Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Cazul Sorescu. Despre „nobelitatea literaturii române”

Adrian Dinu Rachieru: Cazul Sorescu. Despre „nobelitatea literaturii române”

Bătând lumea în lung şi lat, Sorescu-⁠mondialul (cum era ironizat de amici) a trudit la a-⁠şi oferi o „dimensiune planetară”. Expediat sub răutăcioasa etichetă de „poet ambulant”, tradus masiv (şi în suedeză, încă din 1974!), propus pentru Nobel (iscând gelozia confraţilor bârfitori), el a fost considerat „compromis” tocmai fiindcă a călătorit mult în vechiul regim!

Cercetând lista „nobelizaţilor”, cu destule „prezenţe nedumeritoare”, Laurenţiu Ulici încercase cu ani în urmă un exerciţiu ludic-⁠corectiv, semnalând un şir de „absenţe regretabile”. Avansând contra-⁠propunerile sale (o sută de nume) de „posibili Nobel” până la finele veacului trecut, criticul îl „vedea” drept câştigător, în anul 2000, pe Marin Sorescu (v. Antologia Nobel contra Nobel, 2 vol., editura Cartea Românească, 1988). Din păcate, profeţia nu s-⁠a împlinit; dar ideea a circulat şi şanse, se pare, ar fi fost! E drept, în ediţia a doua (Ed. Du Style, 1998), criticul intervine cu modificări, candidatul nostru fiind, după dispariţia lui Sorescu (m. 1996), Nicolae Breban. Mai încoace, discutând despre „nobelitatea literaturii române”, Ion Simuţ observa că în volumul lui Kjell Espmark, nu figurează nici un nume românesc pe lista eligibililor (v. Premiul pentru literatură. Un secol cu Nobel, Editura ICR, 2003), risipind abundentele informaţii „folcloristice”. Totuşi, recent, ziaristul craiovean Ion Jianu, bănăţean la obârşie, dă la iveală un volum de conversaţii „cu şi despre Sorescu” (v. Marin Sorescu, în anticamera Nobel, Editura Gracious Light / Lumină lină, New York, 2018), tipărit la Craiova, prefaţat de Eugen Simion şi postfaţat de George Sorescu, sperând să lămurească o chestiune delicată. Sunt acolo pagini confesive, o colecţie de interviuri, Ion Jianu încercând să tragă de limbă pe cei intervievaţi în efortul de elucidare / desecretizare a unei cabale dâmboviţene. Ar fi vorba de uneltirile a trei poeţi, nume importante (nedivulgate), a căror lucrătură malefică ar fi blocat succesul sorescian în cursa pentru Nobel, grăbind, însă, „lucrarea nenorocului”, cum scrie Eugen Simion. Probând, încă odată, rolul „eficient” al ocultei româneşti. Propus în două rânduri (1983, 1992), nobelibilul Sorescu s-⁠a bucurat, aşadar, de o tenace „defăimare colegială”, dar şi de o zvonistică înfloritoare, brodând harnic pe acest subiect. Ion Jianu recunoaşte, cu o prudenţă de înţeles, că „nu are date” (certe), probate cu documente, iar George Sorescu mărturiseşte că „se evită darea lor în vileag” (a celor trei care s-⁠au adresat Comitetului Nobel). Singurul care se încumetă să pătrundă în hăţişul acestor băsniri este Nicolae Iliescu, transparentizând – prin iniţiale – cele trei invidioase personaje „complotiste”. Dar Nobel contra Sorescu, cum suna titlul iniţial (provizoriu) al anchetei lui Ion Jianu, se încheie în coadă de peşte; dincolo de zgomotul chibiţilor, lansând judecăţi locale, iniţiativa jurnalistică, reanimând „o poveste balcanică”, nu lămureşte nimic. Sorescu, convin interlocutorii (rânduiţi alfabetic), a fost aproape de Nobel, ştiind – notează Norman Manea – „a-⁠şi gospodări şansele”. Noica îl invita, în 1981, la cuminţenie; Cornel Ungureanu sugerează, dimpotrivă, că dacă introvertitul Sorescu ar fi dat, prin 1988-⁠’89, declaraţii anti-⁠Ceauşescu, „lua numitul premiu”. Încât, strict din acest punct de vedere, avem parte de o anchetă ratată; desecretizarea e amânată. Altminteri, volumul e doldora de informaţii preţioase, utile celor care vor investiga opera celui care, ispitit de „poeziţe” şi mânat de un „daimon plăsmuitor”, s-⁠a vrut scriitor total. Dovedindu-⁠se, se ştie, şi un bun strateg: demontând mecanismele textuale, simţindu-⁠se bine „printre cărţile altora”, cultivând versul liber pentru a fi mai uşor de tradus.
*
Azi, mai degrabă ignorat decât contestat, deşi, altădată, se bucura de o largă popularitate (audienţa întreţinând, inevitabil, suspiciunea facilităţii), cu un bun instinct al pieţei literare (observase N. Manolescu), făcând o figură aparte în cadrul generaţiei, şaizecistul Marin Sorescu s-⁠a bătut pentru reinventarea poeziei. Congenerii, în contextul neomodernismului nostru, redescopereau, cu entuziasm, filoanele liricii interbelice; mânat de impulsul înnoirii („Am vrut să mă schimb pe unul mai bun”), antitradiţionalistul Sorescu, considerând că poezia noastră este „volatilă”, „declorofilizată” etc., voia să o apuce pe alt drum. Dincolo de versificaţia circumstanţială (la începuturi), oferta sa, permeabilă, depoetizând motive care au făcut şcoală, reîmprospătând vocabularul poetic „umil”, folosind masiv oralitatea şi narativitatea îl defineşte drept poet de avangardă, e drept, fără furii demolatoare. Încât, marca Sorescu, regenerând lirismul, stârnind febra imitativă, cultivând prozaismul, intertextualitatea, cotidianitatea, banalul etc., ne obligă să recunoaştem în prolificul autor un optzecist avant la lettre. Cu observaţia esenţială, la îndemână, că avem de-⁠a face cu un caz aparte, refuzat de optzecişti! Celui „mai bun scriitor postmodern” (cum opina Ion Buzera) îi datorăm un precursoriat nerecunoscut, ceea ce ar explica, parţial, tăcerea care îi însoţeşte posteritatea.

