Contemporanul » Noutăți editoriale » „O scânteie‑n alergare”: Alexandru Vlahuţă. Omul – verigă de legătură a istoriei literare româneşti

„O scânteie‑n alergare”: Alexandru Vlahuţă. Omul – verigă de legătură a istoriei literare româneşti

Motto: „Bine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi, un nume,
C‑ai săpat la zidul nopţii, c‑ai muncit să‑ţi scoţi în lume
Din al creierului zbucium, ca pe‑un diamant, ideea.
Urma‑ţi fi‑va cunoscută pe‑unde ţi‑ai purtat scânteia…
Ş‑o scânteie‑n alergare e o rază…”
A. Vlahuţă, Din prag

„Focul acesta grozav prin care am trecut, şi care încă nu e stins, trebuie să ardă tot putregaiul, toată stricăciunea din noi, ca să ne putem învrednici de viaţa cea nouă care ne aşteaptă la capătul atâtor suferinţi. Altfel toată dreptatea pentru care am sângerat şi toate revendicările noastre,  dincolo de munţii şi de apele care ne‑au despărţit, nu ne vor folosi la nimic. Vom fi aceiaşi ticăloşi, pe‑o suprafaţă mai mare.”
A. Vlahuţă, Strigătul vremii

Alexandru Vlahuţă (1858‑1919) a rămas încleiat în zaţul memoriei publice în calitate de „minor”: e un poet „eminescian” vag amintit din anii de şcoală de cei care au învăţat înainte de 1989, un prozator şters şi un publicist ignorat cu desăvârşire. Mai sunt oameni care ştiu că „minciuna stă cu regele la masă”, care mai scriu pe cruci sau pe oracolul postmodern care e fb‑ul că „nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”, dar aproape nimeni nu mai ştie că aceste versuri îi aparţin lui Vlahuţă. Născut la 5 septembrie 1858 în Pleşeşti, Tutova, adică în localitatea Vlahuţă (Pleşeşti) din judeţul Vaslui de azi, ca fiu al unui mic proprietar de pământ, Nicolae, care şi‑a răpit soţia, Ecaterina, din mănăstire şi i‑a făcut şase copii, deşi era mai mult plecat de acasă, pe la vânători şi pe drumuri, Vlahuţă a avut o copilărie singuratică, la răscrucea de vânturi a dealurilor lutoase care alcătuiesc orizontul melancolic al locului naşterii. Apoi, anii de şcoală l‑au purtat la Bârlad şi la Iaşi, la Bucureşti şi la Târgovişte. Avocat cu oarecari studii de drept, dar fără clienţi, succes ori gust pentru şicană, institutor, ziarist, profesor la şcoala militară de la Mânăstirea Dealului (1881‑1884), corector la Analele parlamentare, şef de birou la Ministerul Domeniilor în guvernul P. P. Carp din 1892‑1896, revizor şcolar, secretar al comisiei permanente şi industriale din Ministerul Domeniilor[1], Vlahuţă îşi atinge apogeul de funcţionar al statului ca referendar la Casa Şcoalelor, post înfiinţat special pentru el şi G. Coşbuc de Spiru Haret, care dorea să economisească banii statului, punându‑i pe cei doi scriitori să aprobe ce cărţi tipărea Casa Şcoalelor, editura Ministerului Instrucţiunii, al cărui pod se îndoia sub povara nevândutei producţii editoriale clientelare a Casei Şcoalelor. Vlahuţă a ocupat acest post din 1901 până în primăvara lui 1918, când, plecat în refugiu la Bârlad şi Iaşi, în partea de ţară rămasă liberă, a fost suprimat de Simion Mehedinţi, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul Marghiloman, calitate în care, printre lucruri lăudabile, a făcut şi gafa de a‑l da afară din motive de austeritate bugetară pe unul dintre cei mai mari scriitori români, Vlahuţă, care, prin funcţia pe care o ocupase, scutise statul de multe şi mari cheltuieli[2]. În decembrie 1918, Vlahuţă a fost „reintegrat”, cu plata retroactivă a lefii, de noul ministru al Instrucţiunii, I. G. Duca. Pe 19 noiembrie 1919, Vlahuţă moare. Parcursul lui cultural – atât de legat de modernizarea societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea – şi opera lui literară intră cumva în uitare, mai ales din cauza prezenţei lui în manualele interbelice şi comuniste cu fragmente palid descriptive din cea mai „pe linie” scriere a lui, România pitorească, reeditată de nenumărate ori şi după 1948, cu croşete desfigurante, mai ales în ceea ce privea familia regală şi Basarabia.

