Contemporanul » Polemice » Basarabia şi România Mare

Basarabia şi România Mare

Direcţia mişcării naţionale care a format statul român şi care a afirmat independenţa lui în secolul al XIX‑lea a fost spre Vest. Statul român s‑a format cu privirea îndreptată spre Occident. Spre Occidentul latin, dar şi spre cel germanic, romanic şi el, de fapt, în manifestările legalo‑inginereşti care şi‑au pus pecetea pe feciorii aristocraţiei moldave şi valahe ajunşi la studii şi prin oraşele universitare germane, elveţiene sau austriece, nu doar prin pensioanele franţuzeşti.

Această direcţie de formare a avut meritele ei. Scoşi din şalvari şi ridicaţi din ploconeli, românii au ştiut, nu doar la vârf, ci şi la temelia ţărănească expusă sistemului de învăţământ al lui Spiru Haret, să ardă etapele. Lăsaţi să se exprime într‑un limbaj care li se potrivea, românii au făcut într‑o sută de ani ce nu putuseră în patru sute.

Dar această privire fixată pe Occident a însemnat uneori trecerea cu vederea a bunelor rânduieli vechi, a temeliilor pe care se putea construi ceva solid (şi aici se poate merge cu bibliografia de la junimişti/ Convorbiri literare la şcoala lui Dimitrie Gusti, care de fapt a abordat la un alt nivel problema modernizării cu discernământ a României, pusă prima dată tocmai de junimişti/convorbirişti). A mai presupus şi că, în procesul de formare a statului naţional unitar român, provinciile aflate pe direcţia acestei priviri, cum ar fi Transilvania, au fost privilegiate faţă de cele aflate în spatele acestei priviri, cum ar fi Dobrogea şi Basarabia, şi chiar Bucovina (care, deşi austriacă, deci „nemţească”, deci evropenească, avea totuşi o aură hiperborean‑ruteano‑galiţiană care o marginaliza cumva faţă de central‑europeana Transilvanie). Transilvania s‑a aflat pe axa dezvoltării noastre, ca urmare, a fost mereu tratată ca o provincie aflată în avangarda dezvoltării statului naţional şi a afirmării independenţei sale. România a luat Transilvania de la Occidentul către care tindeam. Prin urmare, România avea în Transilvania nu doar o provincie a sa, ci şi/mai ales un model de urmat. Celelalte provincii (cu excepţia Bucovinei) au fost părţi de ţară care s‑au cerut trase după România, remorcate înspre Occident.

Această perspectivă a falsificat raportul României cu Basarabia, a cărei istorie rusească (nu vorbesc acum de cea sovietică) a fost foarte puţin discutată serios. Istoria rusească a Basarabiei era ceva ce trebuia lăsat în urmă, pe când istoria habsburgică a Transilvaniei era ceva ce trebuia bine înţeles pentru că, orişicât, era o manifestare a Europei, ne punea în contact cu Europa. Suferinţa transilvăneană era una europeană, Horia şi Cloşca erau traşi pe roată în văzul Europei, conform codului penal austriac, pe când istoria Basarabiei se petrecea în dosul nostru, într‑un imperiu care ne‑a căzut mereu în spate şi pentru că noi am stat mereu cu ochii ţintă la ecranul pe care se proiectau filme vestice.

Basarabia a venit dintr‑un imperiu a cărui istorie o cunosc extrem de puţini români. Ca urmare, Basarabia a fost şi ea, odată cu Rusia, redusă la câteva clişee. Basarabia a fost diminuată în statură odată cu percepţia imperiului la a cărui istorie a fost silită să participe sau a cărui istorie a fost silită să o îndure. Suferinţa transilvănenilor i‑a înnobilat în ochii fraţilor din Regat, pentru că a fost una europeană, suferinţa basarabenilor pare că i‑a degradat pe aceştia în ochii multor români, pentru că a venit din partea unui imperiu perceput uniform şi monoton ca brutal şi retrograd. Transilvania a suferit, dar Basarabia a fost pângărită. În acest fel, Basarabia a îndurat, înainte de întreaga Românie, soarta pe care a cunoscut‑o ţara după 1989, când s‑a văzut ajunsă în postura unei ţări pe care suferinţa nu a înnobilat‑o în ochii mai‑marilor, ci a trimis‑o definitiv în minorat, în dependenţă. În loc să fie plânsă şi sprijinită de Vest şi de occidentalizanţii din teritoriu, România s‑a trezit acuzată că şi‑a meritat soarta, că e, in toto, vinovată şi de fascism şi de comunism în acelaşi timp.

Pentru a ieşi din această stare, trebuie să înţelegem exact istoria la care a participat Basarabia. Dacă nu cunoaştem parcursul ţarist al Basarabiei şi provocările la care a trebuit să răspundă societatea românească din stânga Prutului în secolul imperial rusesc, vom transforma şi Basarabia într‑o pată albă, aşa cum am făcut şi cu Rusia Ţaristă care ne‑a răpit‑o.

