GUSTAF FRÖDING s‑a născut pe 22 august 1860 într‑una dintre aripile conacului Alster, chiar lângă Karlstad. Este unul dintre cei mai importanți scriitori ai Suediei, în primul rând poet, dar și jurnalist, critic și prozator. El și‑a început cariera de poet la începutul anilor 1880, în același timp cu încheierea într‑un mod nefericit a studiilor sale la Uppsala. În acea perioadă au început și perioadele de boală care l‑au chinuit pe Fröding până la sfârșitul vieții sale. El descria sentimentul întunecat al minții ca fiind „un văl de pământ”; în acest văl vedea figuri, atât vii, cât și moarte.
În 1887, Fröding a obținut un post la Karlstads-Tidningen (ziarul din Karlstad), unde a activat, periodic, ca scriitor timp de mai mulți ani. A scris articole literare și recenzii, a contribuit la dezvoltarea genului de versurile zilei și a reînnoit forma eseului. În acești ani a fost, de asemenea, lovit de chinuri sufletești repetate și a fost internat în 1889 la un sanatoriu din Görlitz, în Silezia. Aici a trăit o perioadă de creativitate intensă, care a dat naștere celebrului său volum de debut Guitarr och dragharmonika/ Chitara și acordeonul (1891).
După debut, Fröding a început, parțial, să scrie în dialecte regionale, dorind să ajungă mai aproape de o expresie genuină. Această schimbare lingvistică se remarcă în special în cea mai importantă lucrare a sa în proză, Räggler å paschaser/ Reguli și reglementări (2 părți, 1895‑1897). În dorința de a experimenta cu forme dialectale se distinge și muzicalitatea puternică a lui Fröding și interesul său pentru sunetele limbii și armoniile cuvintelor; de aici provine faptul că poeziile sale au fost adesea puse pe muzică atât de compozitori clasici, cât și de cei populari.
Din 1894, viața lui Fröding a fost tot mai marcată de suferință sufletească. Viziunile și vocile au început să joace un rol tot mai mare în poeziile sale. Dar neliniștea a dat și naștere unei creații persistente. În acei ani dificili, Fröding scria, printre altele, volumele Stänk och flikar/ Stropi și file (1896), Nytt och gammalt/ Nou și vechi (1897) și Gralstänk/ Stropirea Gralului (1898). În timpul unei perioade îndelungate de ședere la spitalul din Uppsala, a scris și poemele bizare Mattoidens sånger/ Cântecele lui Mattoid (publicate postum în Efterlämnade skrifter/ Scrieri lăsate în urmă (în 1914), în care soarele, piatra gri și o frunză verde își exprimă sentimentele.
Una dintre cele mai cunoscute volume de poezie ale sale este Stänk och flikar/ Stropi și file din 1896, în care include poemul En morgondröm/ Un vis de dimineață, care a dus la urmărirea penală a poetului pentru încălcarea Legii privind libertatea presei. El a fost achitat, dar a rămas afectat psihic de proces. Fröding este cel mai cunoscut și iubit de mulți pentru o serie de poezii în dialectul Värmland. Gustaf Fröding a petrecut perioade lungi de timp în diferite instituții de îngrijire din cauza bolii sale mintale, dar diagnosticul său real este mult dezbătut. Desigur, moștenirea socială a jucat un mare rol. Contextul său familial poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind cel puțin disfuncțional. Începând din 1899 boala l‑a împiedicat să publice ceea ce a scris. Datorită îngrijirii atente, starea sănătății i s‑a îmbunătățit treptat, dar nu și‑a revenit niciodată complet. A fost și a rămas un om bolnav și, ca atare, și‑a trăit ultimii ani în izolare la moșia de țară Gröndal pe Djurgården din Stockholm. În timpul șederii sale la Gröndal, unde a trăit în liniște și, printre altele, a editat volumul Efterskörd/ După recoltare, a apărut ca o lumină de iluminare asupra vieții și operei sale de poet.
Cu toate acestea, a continuat să scrie și mulți consideră că poeziile sale din perioada în care era bolnav sunt printre cele mai bune și mai moderne pe care le‑a scris vreodată. A murit la Stockholm pe 8 februarie 1911, din cauza alcoolismului și a diabetului, iar înmormântarea a fost una dintre cele mai mari demonstrații populare pe care Suedia le‑a văzut vreodată.
