul „om nou”), devenind necesară în primul rând acţiunea de reproiectare şi reordonare a conştiinţei sociale. Ca urmare, ideologia se menţine între parametrii politicului, fără a mai semnifica, aşa cum se desfăşurase la origini, o miş-
care a ideilor (ansamblu care permitea dispersia şi contradictoriul) într-⁠un spaţiu şi timp date. Semantica s-⁠a arătat a fi încă o dată restrictivă, graţie unei mecanici simple, dar eficiente, cum precizează William S. Lind: „O ideologie ia un sistem intelectual, un produs al unuia sau al mai multor filosofi, şi spune: «Acest sistem trebuie să fie adevărat». În mod inevitabil, realitatea sfârşeşte prin a contrazice sistemul, de obicei într-⁠o serie de privinţe, numărul acestora fiind crescător. Dar ideologia, prin natura ei, nu se poate adapta realităţii; căci, dacă ar face-⁠o, ar însemna să abandoneze sistemul.

Prin urmare, realitatea trebuie suprimată. Dacă ideologia e la putere, atunci ea îşi foloseşte puterea pentru a realiza această suprimare. Ea interzice scrierea ori rostirea anumitor lucruri de natură faptică. Ţelul ei este de a împiedica nu doar exprimarea gândurilor care contrazic ceea ce «trebuie să fie adevărat», ci chiar şi ca asemenea gânduri să fie gândite”. (Indicăm, dintr-⁠o bibliografie deja amplă, doar antologia Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale, Ed. Rost, 2015).

Pericolul pe care-⁠l sesizează nu puţini filosofi şi sociologi occidentali – în timp ce unii observatori români ai evoluţiei socio-⁠economice şi culturale se mai află euforic la întâlnirea cu multiculturalismul şi deschiderea informaţională – este rumoarea unui prezent insensibil la riscul implementării corectitudinii politice în siajul de primă instanţă al legitimării tipului de ideologie asumată politic la nivel statal. Dacă spectrul totalitar al contrângerilor şi dirijării gândirii poate bântui din nou lumea, asemeni fantomei din incipitul Manifestului comunist, atunci vom înţelege că proiecţia lui Orwell tinde a fi înlocuită (cum consideră Andrei Dîrlău) de cea desprinsă din Minunata lume nouă a lui Huxley. Simptomatic, cu câteva decenii în urmă, Giani Vattimo vorbea despre „gândirea slabă”, un soi de dezarticulare a capacităţii acesteia de a interveni prin concepte „tari”, abandonată unei vizibile anomii în abordarea categorialului, o pierdere a puterii de a forţa nivelul esenţelor. Ceea ce constatăm, astăzi, se revendică, însă, nu dintr-⁠o infirmitate, poate pasageră, ci dintr-⁠o suprimare, ambalată ca indice al evoluţiei: cele mai multe categorii şi concepte, care au cunoscut stabilitate funcţională de-⁠a lungul timpului, au devenit inutile, factori derutanţi ce acoperă false realităţi sau, mai grav, inexistente. Din acest punct de vedere, postumanismul radicalizează, începând chiar cu fiinţa şi fiinţarea. Blocând nuanţările şi, la limită (când e cazul), restructurarea, straturile existenţiale sunt deconstruite până la anihilare („principiul Derrida”), vizate fiind istoria, tradiţia, specificul naţional, identitarul, religia, familia ş.a. Cultura, cu tot ce însumează ea, de la educaţie la artă şi literatură, nu mai are vizibilitate în orizont estetic, mobilând doar entertainmentul sau făcând act de prezenţă în amorful multiculturalismului „Estetica urâtului”, mai degrabă metaforă decât normativ, este pe punctul de a cunoaşte metamorfoza ca „estetică inumană”, iar când filosofia însăşi este carapace a unei întreprinderi inutile, cu efecte aberante, marcajele indică faptul că şi „gândirea slabă” cunoaşte saltul la „gândirea bolnavă” – o gândire corect (adică fidel) politizată.

b) Scriitorul „corect”

Refăcând canonul proletcultist pe baza textelor critice ale epocii, Ion Simuţ include în lista prozatorilor „reprezentativi” ai perioadei 1949-1955 – alături de nume astăzi uitate (Eusebiu Camilar, Ion Istrati, Aurel Mihale ş.a.), dar şi în vecinătatea unora invalidaţi doar pentru o parte a creaţiei lor (M. Sadoveanu, G. Călinescu, Marin Preda ş.a.) – doi autori încă oscilanţi în verdictualul istoriilor literare recente: Petru Dumitriu şi Titus Popovici. Cel dintâi publicase, în 1951, romanul Drum fără pulbere, în 1954 urmase Pasărea furtunii, iar în 1957 desfăşura, în trei volume, cunoscuta Cronică de familie.

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

mircea.braga@contemporanul.ro'
Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest