Noutăți editorialeNoutăți

Durerea şi mai mare este că la compromiterea premiului au pus umărul exact cei care au şi ţinut, până nu de mult, ştacheta sus.

Un frison de indignare a cuprins, în ultima săptămână, mare parte din mediul online cu preocupări literare: Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia de la Botoşani, i s-a decernat, anul acestBogdan Cretua, lui Gabriel Chifu. Pare o frază incoloră, neutră, modest-constatativă, care nu îi poate stârni decât pe scriitori sau pe cei care cunosc bine găştile, grupurile de interese, cercurile de influenţă din viaţa literară şi din jurul Uniunii Scriitorilor. Încerc să comentez aici ceea ce s-a întâmplat nu pentru colegii mei de breaslă, critici, scriitori, redactori de reviste (unii dintre dintre ei şi-au precizat atitudinea ca urmare a luărilor de poziţie tranşante ale lui Radu Vancu, Claudiu Komartin ori Răzvan Ţupa), ci pentru cititorul obişnuit, pentru omul care din pură curiozitate şi gratuită pasiune citeşte literatura de azi, fără să aibă vreun interes, vreo carte de jucat (nu vi se pare că tocmai pe el îl uităm cel mai des, deşi chiar el este sau ar trebuie să fie cel mai important?), la urechile căruia o fi ajuns informaţia şi care nu ştie cum să se poziţioneze faţă de puzderia de reacţii care vin din partea scriitorilor. Pentru oricine se pricepe, dacă este dezinteresat, dacă nu depinde de vreun înalt personaj implicat în această şaradă, dacă are, deci, libertatea de a dispune de propriile idei, este limpede că opera domnului Gabriel Chifu e modestă, vizibil mai modestă faţă de cea a celorlalţi nominalizaţi, în „dauna” cărora a primit onorurile recente; şi, mai ales, modestă de tot în comparaţie cu nivelul pe care, cu puţine excepţii, acest premiu l-a păstrat vreme de două decenii şi jumătate. Nu e vorba de judecăţi de valoare negociabile, ci de certitudini ale receptării.

Cam toţi clasicii poeziei contemporane s-au numărat, din 1990 încoace, printre laureaţi. E vorba de o listă exigentă, în care regăsim, cu puţine excepţii (ele există, nu are rost să suferim voit de orbul găinilor, au mai fost alegeri… diplomatice, slăbiciuni ale juriului, dar parcă nu atât de ostentative), numele mari, de neocolit ale poeziei de după război: Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ion Mureşan, Ştefan Aug. Doinaş, Petre Stoica, Constanţa Buzea, Cristian Simionescu, Şerban Foarţă, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Ilie Constantin, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu (ordinea e subiectivă, nu cronologică şi are chichirezul ei şi mai subiectiv!) Prin urmare, Premiul „Mihai Eminescu” devenise o instituţie; în orice caz, un reper în viaţa noastră literară. Unul aşa cum puţine mai sunt.

Am mai scris-o şi nu mă dezic: nu există la noi un premiu literar cu o notorietate incontestabilă, unul capabil să impună un scriitor, să crească tirajele, să garanteze valoarea, să orienteze cititorul nespecializat. Sunt câteva iniţiative private, în special, care şi-au câştigat, prin exigenţă, respectul în breaslă. Cele care nu se fac din bani publici par să implice mai multă responsabilitate. Să mă întorc de unde am pornit. Care e marea dramă că un premiu, încă un premiu, s-a răsuflat sfidând orice ierarhie acceptabilă, funcţională, orice tablă de valori alcătuită, prin efort colectiv, de critică în ani de zile şi în mii de pagini? Problema este că s-a periclitat iremediabil reputaţia unui premiu care chiar conta. Când un astfel de moment este ratat, când un juriu alcătuit din profesionişti, din critici dintre care cei mai mulţi (plasa de siguranţă e mereu obligatorie…) au o carieră admirabilă, alege în mod evident soluţia de compromis, care este reacţia normală? Să te pleci în faţa deciziei lor, dată fiind notorietatea binemeritată în breaslă? Ar însemna să nu le respecţi valoarea reală. Când un om şi un profesionist pe care îl admiri face un compromis, e semn de admiraţie şi de respect să nu te faci că nu observi. Sau să nu te ascunzi, cum o fac destui, după sofisme şi exerciţii retorice la îndemâna oricui. Când e vorba de un compromis comis de mai mulţi oameni pe care îi respecţi şi îi admiri, situaţia devine, în plus, foarte tristă. De data aceasta, prestigiosul juriu al Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” a reuşit să îşi păteze propria prestanţă din ultimele două decenii; au ales bine de douăzeci de ori, au ezitat de vreo trei ori şi au ales greşit, tendenţios, de două ori. Ultima oară vizibil tendenţios, dacă ţinem cont că dl Gabriel Chifu, de altminteri un gentleman, un domn distins, manierat(ceea ce nu e în discuţie aici), dar un poet pasabil şi atât (ceea ce nu-i de acolo, dar e departe de a fi suficient în cazul de faţă), clar sub valoarea celorlalţi nominalizaţi şi mult sub nivelul pe care acest premiu şi-l fixase în timp, este un apropiat al domnului Nicolae Manolescu, preşedintele juriului. Şi poate că lucrurile nu ar fi fost atât de sfidătoare (ba ar fi fost!), dacă dl Gabriel Chifu nu şi-ar fi agăţat în panoplie, în ultima vreme, alte premii cel puţin discutabile: cel al Uniunii Scriitorilor, al cărei vicepreşedinte este, şi marele premiu al Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj, 2014, organizat tot de Uniunea Scriitorilor, pe care, înţeleg, l-a şi iniţiat. În plus, acum vreo două luni, romanul său Punct şi de la capăt figura pe prima pagină a revistei „România literară” printre titlurile nominalizate în redacţie la premiul „Cartea anului”. E drept că alături de recentul compendiu pentru uzul şcolarilor semnat de Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Nu ar fi fost nici o problemă dacă ultimul nu ar fi directorul revistei, iar primul – directorul executiv. Dl Gabriel Chifu este, se vede, din ce în ce mai silit de admiraţia şi aprecierea întru totul obiectivă a colegilor din conducerea USR să îşi recunoască propria valoare, chiar dacă e, sper, jenat de atâţia lauri şi să încaseze premii după premii; nu ştiu cum se face, cam multe au legătură cu Uniunea din administraţia căreia face parte.

De data aceasta, spus simplu şi simplist, s-a mai stricat un premiu. Dar nu orice premiu, aici e durerea. Ci unul dintre puţinele repere ale vieţii noastre literare. Iar durerea şi mai mare este că la compromiterea premiului au pus umărul exact cei care au şi ţinut, până nu de mult, ştacheta sus. Mie unuia mi-e greu, dacă nu imposibil, să ghicesc miza în toată această poveste. Pentru că a-l premia, încă o dată, pe dl Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR şi mâna dreaptă şi, presupun, apropiat şi complice al dlui Nicolae Manolescu, preşedintele USR aflat, în urma modificării abuzive a statutului, la al treilea mandat, mi se pare o miză de tot măruntă.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi

Sursa: www.ziaruldeiasi.ro

Total 0 Votes
0

Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura Timpul, Iaşi, 2005; Matei Vişniec – un optzecist atipic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005; Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană. Editura Timpul, Iaşi, 2006; Utopia negativă în literatura română, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008. Ediţii îngrijite: Marin Mincu, Polemos. Dulelul cu/ în idei, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Bogdan Creţu, Editura Compania, Bucureşti, 2011.

Coordonează volumul Dimitrie Cantemir. Perspective interdisciplinare, Editura Institutul European, Iaşi, 2012. În 2013, îi apare, la Editura Institutul European, sinteza Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, în două volume, 500 pagini. Stagii de cercetare la Paris, Roma, Barcelona. Cronicar literar, eseist; a publicat peste 500 de articole în principalele reviste de cultură şi academice din ţară. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei „Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în „Ziarul de Iaşi”. Între 2010 şi 2013, a fost bursier postdoctoral în cadrul proiectul POSDRU/89/1.5/S/56815 Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective.

Despre carţile sale au scris, printre alţii: Al. Cistelecan, Nichita Danilov, Elvira Sorohan, Petru Poanta, Antonio Patraş, Doris Mironescu, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Nicoleta Salcudeanu, Andrei Terian, Alex Goldiş, Tania Radu, Mircea Platon, Marius Miheţ, Dan Perşa, Cosmin Ciotloş, Adrian Jicu, Petru Poantă, Felix Nicolau, Claudiu Turcuş, Andrei Simuţ, C.L. Cuţitaru, Dan Manucă, Al. Cistelecan, Andreea Răsuceanu, Adrian G. Romila, Ștefan Lemy,  ş.a.m.d.

Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (2005); Premiul pentru debut al revistei „Convorbiri literare” (2005); Premiul pentru debut al „Ziarului de Iaşi” (2005), nominalizat la Premiul pentru debut al revistei „România literară”(2005); Premiul pentru critică al revistei „Ateneu” (2006); Premiul de Excelenţă în critică literară, al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română (2009). Premiul de excelenţă al Revistei „Contemporanul. Ideea Europeană” (2012).

Articole similare

Un comentariu

  1. Nu va mai afolati atita cu premiile care nu intereseaza pe nimeni dincolo de tarimul mioritic.
    La fel de importanti sint si poetii tarimului mioritic, care se cearta intre ei degeaba, ba inca i-au mai cooptat si pe eminentii Vakulovski (sint 2 ????!!!, ca ne ajungea un singur pornograf!).
    Sinteti de-a dreptul patetici!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button