Contemporanul » Noutăți » Comicul – în variaţii academice

Comicul – în variaţii academice

Rezultat al unei conferinţe ieşene consacrate comicului în toate ipostazele sale, volumul coordonat de Constantin Dram propune nu numai o lectură agreabilă, ci şi o incitantă aventură intelectuală

„Comicul absolut nu există, spunea cândva Sigmund Freud, decât doar pentru a întări regula prin excepţie; ceea ce e cu adevărat important este efectul comic, iar acesta depinde numai de punctul de vedere al receptorilor” – scrie criticul ieşean Constantin Dram pe coperta a patra a unui savuros (prin conţinut) şi fabulos (prin copertă) volum pe care îl coordonează, Pentru o „cultură a râsului”. Forme ale comicului, apărut în 2019, la Editura Vasiliana din Cetatea Copoului. Conferinţele adunate în paginile acestei cărţi, 13 la număr, nu fac altceva decât să confirme calificativul superlativ, confirmat, de altfel, şi prin diversitatea perspectivelor, a orizonturilor culturale şi a proceselor hermeneutice implicate.
Primul tablou al acestei scene compozite îi aparţine lui Ştefan Borbély, care, într‑un eseu intitulat Un erou american: Pigasus, revine în perimetrul unui domeniu căruia i‑a consacrat nenumărate studii şi cursuri – Contracultura anilor 1960 – şi reconstituie savuroase aventuri din epoca de glorie a nonconformistului partid YIPPIE (Youth International Party), care beneficiază de o istorie demnă de spiritul lui Marx (Groucho, fireşte), dacă ne gândim la tentativa celor 50‑60 de protestatari de a purifica răul din Pentagon, sau la deseori absurdele propuneri legislative cu care ei bombardează primăria din Chicago în preambulul proiectatului Festival of Life din 1968. Chicago este şi scena apariţiei „noului erou politic al Americii”, Pigasus The Immortal (Pigasus Nemuritorul), un porc destinat să devină candidat prezidenţial. Fie că se concentrează asupra anunţului de candidatură, fie că explorează avizat lateralele Contraculturii şi contextul ei socio‑politic, Ştefan Borbély reface, cu vervă şi umor, dar fără să sacrifice tonalitatea academică, o secvenţă cultural‑istorică memorabilă.
Exigenţa academică marchează fiecare studiu al volumului coordonat de către Constantin Dram, Comicul la graniţa dintre amăgire şi dezamăgire. Percepţia şi „erorile sale” în romanul Măgarul de aur ilustrând impecabil acest lucru. Autorul său, Andrei Victor Cojocaru, investighează mai întâi comicul generat de confruntarea dintre aparenţă şi esenţă, pentru ca mai apoi să disece „tranziţia de la aparenţa comică la semnificaţiile profunde ale metamorfozei lui Lucius”, într‑un exerciţiu hermeneutic secondat de armătura teoretică a percepţiei şi a limitelor acesteia şi fascinat de implicaţiile esoterice decopertate pe măsură ce textul antic îşi dezvăluie sensurile.
O schimbare de registru cultural aduce „incomodul” studiu al Claudiei Costin, Imaginea femeii în anecdotica populară românească, dedicat unui model cultural încărcat de valenţe negative, urmărit la trei paliere distincte: viziunea mitologică, explorată în compania reputatului etnolog Tudor Pamfile, snoavele populare şi anecdotica zilelor noastre. Excelenta ancorare în teoria râsului configurează avanscena explorării unui teritoriu mai puţin frecventat, şi anume anecdotica rurală, populată de o serie întreagă de stereotipizări consensual negative şi, de ce să n‑o spunem, falocentrice, cum că femeia este invariabil gălăgioasă, pasivă, relocată spaţiului privat, neserioasă, clevetitoare, submisivă decizional, vicleană, capricioasă, dominatoare, uneori infidelă, leneşă sau proastă, deseori relaţionată „cu Diavolul din a cărui coadă Dumnezeu a creat‑o, într‑un moment de oboseală sau de plictis, articulând, printr‑un scenariu ironic, ambivalenţa firii omeneşti”.