Să ne amintim că junele Sorescu trezise interesul lui Călinescu, notând insolitul textelor (v. Un tânăr, în Contemporanul, 1964). Această „ştampilă augustă” (cf. Alex Ştefănescu), evident, l-⁠a consacrat ca poet. Aruncându-⁠şi ochiul pe încercările soresciene, „divinul critic” – cu o intuiţie de zile mari – descoperea fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune; să recunoaştem, observaţii de uz obştesc acum, prefigurând acea nouă formulă lirică, ieşind din negurile dogmatismului, subminând convenţiile şi înviorând lirismul autohton. Adevărat, debutul său nu a fost strălucit. Cum primul volum (Singur printre poeţi, 1964, cu o Prefaţă de Marcel Breslaşu) era o colecţie de parodii în registru minor, reconstituind („caricatural”, sesiza Ion Pop) stilurile unor poeţi în vogă, persiflând uzanţele confortabile, securizante, veritabilul debut se va consuma un an mai târziu (Poeme, 1965). Dar poetul se exprimase deja ca epigramist (Viaţa studenţească, 1957) şi era angajat al secţiei de critică de la Luceafărul (1963-⁠1965); mai mult, un manuscris (schiţe) fusese retras de la o editură, anterior apariţiei volumului de parodii, trecând în revistă o deconcertantă paradă de stiluri.

Chiar în anul debutului, Eugen Simion (v. Gazeta literară, nr. 12/1964) făcea remarca posibilei „fuziuni” între atitudinea lirică originală şi spiritul polemic. Acelaşi critic semnala substratul tragic al imaginarului sorescian, scoţând efecte imprevizibile prin „schimbarea unghiului de percepţie” a faptelor, deturnarea sensului şi răsturnarea concluziei, „luminând planuri ascunse”. De fapt, anunţata schimbare a „unghiului de vedere” (v. Spectacol) confirma, dincolo de facilitatea înşelătoare, că pentru Marin Sorescu poezia este „o artă care doare”. Fantezismul ironic, tentaţia calamburului, degradarea simbolurilor, desolemnizarea temelor mari convin şi converg jocului; iar infiltrarea sugestiilor grave, şocante, a neliniştilor celui care se sprijină „pe taifun” şi scrie „pe cutremure” (v. Creaţie) căutând sensul („ieşirea”), spulberă vălul de iluzii, pregătind declicul. Ideea că poetul se mişcă „în limitele aceleiaşi formule”, cu riscul autopastişării, nu bloca accesul direcţiei „mai grave”. Ceea ce chiar s-⁠a întâmplat, coborârea în cotidian nealungând filosofarea şi vederea dincolo. Vorbim, desigur, de o metafizică învăluită sub năvala prozaicului, de materia primă „umilă” folosită (regândind locul comun şi inventariind spaime, gânduri, tristeţi), de inocenţa pierdută. „Capcanele” sorescianismului au pus în încurcătură comentatorii. Pe bună dreptate s-⁠a vorbit de o dublă mişcare, antrenând „mecanismul silogistic” şi mascând tragismul prin bravadă; adică de o denudare la scara cotidianului şi, complementar, de o investire cu potenţe magice, sub incidenţa fabulosului (cf. Iulian Boldea). Poetul-şaman, parodistic, ins simplu, marginal, de o modestie netrucată în viaţa obişnuită, inventiv, întreprinzător, mobil, iubea spectacolul subversiv, demistificând actul creator şi subminând mitul marii poezii. S-⁠a vrut un scriitor complet, anexionist, dovedind proteism stilistic, încercându-⁠se în proză, critică, dramaturgie şi traduceri, cheltuind inteligenţă şi umor. Curios, de o mare timiditate, stânjenit în „societate” (nefiind om „de lume”), s-⁠a bucurat de o imensă popularitate, intrând, nemeritat, în eclipsă în epoca postdecembristă.