O primă încercare de a trasa această istorie a făcut‑o Ştefan Ciobanu, care în Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă (1923) reface subteranele trasee intelectuale şi instituţionale ale culturii române de sub ocupaţia rusească, între 1812 şi 1917‑18. Dacă Basarabia dintre 1812 şi 1917 ar fi fost o „Siberie a spiritului” (aşa cum a fost descrisă România dintre 1945‑1989), adică o provincie fără densitate intelectuală românească, atunci se cheamă că rezistenţa ei în faţa încercărilor de rusificare ale ţarilor s‑a datorat doar analfabetismului. Care era covârşitor. Dar dacă refuzul aculturaţiei prin şcoală, deci analfabetismul, poate explica rezistenţa la rusificare, capacitatea elitelor basarabene de a articula rapid la începutul secolului al XX‑lea un discurs naţional amplu şi o reţea instituţională funcţională, care au dus în cele din urmă şi la unirea cu România, nu poate fi explicat prin acelaşi boicot al istoriei, care e analfabetismul ca formă de refuz al ţăranilor (majoritari din punct de vedere demografic şi majoritar români) de a se integra într‑o cultură, dominantă politic şi militar, dar resimţită de ei ca străină, deci ca inacceptabilă. Că analfabetismul rusesc al ţăranilor, cărora şcoli româneşti nu li se făceau de către stăpânirea ţaristă, iar la şcoli ruseşti nu voiau să se ducă, nu ascundea şi tembelism, aşa cum pretindeau unii scriitori ruşi din vremea ţarilor, ne‑o indică nu doar angajamentul şcolar al basarabenilor în România interbelică, implicare care a dus foarte rapid la apariţia unei întregi cohorte de foarte valoroşi intelectuali basarabeni, ci şi mărturiile despre basarabenii de dinainte de 1917.

Astfel, Alexis Nour relata în 1914 modul în care evoca N. N. Durnovo contactul lui cu lumea românească a Basarabiei: „Când uneori mă biruesc amintirile, deodată evoc din ele una, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii dintr’un sat moldovenesc de pe malul Nistrului — aceste flori de pământ ale Basarabiei – ieşiţi din şcoală şi scufundaţi în lumina soarelui, jucând şi bâlbâind româneşte, pe când profesorul lor, un tânăr idealist rus, venit de curând în Basarabia, îmi povesteşte cu lacrămi în ochi ce durere îi cuprinde mintea: «Doar asta‑i caşicum m’aşi fi dus în Spania să învăţ copiii de acolo ruseşte. M’am văzut nevoit dintâiu să învăţ eu singur moldoveneşte». Şi bietul «apostol» al ministrului rus de instrucţiune a început deodată să‑mi vorbească vesel de nişte zicători şi cântece moldoveneşti, la auzul cărora toţi copiii au alergat repede la noi, cei doi Ruşi, şi cu bucurie şi mândrie ascultau ei atunci pe elevul lor comun! Un băiat mic dar serios, a vrut să‑l îndrepte la unele versuri pe profesor, dar a fost reţinut de tovarăşi. Atunci i‑am dat eu voie să iasă înainte, la mine, l‑am sărutat şi l‑am rugat să‑mi spue ce observaţii şi corecturi voia să facă. Şi ne‑a dat o lecţie bună, mie şi profesorului, acest băieţaş. Ne‑a descoperit el nouă legi fireşti ale limbii române populare, ne‑a deschis o ferestruică de etnografie şi folklor – nu ţin minte amănuntul, dar ne‑a fost ruşine! El purta în căpuşorul lui mic o întreagă lume naţională, pe care noi nu o ştiam, care a fost în limba lui copilărească atât de frumoasă şi care venia să dispară în Basarabia din vina noastră!… Atunci am înţeles eu păcatul acela nespus de mare, ce se face în Rusia în privinţa românului basarabean”.[1]
Acest potenţial, intuit de Durnovo e ceea ce a încercat să recupereze Ciobanu în cartea lui de arheologie culturală în care, cercetând surse bisericeşti, şcolare, manuscrise şi publicistice, ne aduce până în pragul unirii Basarabiei cu România, arătând astfel şi cum a fost cu putinţă păstrarea spiritului românesc în Basarabia.

Notă:
[1] Alexis Nour, „Scrisori din Basarabia. Basarabia de la 1912 încoace (III)”, Viaţa românească, an IX (1914), vol. 34, nr. 7‑8‑9, pp. 262‑263.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

  1. orghidanm@yahoo.com'
    Nicolette Orghidan

    Bun acest articol. Lucruri, fapte , oameni care trebuiesc făcute (făcuţi) cunoscute (cunoscuți) și generației actuale

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now