Din ultimul număr:
Contemporanul » Noutăți editoriale » Avanpremieră editorială: Istoria României moderne de Ioan‑Aurel Pop

Avanpremieră editorială: Istoria României moderne de Ioan‑Aurel Pop

Marii intelectuali ai poporului român – între care s‑au aflat în prim-plan şi istoricii cei mai valoroşi – şi‑au dat seama, mai intens din secolul al XVII‑lea încoace, că românii au deopotrivă rădăcini vest‑ şi est‑europene. Pe de o parte, prin originea romană, prin limba neolatină, prin modul de creştinare şi prin numele purtat, românii se trăgeau de la Roma, adică din Occident

Istoria României moderne este – la scara celor două milenii trecute de la începutul formării poporului român – sinonimă cu ieşirea românilor din lumea medievală, cu asumarea idealurilor generale de construire a naţiunii române şi a statului naţional, în contextul modelului european. Modernitatea s‑a clădit, însă, pe acumulările trecutului, pe experienţa general‑umană (a Europei şi a lumii) şi locală (românească). Marii intelectuali ai poporului român – între care s‑au aflat în prim-plan şi istoricii cei mai valoroşi – şi‑au dat seama, mai intens din secolul al XVII‑lea încoace, că românii au deopotrivă rădăcini vest‑ şi est‑europene. Pe de o parte, prin originea romană, prin limba neolatină, prin modul de creştinare şi prin numele purtat, românii se trăgeau de la Roma, adică din Occident, pe când, pe de altă parte, prin biserica organizată după model bizantin, ca şi prin limba slavonă a cultului, a cancelariei şi a culturii medievale şi prin alfabetul chirilic, se revendicau din Noua Romă (Constantinopol), din moştenirea bizantino‑slavă, adică din Răsărit. Această stranie dualitate făcea din români – unicii moştenitori de marcă ai romanităţii orientale – o realitate sui generis, lăudată de unii, veştejită de alţii şi aşezată acolo unde cele două jumătăţi ale Europei se întâlnesc şi interferă.

1. Preambul

Dubla moştenire a românilor se explică prin îngemănarea istoriei şi geografiei. Datorită unor împrejurări istorice speciale, după circa un secol şi jumătate de confruntări – de la Caesar până la Domiţian (între jumătatea secolului I, î.Hr. şi finalul secolului I d.Hr.) – şi după două decenii de războaie aproape neîntrerupte – derulate între anii 87 şi 106, pe când era rege al daco‑geţilor Decebal – peste două sute de mii de km pătraţi din Dacia preromană nord‑dunăreană au ajuns cuceriţi sau controlaţi de Imperiul Roman. Această suprafaţă se adăuga altor mari întinderi de pământ locuite de traco‑geţi la sud de Dunăre şi ocupate de romani anterior. Prin crearea provinciilor romane Moesia şi Dacia, sigiliul Romei a fost pus pentru eternitate la Dunăre şi în Carpaţi. Trupele romane şi coloniştii – aduşi prin acţiuni organizate sau veniţi de bună voie – administratorii şi funcţionarii, cu toţii latinofoni, i‑au întrecut repede în număr pe puţinii localnici rămaşi, după ce „Dacia fusese secătuită de bărbaţii” căzuţi în lupte. Astfel, procesul de romanizare s‑a produs aproape în chip firesc, fără eforturi speciale. Toate condiţiile necesare erau îndeplinite: colonizarea masivă şi organizată, convieţuirea dintre autohtoni şi colonişti şi superioritatea culturii şi civilizaţiei romane faţă de cele autohtone. Traco‑daco‑geţii construiseră şi ei, fără îndoială, o civilizaţie, dar una de tip rural, cu unele cetăţi de pământ şi de piatră înălţate pe culmi de dealuri şi de munţi, fără să practice lucrări edilitare majore şi fără să aibă creaţii scrise în limba lor. Atracţia Romei devenise pentru ei ademenitoare şi chiar irezistibilă. Astfel, după circa şase generaţii de trai în Imperiul Roman (circa 101 – 275 d.Hr.), impunerea limbii latine vulgare (populare) la nord de Dunăre era deplin înfăptuită, ca şi a credinţelor, obiceiurilor şi tradiţiilor vehiculate în această limbă. Astfel, în ciuda amestecului de populaţii preromane (cu predominarea traco‑daco‑geţilor) şi a caracterului eterogen al coloniştilor, proveniţi ex toto orbe Romano („din toată lumea romană”) – cu predominarea netă a vorbitorilor de latină – din sinteza creată a ieşit biruitoare latinitatea, aşa cum s‑a întâmplat în Italia, în Galia (Franţa de mai târziu), Hispania etc. Romanii au fost mari cuceritori, dar şi mai mari decât cuceritori au fost organizatori, şi şi mai mari decât organizatori au fost legislatori. Ei au adus cu sine, în regiunile cucerite, un model superior şi ademenitor de viaţă, o anumită forma mentis specifică. Migratorii veniţi ulterior – cei mai importanţi la noi fiind slavii – nu au făcut decât să dea o nuanţă specifică acestei lumi romanice şi latine, aşa cum germanicii au conferit personalitate distinctă popoarelor romanice occidentale. Prin urmare, românii nu au în etnogeneza (formarea poporului) şi glotogeneza (formarea limbii) lor nimic spectaculos sau neobişnuit, ei formându‑se după „reţeta” (schematizată) de naştere a oricărui popor romanic: peste un element slab autohton sau preroman (la noi, traco‑daco‑geţii) s‑a aşezat elementul cuceritor (romanii), urmate, pe când sinteza inegală dintre cele două grupuri era pe cale de finalizare, de elementul migrator (la noi, slavii). Acelaşi lucru se vede şi în limba română, asemănătoare unui organism viu, care s‑a format, a crescut şi s‑a dezvoltat odată cu poporul care a creat‑o şi căruia îi serveşte ca mijloc de comunicare. Astfel, limba română are un slab substrat vechi, preroman, un strat puternic latin şi un superstrat slav. Cele mai multe cuvinte vechi din româneşte, peste două mii, sunt cele moştenite din limba latină. Acest număr este egal cu termenii latini originari prezenţi în fiecare din limbile romanice occidentale. Fireşte, de‑a lungul timpului, româna s‑a îmbogăţit mereu cu elemente noi, din multe limbi, cele mai multe fiind, totuşi, cele de origine latină, potrivite cu specificul limbii. În limbajul cotidian de astăzi, românii folosesc, în linii mari, aproape 80% dintre cuvinte provenite din latină şi limbile romanice sau engleză (al cărei vocabular este majoritar latin, preluat prin mijlocirea francezei), circa 15% cuvinte slave şi 5% de alte origini. Spectaculoasă este însă dăinuirea unui popor neolatin la Dunărea de Jos, în mijlocul unor popoare şi populaţii nelatine. Românii s‑au născut, fără nicio îndoială, din amestecul mai multor etnii – inclusiv germanice şi turcice – şi au fost influenţaţi în istoria lor de multe culturi şi civilizaţii, dar sigiliul Romei s‑a dovedit decisiv şi le‑a conferit, până la urmă, personalitatea.

Noul popor romanic care se forma în secolele I‑IX la Dunărea de Jos şi la Carpaţi a primit cuvântul Domnului tot în limba latină. Creştinarea românilor (ca şi a grecilor sau albanezilor) s‑a produs – spre deosebire de creştinarea tuturor celorlalte popoare din jur – în mod treptat şi organic, începând de jos, prin răspândirea credinţei din om în om, chiar cu ajutorul misionarilor. Creştinarea criptică a Daciei a început în vremea stăpânirii romane şi a continuat apoi în libertate, mai ales prin misionari, după edictul de la Milano (312 d. Hr.). Treptat, creştinismul din fosta Dacie s‑a extins şi fortificat mereu. Popoarele vecine s‑au creştinat, în general, de sus în jos, prin decizii radicale, luate de unii conducători, care s‑au botezat în chip exemplar, obligându‑i pe supuşi (mai întâi pe membrii elitei) să facă acelaşi lucru: bulgarii la 864 (prin hanul Boris, devenit ţarul Mihail), sârbii în secolul al IX‑lea, ruşii la 988 (prin Vladimir cel Mare devenit Vasile), polonezii la 966 (sub Mieszko I), ungurii la anul 1000 (prin ducele Vajk, devenit regele Ştefan), lituanienii la 1386 (prin Jogailla, devenit regele Vladislav Jagiello) etc. Cele mai vechi şi mai importante cuvinte care denumesc în limba română elementele creştine, referitoare, cu precădere, la dogmă şi la rit, sunt de origine latină. Celelalte, care privesc calendarul, organizarea bisericească, unele sărbători, viaţa preoţească şi mănăstirească sunt de origine slavă. Explicaţia este, până la un loc, tot de natură istorică: în timp ce creştinarea daco‑romanilor şi protoromânilor s‑a produs în limba latină (însuşi episcopul got Wulfila predica la nord de Dunăre, în secolul al IV‑lea, şi în limba latină), organizarea canonică a bisericii la nord de Dunăre s‑a făcut mai târziu, după modelul bizantino‑slav al bisericii bulgare. Aşa, românii au ajuns să aibă ca limbă de cult, de cancelarie şi de cultură scrisă slavona, cu toate că ei erau un popor neolatin, şi să ajungă ortodocşi. Această situaţie oarecum paradoxală se întâlneşte şi la unele popoare slave, anume la cele catolice – polonezii, croaţii, slovenii, cehii, slovacii – care au avut ca limbă a bisericii latina. Din acest punct, intervine în explicaţie şi geografia, fiindcă românii au devenit ortodocşi prin situarea lor spaţială mai aproape de Noua Romă (Constantinopol) – centrul ortodoxiei – decât de Roma cea veche, centrul catolicismului. La fel a fost cu popoarele slave occidentale, aflate şi ele mai aproape de puterile catolice decât de lumea ortodoxă.

Odată cu ortodoxia, românii au adoptat treptat şi civilizaţia de orientare bizantino‑slavă, care a dat măsura dezvoltării acestei părţi de lume. Imperiul Bizantin era de fapt Imperiul Roman de Răsărit, basileii de la Constantinopol s‑au numit mereu, în mod oficial, până la căderea Cetăţii sub turci (1453), „împărţi ai romanilor”, numai că ei erau de limbă greacă, fiindcă partea aceasta a statului roman nu‑şi pierduse niciodată grecitatea. Romanii nu i‑au putut romaniza pe greci, deoarece şi grecii antici (ca şi romanii în raport cu celelalte popoare, cu excepţia grecilor) aveau conştiinţa superiorităţii civilizaţiei lor faţă de cea a romanilor. Între timp, după revărsarea slavilor la sud de Dunăre (după anul 602), Peninsula Balcanică s‑a slavizat în mare măsură, încât civilizaţia regiunii s‑a transformat treptat din romano‑bizantină, în bizantino‑slavă, mai ales după ce slavii şi‑au creat propriul alfabet (chirilic) şi propria limbă de cult (slavona). Din marea cultură bizantină, combinată de‑acum cu o componentă slavă, românii au preluat ceea ce au putut înţelege şi ceea ce le‑a fost pe măsura civilizaţiei lor agrar‑pastorale. Nu au receptat arta scumpă şi sofisticată a mozaicului şi nici discursurile teologico‑filosofice subtile de la Constantinopol, dar au imitat şi dus mai departe pictura frescelor şi icoanelor, însemnarea pe ani a evenimentelor, literatura simplă de înţelepciune, de inspiraţie populară sau canoanele bisericeşti aflate în măsură să normeze viaţa comunităţilor grupate în jurul bisericii. Cantonarea aceasta benefică a românilor în cultura şi civilizaţia Răsăritului a fost roditoare, în cadrul procesului de dezvoltare a Commonwealth‑ului bizantin (după expresia lui Dimitri Obolensky), înainte şi după declanşarea „Bizanţului după Bizanţ” (după expresia lui Nicolae Iorga). Dezvoltarea acestei forme de viaţă a Europei Răsăritene a suferit însă o lovitură serioasă odată cu decăderea acestui imperiu răsăritean (secolele al XIV‑lea – al XV‑lea) şi mai ales după cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453. De la această dată (adică de la jumătatea secolului al XV‑lea încoace), moştenirea bizantină a fost valorificată în afara Bizanţului, prin popoarele creştine (slavi şi români) care preluaseră pomenitul model de civilizaţie, ca şi prin iradierile tot mai slabe ale acestui model în lumea (catolică şi protestantă) central‑europeană şi occidental‑europeană.