Bătând lumea în lung şi lat, Sorescu-mondialul (cum era ironizat de amici) a trudit la a-⁠şi oferi o „dimensiune planetară”. Expediat sub răutăcioasa etichetă de „poet ambulant”, tradus masiv (şi în suedeză, încă din 1974!), propus pentru Nobel (iscând gelozia confraţilor bârfitori), el a fost considerat „compromis” tocmai fiindcă a călătorit mult în vechiul regim! Au intrat apoi în joc contestări interesate, motivate politiceşte (interludiul ministerial), ţinând de ceea ce Cristian Stamatoiu numea într-⁠un eseu „asupra liricii soresciene” (Cariul din „limba de lemn”, Ed. Tipomur, 1995) „patologia receptării”, fireşte prea îndatorată „subtextului zilei”, în plină „căpiere” postrevoluţionară. Ca spirit migrator, diaristul încropea „ciorne de viaţă”, notaţii rapide ale unui spirit ascuţit, transferate în jurnale „sărate”, fără a crede în valoarea lor literară, mizând însă pe complicitatea publicului. Trăgând „lozul ghinionist” de a fi român (v. Năpasta), suportând prigoana întreţinută în jurul celor implicaţi în „mişcarea transcedentală”, interzis şi supus embargoului („au făcut în jurul meu pustiu”), poetul oltean s-⁠a redresat rapid. Avea, indiscutabil. „geniul relaţiilor” (cf. Marian Popa), foarte grijuliu cu existenţa externă, surclasant prin anvergura talentului. Jubilativ, digresiv, vervos, Sorescu se manifesta liber, chiar dacă – mărturisea într-⁠un interviu – relaţia autor-⁠cenzură a fost „o relaţie permanentă”. Citit, adaptabil, permeabil, imprevizibil, neceremonios, taciturnul şi timidul Sorescu brusca, trecând graniţa antipoeziei, tabieturile de percepţie. Curios, întrebător (neavând timp de răspunsuri), inventiv şi derutant, spiritul sorescian nu iubea fixismul / fixarea; iubea comunicarea, cultiva dialogul complice, prezidat tiranic de „voinţa efectului” (poanta). Fireşte, sub masca aparentei simplităţi, a ironismului sprinţar, surdinizat, insolit, apt de regenerare; ca dovadă, şi doctoratul său amânat două decenii (Insolitul ca energie creatoare, 1992), explicând, astfel, sursa creaţiei sale. Acest „cinic al poeziei” (cum l-⁠a văzut Mircea Martin), pictor de succes (confundat chiar cu Picasso!), avea să ne surprindă, iarăşi, prin ciclul La lilieci (1973-⁠1998), tras în şase volume, fructificând experienţa „rurală” a autorului. Ne întâlnim cu o lume văzută „din pântecele ei”, preciza poetul, prezentând realist-⁠naiv, ca într-⁠un veritabil documentar etnografic, spectacolul vieţii. O poezie orală, epicizată, aglutinată, concretă, limbută, antilirică, purtând ecouri biografice; o narativitate pletorică, „plebeiană”, cu iz evocator, invitându-⁠ne într-⁠un univers muzeistic (expresii idiomatice, obiceiuri, porecle), închipuind o monografie sentimentală.

Ultimul Sorescu, „diferit”, traversând ani grei de vrajbă scriitoricească, pus la zid, bolnav etc., este un observator ţintuit la pat; îşi narează agonia, încât Puntea poate fi o carte a morţii, de un tragism integral (cf. G. Dimisianu). Boala se „încuibase” şi, în plină solitudine, captiv al suferinţei, poetul, sperând într-⁠o zi „mai blândă”, renunţă la pletorism, pitoresc, suculenţă. Inserturile reflexive încearcă a esenţializa imaginarul, comprimând existentul, nota Daniel Cristea-⁠Enache. Faţă de Nichita Stănescu, incontinent, sedus de abstractizare, împingând poezia în ininteligibil, Sorescu reprezintă celălalt pol al generaţiei, ivită, s-⁠a spus, într-⁠o „conjunctură stelară”, dorind „democratizarea” liricii prin colocvialitate, epicizare parodică, transparenţa simbolurilor, dezvăluind articulaţiile şi mecanismele textuale etc. Altfel spus, sperând în „înzdrăvenirea” versurilor, ca „spectatori sănătoşi ai lumii”. Din păcate, visul nobeliar rămâne, şi în cazul Sorescu, un vis…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest