Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Amor patriae

Amor patriae

Vechile tactici şi strategii proletcultiste sunt refolosite. Au apărut din nou, la vedere, acuzatorii care pun etichetări smintite ca nostalgic, legionar, antisemit, în delir antiromânesc…

Amor patriae a ajuns un sentiment discreditat, ca şi apărarea ţării? Semne rele sunt destule. Am spus‑o deseori, ca să nu‑mi fie frică să reiau: reperele morale care probează faptul că n‑am fost un popor vegetal sunt din nou şi din nou îngropate. Şi nu sub ale laurilor foi, ci sub vechile sentinţe ale Tribunalului poporului, constituit prin ukaz kremlinian, chiar înainte de Procesul de la Nürnberg. Vechile tactici şi strategii proletcultiste sunt refolosite. Au apărut din nou, la vedere, acuzatorii care pun etichetări smintite ca nostalgic, legionar, antisemit, în delir antiromânesc. Petru Ursache le‑a listat în Istorie, genocid, etnocid. Scrie Theodor Codreanu, în studiul riguros, ca tot ce întreprinde eseistul, Marea reeducare, postfaţă a cărţii: „Adevărul este un risc enorm pentru cel care‑l rosteşte”, fiind vorba de „adevărul istoric netrucat şi nedeviat de la cursul lui firesc”. Cuvinte negre, incriminatorii sunt iarăşi patriot, tradiţionalist, conservator, naţionalist, pentru ca termenii ţintă să fie ţăran şi român. Un prof. univ. clujean, Adrian Papahagi, dispreţuieşte „satul de glod”. Patriarhului Daniel îi replică: nu cu ia şi opinca se intră în Europa. Numai că am putea serba în 3 august „centenarul opincii” care a controlat Budapesta în 1919, 3 august, când armata română a ocupat capitala şi a lichidat Republica Sovietică Ungară, a aventurierului cominternist Bela Kun (cumanul), iniţial Bela Cohen, sprijinit de Lenin, care l‑a tratat în final cu un glonţ în ceafă, după obicei. Sergentul român Iordan din Craiova şi‑a agăţat deasupra steagului roşu‑alb‑verde de pe Parlamentul Budapestei opinca. Iar ţăranul carpato‑dunărean, când i s‑a ivit prilejul, spune Petru Ursache, şi‑a depăşit starea de analfabet şi a luat chipul omului de ştiinţă, al savantului, al literatului, al militarului de elită (postbelic, n‑a mai fost posibil decât cu mare greutate, dar a fost). Şi Petru Ursache îl citează pe marele ţăran Petre Ţuţea, dar şi pe eroul ţăran Ion Gavrilă Ogoranu sau pe atunci foarte tânărul Grigore Caraza, luat de la coasă şi dus în temniţă. Numărarea morţilor o făceau gardienii, ne spune Caraza, om de dreapta moral‑creştină (cu 18 ani numai la Aiud). Zeloşii gardieni Maieru, Marcu, Pavel, Man erau bucuroşi, veseli când îşi făceau norma la ucidere. Se supărau dacă aveau numai 5 cadavre zilnic. Măcar 6‑7 le trebuiau (Aiud însângerat). La Aiud, din septembrie 1949 până la sfârşit de august 1950, au murit de foame nu mai puţin de 625 de persoane, aruncate apoi în Râpa Robilor, tot după mărturia lui Caraza. Repet: numai prin foame, nu şi prin îngheţ, boală, tortură…

Se operează cu termenii fascist, nazist, şovin şi când trebuie, dar mai ales când nu trebuie, pentru a crea confuzie, dar şi pentru a menţine o stare tensionată. Confuzia e utilă când se doreşte a se spăla dârele de sânge, a se albi petele de conştiinţă. Tehnica e preluată de domnul Alexandru Florian cu dârzenie, deloc în acord cu ridicarea sentinţei de „criminal de război” pentru Mircea Vulcănescu. N‑a fost destul că a murit martiric în celulă, sub pretext politic? Sau merita să fie încarcerat şi ucis?

Secretizarea crimei comuniste rămâne un sport. E departe, e foarte departe încă momentul când un Curs despre martirajul românesc se va preda în toate facultăţile şi şcolile, după manuale „ne‑alternative şi ne‑politizate” (P. Ursache), când vom şti câţi au murit pe toată reţeaua de închisori, colonii de muncă silnică, domicilii obligatorii, „victime ale ororii şi terorii”, cum tot Petru Ursache scrie.

