Ostrovul Învierii
Dragă Friedrich…
„Orbeşte azvârliţi
Dintr-un ceas în altul,
Ca apa din piatră
În piatră căzând,
Mereu
în abisu-ndoielii…”
Friedrich Hölderlin
Vara s-a stins în priviri şi în lucruri;
în braţe m-ai dus prin ea, m-ai adus
pe muchia toamnei, în divinii tăi struguri,
scoşi din minţi de frumosul, albastrul apus.
Respir şi ascult; ce mare e clipa! Mereu e
azi şi ceaţa-i de aur. Şi-iI toamnă trecută
de miez, rană, vis… În lumina eternă, mi-e
teribil de frig! Învins, duhul tace şi-ascultă
o linişte vagă, şerpuind dinspre tine,
din locul din care tu n-ai mai venit
şi unde te-aştept fermecat de albine,
prăbuşit pe aripa prelinsă din mit.
Respir şi ascult, privirea-mi întorc
spre veacul tău rece, spre lumină şi viaţă.
Îngeri albi, îngeri calmi fuioarele-şi torc
în mine şi-n umbra de dimineaţă.
Ştiu locul acela; şi eu l-am descris.
Nectaru-i vrăjit l-am gustat, l-am iubit,
când ochii mi-a ars privirea lui Isis.
În văpaia ei, ca şi tine, am dorit
să rămân, dragă Friedrich, iubite, poete,
prieten frumos, pentru care am scris
tot ce umbre prea vii, înalte, discrete
risipesc în tăcere, murmurând ca în vis
în cei ce se-nfruptă din darul neplâns
de a fi blestemaţii şi aleşii să cânte
zeii scurşi în veşnicul suflet învins
şi ascuns în privirile vii şi prea blânde,
răsucite-n deznădejdea toamnelor sfinte.
Din nopţile-i reci Zeul geamăn m-adună,
mă culege din beznă, rouă, morminte,
prin mine visând, iar şi iar, să se spună,
deci, să fie prin mine… Ca din furtună,
din rai şi din iad însemnat m-am întors
şi am scris tot ce-n mine stătea să apună,
în fuiorul de abur ce mai toarce, m-a tors
şi ezită, întârzie mierea-alinării
în mine, în lumea stinsă-n livadă.
Culeasă din Duh, acatistele mării,
liniştea-i dulce, ferice cascadă!
În umbrele ei, să mă ierţi şi să porţi
tot ce-n mine pământ îşi găseşte.
Să cântăm împreună sub cer, pe la porţi,
tot ce moare, se stinge, sfinţeşte.
Din Ostrovul Învierii,
roman în versuri, în lucru