Cam pe aici mă aflam şi eu în privinţa lui Vlahuţă în 1995, când, întrebându‑l pe Pan Vizirescu (1903‑2000), scriitor gândirist, intim al lui Nichifor Crainic, om implicat adânc în istoria culturală a României interbelice, despre atmosfera epocii de după Primul Război Mondial şi despre condiţiile în care a apărut revista Gândirea, am primit următorul răspuns: „Între cele două războaie mondiale, apariţia revistei Gândirea a fost un eveniment care completa victoria noastră politică. Aşa aş putea spune. Noi aveam nevoie de o cultură, fiindcă, să ştii, cultura e a doua religie a unei ţări, nu e un lucru banal, nu e un lucru pe care să‑l laşi pe mâna tuturor veneticilor. Imediat după război a fost un haos politic şi cultural, fiindcă toţi duşmanii profită de momentele acestea când caută să se infiltreze ca să poată domina: prin bani, prin ispitiri […] Politica prost făcută compromisese mulţi oameni. Mitul nostru care fusese generalul Averescu, care întruchipa eroismul ce a realizat Unirea, îşi pierduse din prestigiu pentru că se amestecase în politică şi politica l‑a compromis. […] Veniseră oameni care mai de care, dăduseră năvală să se lege de pulpana mareşalului şi să‑şi facă afacerile. Ei bine, în situaţia asta, cultura noastră nu mai avea o orientare. Literatura începuse mai anevoie să se afirme, fiindcă partea principală era existenţa materială. Scriitorii care făcuseră războiul aveau «legământul tranşeelor», adică să nu se oprească la ceea ce au făcut pe câmpul de luptă, ci să consolideze această Unire. Printre aceştia s‑au ales Cezar Petrescu şi Gib Mihăescu. Crainic conducea revista Luceafărul la Bucureşti. Ei participaseră la o adevărată mişcare culturală iniţiată la Bârlad, în timpul războiului, unde mentor le fusese Vlahuţă. Vlahuţă murise, dar el fusese un element mobilizator în ceea ce priveşte cultura naţională şi ei, cu legământul şi influenţa pe care o primiseră de la Vlahuţă, ce acum e dat uitării pe nedrept, au plecat la Cluj şi au întemeiat revista Gândirea. Aveau mijoace puţine, dar suflete extraordinar de mari”[3].

Ideea că Vlahuţă a fost, cumva, părintele fondator al Gândirii mi‑a părut, atunci, exotică din perspectiva unei istoriografii a literaturii române care, şi sub pecetea lui Călinescu, l‑a tratat pe Vlahuţă drept „epigon eminescian” sau „mediocru” autor de „proză şcolară”, de manual. Din când în când totuşi reluam gândul lui Pan şi, de‑a lungul timpului, am încercat să încălzesc şi pe alţii la această idee. Fără succes.

În toamna anului 2018 însă, intrând într‑un anticariat din Galaţi, am dat peste un volumaş răvăşit de vreme, intitulat Calendarul nostru pe 1918 (Bârlad: Tipografia C. D. Lupaşcu, 1917). Calendarul cuprindea bucăţi literare, şi patriotice, din M. Eminescu, I.L. Caragiale, Panait Cerna, Petre Liciu, B. Şt. Delavrancea, Nichifor Crainic, G. Coşbuc, N. Iorga, I. Simionescu, Pamfil Şeicaru, Vasile Voiculescu, Tudor Pamfile, G. Tutoveanu, M. Lungeanu, P. Partenie, D. Iov, Alexandru Vlahuţă ş.a..

Văzându‑i pe Crainic şi pe Voiculescu alături de Vlahuţă, la Bârlad, în 1917, înconjuraţi de o falangă sămănătoristă pe cinste (Lungeanu, Cerna, Partenie, Pamfile, Tutoveanu, M. Lupescu, Maria Cunţan), am înţeles mai bine ce mi‑a spus Pan Vizirescu. Şi am înţeles cu atât mai bine cu cât, între timp, citisem şi colecţia revistei Lamura, iniţiată în octombrie 1919 de Vlahuţă, care i‑a fost director doar un număr, al doilea număr al revistei, din noiembrie 1919, anunţând deja moartea fondatorului ei. Dar, încă din primul număr, în Lamura semnau: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, G. D. Mugur, Nichifor Crainic şi Alexandru Busuioceanu – pe lângă tradiţionalişti precum I. Agârbiceanu, I. Simionescu, I. D. Ştefănescu şi Nicolae Ghica‑Budeşti, promotor al stilului neo‑românesc în dubla calitate de arhitect şi de istoric al artei.

În fine, ultima piesă la dosarul acestei ediţii a fost broşura cu amintirile lui Vasile Voiculescu despre Vlahuţă, tipărită în 1927 la Slobozia, în colecţia „Teatrul de mâine” (!), broşură existentă, conform cataloagelor, într‑un singur exemplar în toate bibliotecile publice ale României, la BAR. În preţioasa cărţulie, Voiculescu vorbeşte cât se poate de clar despre rolul de deschizător de direcţii al lui Vlahuţă, care, deşi şubrezit de război, a adunat în jurul său nucleul înfloririi culturale interbelice a României. Cei care participau la întâlnirile cu Vlahuţă aveau, într‑adevăr, după cum spunea Pan Vizirescu şi după cum mărturiseşte Voiculescu, un fel de legământ tacit, făceau parte dintr‑o frăţie tainică, intuitivă, a românismului: „Pe urmă au venit şi s’au strâns şi alţii. Sâmburaşul acela mic de oameni a încolţit ajungând o floare ce a rodit până târziu. Curând ajunsesem să ne adu­năm la zile anumite câte douăzeci, treizeci de inşi împrejurul maestrului, încât nu mai încăpea odaia de tineri şi oameni în toată firea, scriitori, învăţători, preoţi, băştinaşi sau refugiaţi. Şi nu era numai o perindare rece şi ceremonioasă de curioşi, ca o de­filare în faţa unui chip de idol, ci o angrenare, o îmbucare vie şi caldă a unuia în celalt; o taină şi un înţeles ca la o lojă de frăţie ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe cine credea mai vrednic şi totuşi casa era deschisă tuturor de o potrivă. Se citia, se vorbia, se aşezau temeliile viitorului, se pu­nea la cale izbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea de căpetenie a maestrului: ce putem face pentru ţara care trecea prin vâltoare cu capul la fund şi pe care abia mai nădăjduiam să o scoatem leşinată pe malul pustiit de viitura apelor. De aici planuri de acţiuni mari şi adânci. Partid al ordinei, ligă a dreptăţii, reviste, gazete şi alte organe active cari ca varga magilor să trăzniască şi să tămăduiască în acelaşi timp, toate se amestecau, se turburau, se ciocniau ca apoi să se domoliască şi să se aşeze într‑o singură, lină şi slobodă curgere în graiul şi prin vorba adânc cugetată a lui”[4]. Vlahuţă aduna în jurul lui oameni care au suferit pentru ţară, oameni pe care îi antrena în duhul jertfei pentru ţară şi pe care îi ajuta să pună pe roate cadrul cultural‑instituţional al renaşterii României: „Cred că nu puţin a ajutat la înrăutăţirea boalei chinul prin care Vlahuţă a trecut zi de zi gândindu‑se la soarta ţării noastre. Dar acest chin amestecat cu desnădejde nu voia să‑l mărturisiască la nimeni şi nici chiar lui însuşi, căsnindu‑se să‑şi înfigă în creer gândul tare că vom trece şi prin asta eşind deasupra, că vom răzbi, gând mântuitor pe care se străduia să ni‑l insufle şi nouă celor foarte grabnic înclinaţi spre descurajare… Dar inima‑i a obosit tot purtând în fie­care globulă dealungul trupului gândul acesta anevoios şi greu ca un destin întors din cale!… Din acest vajnic îndemn a eşit ca o sfioasă mijire în bezna acelor vremuri Calendarul nostru pe 1918, salutat ca o rază, ca întâia rază adevărată pe tot cuprinsul Moldovei. Cu banii strânşi pe el s’au tipărit apoi amintirile lui Creangă pentru Basarabia şi urma să scoatem o carte de cetire pentru popor al cărei material îl alegea chiar dânsul cu multă osârdie şi migală”[5]. Iată, aşadar, că acea rază de lumină de acum un veac, acea scânteie‑n alergare prin întunericul deznădejdii de atunci şi al tuturor pustiirilor care au urmat, a străbătut până la noi, astăzi, când s‑a odihnit în aşteptare pe rafturile unui anticariat de „provincie”.

Am ajuns, aşadar, să mă ocup de această ediţie în mod misterios, ca într‑o povestire de‑a lui Vasile Voiculescu, printr‑o complicitate peste spaţii şi timp a oamenilor, cărţilor şi faptelor care au mărturisit şi au întruchipat tradiţia neamului românesc. Personalitatea şi opera lui Vlahuţă, amprenta lui asupra istoriei literare româneşti au fost prea puternice şi luminoase pentru a putea fi ţinute sub obroc pentru totdeauna. Vlahuţă a fost, alături de Iorga, omul‑verigă de legătură a culturii române. Spre deosebire de Hogaş, de exemplu, care a întruchipat conştiinţa naţională la modul lui hirsut, singular, pribegind prin munţi, parcă refuzând încă să coboare în istorie şi încăpăţânându‑se să găsească un sens în urcuş, Vlahuţă a fost un creator de instituţii, un om al cetăţii, un intelectual public, cum am zice astăzi.

■ Fragment din prefaţa volumului Alexandru Vlahuţă, Primul şi ultimul, ediţie de Mircea Platon,
Editura Timpul, 2019, Iaşi, în curs de apariţie

Note:
[1] V. M. Sassu, Viaţa lui Alexandru Vlahuţă (Bucureşti, Cartea Românească, 1938), 7.
[2] Vezi Nichifor Crainic, „Nestorul ardelenilor: d. S. Mehedinţi”, Revista critică, 1 martie 1919 (revista a apărut în intervalul 4 ianuarie – 1 martie 1919).
[3] „Istoria nu se face prin ea însăşi, o face Dumnezeu”: Interviu inedit cu scriitorul Pan M. Vizirescu [1995]/ realizat de Mircea Platon, publicat în Convorbiri literare, An. 149, Nr. 4 (aprilie 2016), p. 11‑14.
[4] Vasile Voiculescu, Amintiri despre Vlahuţă (Slobozia: Institutul de Arte Grafice şi Editură „Lumina Poporului”, 1927), 14‑15.
[5]  Voiculescu, Amintiri despre Vlahuţă, 15.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now