Un alt regim al feminităţii traversează Valsul de adio de Milan Kundera, între dans macabru şi glumă existenţială, studiul Dianei Gradu închinat „jocului perfid al dragostei şi al întâmplării”. Este un regim supus fatalităţii, aflat la intersecţia dintre sfera politicului şi sfera relaţiilor intime, în care Kundera inserează subtil „ideea eugenismului, a dragostei împărtăşite, a fidelităţii şi a libertăţii individuale, în opoziţie cu regimul totalitar”.
Pornind de la programul poetic din Confidenţă prozaică, poem inclus în volumul Nebunie şi lumină din 1998 a „autointitulatului magistru de Ţicău”, Emanuela Ilie urmăreşte, în Mihai Ursachi şi consubstanţialitatea poezie‑ironie, „histrionismul, apetenţa pentru disimulaţie, mistificare şi automistificare […], evaziunea în forme circumscrise nelimitării spaţio‑temporale, în sfârşit, nihilismul ironic” din universul regretatului poet, fără a omite intertextul filosofic, etnologic, mitologic, literar propriu poeziei acestuia. Rezultatul este o subtilă analiză ancorată în retorica dualităţii, sensibilă la nuanţe şi sugestii textuale, receptivă şi la cea mai subtilă formă de ironie, precis identificată, diagnosticată şi inserată în universul liric şi eseistic al poetului ieşean.
Fascinaţia suscitată de un roman catalogat în epocă drept un roman satanist alimentează studiul lui Sorin Mocanu, Grotescul alimentar în romanul Liturghia neagră (Là‑Bas, 1891) de J.‑K. Huysmans, a cărui miză nu ţine de supranatural şi ocult, cum ne‑am putea aştepta – precizează autorul –, ci de utilizarea codului alimentar cu scopul de a ilustra opoziţia fundamentală dintre lumea valorilor democratice burgheze, eminamente mediocre şi vulgare, şi lumea aristocratică, a ierarhiilor şi a spiritului, în care arta, inclusiv cea culinară, acompaniată, fireşte, de rafinata artă a conversaţiei, contribuie la realizarea idealului estetic şi reprezintă o „manifestare exclusivă şi autentică a spiritului”.
Cu un subtitlu preluat de la Fredric Jameson – (Pastişa eclipsează parodia) –, studiul lui Paul Mihalache, intitulat Ironia postmodernă în spaţiul est‑european, beneficiază de suportul exegetic al unor teoreticieni prestigioşi (Derrida, Linda Hutcheon, Deleuze şi Guattari), puşi la bătaie pentru a urmări asocierea redefinită dintre parodie şi pastişă, în romanele lui Ştefan Agopian, Bedros Horasangian, Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Péter Esterházy ş.a. „În proza optzecistă – precizează autorul –, scrisă sub auspiciile regimului Ceauşescu, parodia nu este doar intertext […]. Obiectul parodiat este istoria, aşa cum fusese ea rescrisă de regimul totalitar.” Prin urmare, conchide Paul Mihalache, în proza sud‑est europeană a anilor ’80 nu se poate vorbi despre o înlocuire a parodiei cu pastişa, din care să lipsească orice impuls satiric, ceea ce infirmă în fond modelul propus de Jameson.
Extra‑canonicitatea umoriştilor îl determină pe Mircea Păduraru să consacre un întreg studiu unuia dintre ei în studiul intitulat Îndrăzneala hermeneutică şi rigorile comunităţii interpretative în Mănăstirile lui Damian Stănoiu. Interesat de „discursurile de legitimare prin construirea teologiilor vernaculare” prezente în universul lui Damian Stănoiu, autorul studiului apreciază că această literatură exprimă un moment estetic al literaturii şi reflectă un capitol important din istoria mentalităţilor monastice autohtone, dar că, prin dimensiunea ei satirică, dobândeşte şi o certă miză moralizatoare.
Un foarte interesant capitol de istorie literară înfăţişează Loredana Cuzmici în G. Topârceanu şi Al.O. Teodoreanu: râsul ca igienă metafizică. Minuţioasa radiografie a celor două spirite înrudite aglutinează inteligent detalii biografice, multe legendare, coincidenţe exegetice ulterioare, atitudini existenţiale împărtăşite şi obsesii teoretice neîmplinite (precum tratatul despre râs proiectat de Topârceanu în trena lui Bergson), înainte de a plonja în materia scrierilor celor doi umorişti cu un instrumentar teoretic bine acordat. „Hedonismul, interesul pentru micile şi marile plăceri ale vieţii şi literaturii, ipostaza de «privitor ca la teatru» devin mărci ale celor două personalităţi şi, deopotrivă, ale operelor” – scrie autoarea, sintetizând valenţele igienei râsului metafizic în regimul existenţial‑literar al celor doi scriitori români.
Păstorel revine în volum în compania fratelui său, Ionel Teodoreanu, graţie studiului Liviei Iacob, Au revoir, bohème! Solitudinea crepusculară în poemele Teodorenilor, excelentă incursiune comparativă în creaţia lirică târzie a celor doi scriitori, în care autoarea descoperă o surprinzătoare asemănare, atât în ceea ce priveşte raportarea la lume, cât şi în relaţia cu propriul eu sau cu narcisismul congenital al amândurora. Survolarea catrenelor din Inter pocula, volumul din 1973 al lui Al.O. Teodoreanu, scoate la lumină calitatea scrisului ca spaţiu de refugiu, „puterea verbului propriu şi imaginarul pe care acesta îl consfinţeşte”, renegarea boemei sau caracterul didactic‑moralizator al versurilor, în vreme ce analiza poemelor lui Ionel Teodoreanu, adunate în volumul La porţile nopţii (1970), suportă o exemplară contextualizare teoretică în crepuscularismul italian şi în ecourile sale în spaţiul românesc.
La rândul său, George Topârceanu se converteşte în subiectul unui studiu dilematic, cu o foarte serioasă bibliografie teoretică, Umor şi gândire critică la G. Topârceanu, semnat de Cristinel Munteanu. Cercetând analizele şi textele critice ale poetului, autoarea susţine că logica şi intuiţiile demonstrate de George Topârceanu în textele sale de proză fac din el un virtual „precursor al gândirii critice” în cultura română.
Acord perfect între spiritul academic al profesorului charismatic de la catedră şi savoarea inegalabilă a povestitorului înnăscut, har „moldovenesc” tipic, care nu i se poate nega, studiul lui Constantin Dram, Cu Tulie Radu Teacă în călătorie spre Europa, reprezintă o aventură în universul picaresc al unuia dintre „marii scriitori români minori”, I.I. Mironescu. Textul povestitorului născut la Tazlău este descompus cu un impecabil instinct ludic şi beneficiază de o interpretare gradual articulată, cu un punct de plecare în limitele traiului patriarhal al unui „personaj lipsit de sentimentul admiraţiei contemplative”, trai în a cărui descriere găsim inofensive delicii lingvistice proprii timpului, precum transcrierea fonetică a unui toponim maghiar, Chejdivaşarhei. Provocată de noutatea care duce la anticlimax, după cum observă Constantin Dram, această existenţă fabulos nuanţată lingvistic (de unde şi comicul de limbaj comentat în paginile studiului) suportă o convulsie în momentul în care se profilează călătoria plină de păţanii şi, implicit, de situaţii comice a lui Tulie Radu Teacă la Beci, adică la Viena.
Rezultat al unei conferinţe ieşene consacrate comicului în toate ipostazele sale, volumul coordonat de Constantin Dram propune nu numai o lectură agreabilă, ci şi o incitantă aventură intelectuală, datorată excelenţei academice etalate în fiecare studiu cuprins în paginile sale.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now