Romulus Rusan era îngrijorat că nu se cunoaşte numărul uriaş al morţilor în detenţie şi cum au fost ucişi, propunând „deschiderea reală a arhivelor”. Şi, mai departe: „cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane”. Adăugând victimele colaterale din familii, s‑ar putea ajunge la jumătate din populaţie, atunci, în anii 50, de 16‑17 milioane, demonstrează regretatul Rusan. Iar dimensiunile „holocaustului roşu” nu s‑au aflat cu exactitate. Asta se pare că vrem. Să se şteargă memoria sau, cu vorbele lui Marcel Petrişor (Cumplite încercări, Doamne!, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011, pag. 71), „odată cu ei (martirii temniţelor, nota mea, Magda Ursache) să dispară şi orice urmă de cunoştinţă a ceea ce a fost văzut, trăit şi învăţat de fiecare până atunci”.

În Harta rezistenţei anticomuniste, p. 273, din volumul sus citat, Petru Ursache notează: „Astăzi nu ne rămâne decât să intrăm în normalitate: să deschidem porţile adevărului cu răspundere şi cu îndatorire faţă de noi înşine şi faţă de generaţiile care ne urmează. Orice amânare se întoarce împotriva noastră, în chip de complicitate tacită.” Nu‑i uşor lucru. Vasile Gogea (în 3 iunie, 2019) îmi confirmă astfel că a ajuns la Cluj Istorie, genocid, etnocid: „Am primit cu bucurie, dar şi cu o nedesluşită teamă cartea vrednicului de pomenire Petru. Spun teamă, pentru că simt că şi cititorului ei îi va fi necesar cel puţin tot atâta curaj şi dreaptă înţelepciune pentru a o citi.” Se referea Vasile Gogea la documentele secretizate, date la iveală printr‑o selecţie programată, pedepsitoare pentru unii, salvatoare pentru alţii? Nu cumva se reiterează în zilele noastre cuvântul de ordine pentru cei „eliberaţi” din gherle, zărci, casimci? Să tacă, să nu vorbească despre atrocităţile la care au fost supuşi, altfel… Să spui adevărul a ajuns iarăşi risc? Umblă cu capul spart? Vom suporta scoateri din presă pentru delicte de opinie?

Pata oarbă a istoriei românilor (parafrază după Pata oarbă a memoriei europene de Stéphane Courtois) se tot lăţeşte. Mi s‑a întâmplat în tramvaiul de Baza 3, unde‑mi fac anchetele privind starea naţiei, s‑o aud pe o studentă de la Facultatea de Istorie: „A fost drăguţă profa: n‑a ţinut cont de faptul că nu ştiam nimic‑nimic despre pactul cela, cum îi zice, Ri…Rib…‑Molotov. Mi‑a dat notă mare.” Mda. Pactul Joachim Ribbentrop –Viaceslav Molotov a fost semnat la Moscova, în 23 august 1939. În 22 septembrie, la Brest‑Litovsk, sovieticii şi naziştii, după împărţirea Poloniei, mărşăluiau împreună. Ciudată alianţă a vulturului nazi cu steaua roşie în 5 colţuri a URSS. Sau nu‑i ciudată?

Propaganda rolleristă, prin presă şi şcoală, a impus ştergerea din memorie a cedării Basarabiei şi Bucovinei prin ultimatum dinspre URSS, în iunie 1940, consecinţă a pactului Ribbentrop‑Molotov. După acel iunie de blestem, mii şi mii de familii de români au fost deportate de Stalin în Siberia, în Kazahstan, cât mai departe de casele şi de mormintele lor. Au venit în loc migranţii plăcuţi „marelui frate”, proporţia demografică s‑a răsturnat în teritoriile răpite, Basarabia şi Bucovina. A auzit studenta, viitor istoric, despre masacrul din Bucov, Ţara de Sus? Ion Beldeanu l‑a descris în Bucovina care ne doare: „oameni legaţi, puşi cu faţa‑n jos la pământ; tancurile sovietice trecând peste acest pod viu cu uruitul lor molcom” (citat din memorie). Dar despre Tratatul Kucima‑ Constantinescu, un soi de copie xerox după Ribbentrop‑Molotov, ştie ceva tânăra generaţie? I‑a durut de Bucovina pe Emil şi pe Petrică atunci când au semnat tratatul cu Ucraina, în 1997? Dar câţi dintre politicienii noştri stau „cu inima la trecători”?

După „cotitura” din august 44, s‑au înfundat închisorile pentru credinţă şi neam. Delictul cel mai grav a fost credinţa în Dumnezeu, infracţiunea cea mai pedepsită a fost amor patriae. Spune Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa că a fost o Golgotă românească, dar şi că Biserica a ieşit „ întărită de sângele martirilor”. Solul nostru moral a rodit şi la gherlă, şi la schit, şi în exil, iar martirii şi eroii, după martirizatul poet Andrei Ciurunga, sunt „peceţi în cartea ţării”.

Sinele profund se purifică prin suferinţă şi se restaurează prin pocăinţă, crede înaltul preot‑profesor Ioan C. Teşu (v. „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, Doxologia, 2018). „Suferinţa e o venire în sine, o reîntoarcere la noi înşine, o aplecare asupra propriei persoane.”

S‑a întâmplat pe pământul numit Aiud, Gherla, Sighet, Rm. Sărat etc., etc., un diabolic masacru, după un diabolic plan, negat de tartorul Nicolschi şi minimalizat de „recenţii” re‑scriitori de istorie. Ostracizaţi şi calomniaţi, desconsideraţi după chinul închisorilor au fost şi Valeriu Gafencu, şi Arsenie Papacioc, şi Bartolomeu Anania, şi Ioan Ianolide, şi atâţia alţii. Daniil Sandu Tudor a fost trecut la „extremism de dreapta”, deşi n‑a fost legionar. Valeriu Gafencu a cedat medicamentele salvatoare colegului evreu de temniţă Richard Wurbrand, însă jertfa sa a fost considerată „misticism religios ortodox”.

Monahul Nicolae Steinhardt a fost blamat (cât pe ce să fie declarat antisemit) pentru că, în celulă, a hrănit „un popă legionar” din pachetul său de mâncare; în cizme l‑a călcat un conaţional, tov. Jack Simon.

Consider antisemitismul boală psihică – şi repet, că trebuie –, detest deopotrivă ura de rasă şi ura de clasă, dar acuze ca fascistoid ori legionaroid n‑au ce căuta într‑o discuţie serioasă. În urmă cu câţiva ani, la Muzeul „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi s‑a organizat o expoziţie, sub egida CNSAS. Asociaţia „Rost” (preşedinte de onoare, Părintele Calciu Dumitreasa) a tipărit afişele (grozăvie: verzi!) cu şase martiri şi mărturisitori: Arsenie Boca, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu. Ce huiet, ce zbucium! Toţi au fost consideraţi la ziar „legionari sângeroşi”. Muzeografele au fost speriate cu închiderea muzeului, „nu întâmplător antisemitul Kogălniceanu”. Asta în timp ce, în Jurnalul naţional, călăul de la Aiud, Gheorghe Crăciun, se prezenta, într‑un interviu, „om de o moralitate ireproşabilă”, iar Nicolschi declarase „experimentul Piteşti” o scorneală a lui Virgil Ierunca şi Paul Goma. Din armata de monştri ai temniţelor politice au fost condamnaţi doar doi torţionari.

Arhimandritul Justin Pârvu a fost actant în „Noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România”, cum numeşte el însuşi Învierea anului 1951, în mină, la 560 de metri dedesubt şi afirmă net că n‑au fost înfrânţi cei aduşi la sacrificare: „Cine crede cade sub cruce şi se ridică. Cine nu crede este strivit de cruce”. Adevărat. Temniţa a devenit fort al rezistenţei creştine. Inspirat, Petru Ursache află sintagma fort în fort; cu ajutor suprafiresc, a fost posibilă o rezistenţă suprafirească. Imaginea de fort şi efort moral revine obsesiv în Istorie, genocid, etnocid. În fort, s‑a păstrat „încrederea în bi‑unitatea omului, umană şi divină”. Răsplata rugii comune? Iluminarea harică.

Chipurile Bisericii au devenit „prin îndelungi încercări, călăuze sufleteşti, întăritoare întru credinţă”. Şi – minune! – tot ce era interzis afară, în marele celular numit RPR, era posibil intra muros: acolo se recita Doina lui Eminescu şi, ca rugăciune, Limba noastră a preotului‑poet Alexei Mateevici.

Acum se duce o vânătoare de capete, avertizează, în cartea sa, Petru Ursache, iar capetele sunt biserica, şcoala, familia creştină, limba română, presa liberă, istoria naţională, personalităţile modelatoare. Altă tabula rasa după cea din obsedantele decenii. Va reuşi încercarea neo‑proletcultistă? În neatenţia generală, da, are şanse.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now