Don Quijote
Prin natura tainuită
vânturi grele prevestesc,
el călare‑aleargă iute,
Cavalerul cel Tristesc!
Doar el singur, nimeni altul,
căci Mambrinos, coiful mare,
strălucea‑n lumină tare
peste fruntea lui înaltă.
Și Rosinanta‑n pas sprinten
dans făcea cu‑a sa trufie,
Sancho‑n spate, pe mârțoagă,
se lăsa ca o năfrălie.
Nobil călător din Spania,
nu te‑ai săturat de luptă?
Nu ți‑e rana ta prea cruntă,
nu ți‑e‑n suflet agonia?
Știu, privirea ta mă ceartă,
nu glumești cu cele sfinte,
răspuns clar îmi dai în minte:
morile încă se ceartă!
Da, prin veacuri trece‑n goană
cavalerul din La Mancha,
iar în timpurile noastre
se aruncă în vâltoare.
Când spre vânturi ne‑ndreptăm
legi să punem, să le frângem,
când prin mori de vânt ne‑aruncăm
cu curajul nostru tânăr,
iată‑l, Don Quijote, viu,
răsărit din amintire,
ridicând spre nemurire
steagul alb de cavaler!
Atlantida
Vuietul vieții răsună din zare,
luptele cântă în ton copleșit.
Sus, din cascadele grele,
țâșnește‑un țipăt rănit.
– Aici e liniște,
aici doar unda
tace‑ntr‑un golf adormit.
Aici e pustiu și tăcere,
departe de‑al țărmului zvon,
visele‑ncearcă să țeasă
ape și țărmuri în somn.
Pleacă‑ți privirea,
sprijină fruntea
lin pe‑al meu umăr domn.
Umbre ce tremură‑n ape,
nu sunt nici stânci, nici nisip submersat.
Vezi printre valuri palate,
turnuri de aur uitat?
Visul Atlantid,
mitul Atlantid,
lumea ce‑n ape‑a căzut.
Albe fațade‑n lumină,
temple și piețe de marmură grea,
statuile‑n șiruri străluce,
orașul pierdut stă‑ntristat.
Totul e stins,
umbrele blânde
trec peste pietre‑n oftat.
Aurul strânse puterea,
nobila clasă dansa‑n desfătări,
oamenii simpli, în jale,
gemeau sub jug și poveri.
Crescuse luxul,
creștea și foamea,
cuceritori peste mări.
Astfel, prin soarta‑mplinită,
regele‑n van și‑a pierdut al său tron,
lumea‑și săpase mormântul,
orbă, sub pasul său domn.
Har dăruită,
stinsă, căzută,
dusă pe‑al morții galon!
Marea cu‑algele‑nalte
prinde orașul de somn adormit,
soarele cade în valuri,
lumina‑i e strălucit.
Somnul e pace,
peste columne
fibra mătăsii s‑a‑ntins.
Cândva, da, cândva și pe noi
vremea pierzării ne va răzima.
Cândva, da, cândva și spre noi
somnul cel mare va sta.
Valuri ne leagăn,
soarele tremură,
stins printre ape se va.
Orașul ce vuie din țărmuri
stă peste lut și nisip clătinat.
Marea va crește spre râuri,
va înghiți ne‑ncetat.
Peste ruine,
peste popoare,
alții vor trece curat.
Un vis de dimineață
Am visat despre‑Arian,
țara lumii de demult,
unde soarele‑și dădea
daruri mii, bogate mult,
unde tot era lumină,
unde viața înflorea,
până focul pustiirii
tot pământul sfărâma.
Am visat livezi mărețe
lângă ape înspumate,
vișini, meri și struguri negri
de‑a lungul râului plecate.
Am visat grâne crescând,
fără mâini, din țărna sură,
hamei urcând, împletind
trunchi în trunchi prin pădure.
Pe câmpii, prin iarba moale,
peste râu și peste vad,
ciobanii‑și mână turmele
la adăpost, pe‑nnoptat,
iar la stâne, printre vase,
lângă foc, cu ochi senini,
așteptând miros de lapte,
stau femei și stau copii.
Bărbatul puternic și liber,
femeia firavă, blândă,
copiii zvârlugi în joacă,
aleargă pe pajiști râzând.
Trupuri goale, mândri toți,
nici un jug nu‑i umilește,
iar veșmânt doar când iubirea
pe‑o aleasă îi zâmbește.
Lângă ape, printre case,
fum se‑nalță lin spre cer,
și bătrânii, cu cei tineri,
râd, privesc la noul ieri.
Însă‑n vârf de stâncă rece,
deasupra lumii și de nori,
regele‑și ridică templul,
între raze și fiori.
Iar când vine vremea sfântă,
când poporul vrea dreptate,
regele, înțelept, coboară
și ascultă, blând, în toate.
El rostește vechi porunci,
stă pe tronul său din piatră,
iar din cer, lumina‑i spune
tot ce‑a fost și tot ce‑ntruna va fi soartă.
II
Prin păduri se pierde vesel
un băiat, nimic nu‑l leagă,
sângele‑i fierbe ca marea,
tot ce‑i nou vrea să‑ncerce și‑aleagă.
Într‑o luptă‑i cel mai tare,
n‑are frică, n‑are teamă,
și în dans, când vine vremea,
sărută fete oricum vrea.
Am visat cum pasul iute,
mândru și lipsit de griji,
îl purta pe căi de munte,
liber, fericit, voinic.
Zâmbetul ușor pe buze,
un mister de zeu păgân,
căci știa, în inimă,
că e fiu de zei divin.
Se juca cu frunza‑n vânt,
făcea glume cu privighetori,
se oprea la umbra‑i dragă,
privind peștele din zori.
Se apleca pe mal, râzând,
și sorbea apa din palmă,
ca și cum sorbea din lume
tot ce‑i viu și fără teamă.
Și‑n oglinda limpede,
chipul i s‑a luminat,
fiindcă apa i‑a șoptit
cât de falnic și frumos e‑n dat.
III
Pași ușori, făr’ de zgomot,
se strecoară‑n umbră blând,
încet, cu grijă, și se‑ndoaie
după fiecare gând.
Se oprește, prinde‑un trunchi,
râde‑n sine, plină‑i firea,
și ca mielul care tremură
își ascunde‑ndată firea.
IV
Ca o adiere lină,
mâna‑i caldă pe‑obraz trece,
ochii i‑a legat deodată
și‑l privește‑n râs pribege.
„Dragul meu, ce ai pățit?
Spune, știi cine te‑a prins?”
Îl lovește, râde iarăși,
îl împinge, îl frământă,
iar iubitul, prins în vrajă,
îi sărută buza blândă.
El se zbate să scape,
dar se‑ntinde‑n val de patimi,
ea‑l străpunge cu privirea,
îl alină printre șoapte.
Și ca floarea de pe‑Arian,
ce‑și desface‑al său mister,
ea s‑a oferit iubirii,
fără teamă, fără ieri.
V
Flăcări vii și dans de sânge,
unul sunt, din doi făcuți,
ea e el și el e ea,
corpul, suflet l‑au pierdut.
Și cu capul dat pe spate,
și cu trupul aplecat,
bea din cupa fericirii
până ce s‑a îmbătat.
Fiecare val ce vine
o‑nfioară, o‑nconjoară,
până ce lumina sfântă
dă viață‑ntr‑o suflare.
Sămânța din el
și pântecul cald,
se unesc ca două râuri
ce‑au pornit spre‑același mal.
VI
Și ca mugurul de floare,
ce‑mpreună a crescut,
stau lipiți, dormind alături,
unul drag, celălalt mut.
Încă roșii de iubire,
încă blânzi în trupu‑nfrânt,
încă strâns legați în brațe
ca doi îngeri pe pământ.
Dar lumina‑n zori de zi
coborî din cer, măreață,
ca un semn de zeu trimis
peste‑al omului fiu și soție
și pe dragostea lor vie
coborî ca o binecuvântare.
Prezentare și traducere de Dorina Brândușa Landén