Spre finele mileniului I, românii, ca toate popoarele din jur, şi‑au constituit, pe urmele vechilor comunităţi latinofone (numite de Nicolae Iorga „Romanii populare”) din epoca post‑romană, formaţiuni politice proprii sau în colaborare cu slavii, numite, de aceea, cnezate (judecii) şi voievodate (ducate). Ele s‑au grupat treptat în jurul unor nuclee centrale şi s‑au fortificat mereu, pe parcursul câtorva secole. În timp ce formaţiunile româno‑slave din Crişana, Banat, Transilvania şi Maramureş au ajuns în secolele XI‑XIII sub ocupaţia Regatului Ungariei (Transilvania fiind menţinută sub forma tradiţională de voievodat), cele de la sud de Carpaţi s‑au grupat sub egida domniei Ţării Româneşti, iar cele de la est de munţi, până la Nistru, sub puterea domniei Moldovei. Aceste două domnii (dominationes) sau principate – supuse câte unui „mare voievod şi domn” – au ajuns în secolul al XIV‑lea să fie de sine stătătoare, fapt pentru care Nicolae Iorga le‑a numit „libertăţi româneşti”. Ele şi‑au organizat viaţa de stat după tradiţia veche romano‑bizantină şi bizantino‑slavă, cu varii influenţe ale unor popoare din jur (inclusiv popoare ale stepei, care au creat vremelnice „imperii”, cum au fost cumanii). Românii de la nord şi vest de Carpaţi, ajunşi sub stăpânirea unui stat catolic, cu „misiune apostolică” – cum era Regatul Ungariei – adică menit să lupte contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”, au fost prigoniţi ca ortodocşi („schismatici”), lipsiţi de bunurile lor, excluşi treptat de la exercitarea puterii, marginalizaţi.

Românii au participat din plin, alături de toţi creştinii, la apărarea civilizaţiei europene în faţa asalturilor otomane venite dinspre sud‑estul continentului. Efortul de apărare a „Republicii creştine” europene a fost susţinut, în secolul al XV‑lea, sub egida papalităţii, deopotrivă de puterile catolice şi de cele ortodoxe, mai ales de ţările şi popoarele plasate în estul şi sud‑estul Europei: greci, bulgari, sârbi, români, albanezi, croaţi, unguri, saşi, secui, polonezi şi altele. Printr‑un ultim efort tardiv, la 1439 s‑a încercat reunificarea continentului, prin semnarea actului unirii de la Florenţa, pe baza celor patru puncte deosebitoare dintre cele două biserici. Pentru câteva decenii, a funcţionat iluzia înlăturării schismei şi a funcţionării unitare a lumii creştine europene. În acel timp, doi lideri români, unul catolic – Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei – şi altul ortodox, Ştefan cel Mare, principele Moldovei – au ajuns să fie simboluri ale rezistenţei creştine, declaraţi de papă „atleţi ai lui Hristos”, adevăraţi cruciaţi europeni.

Treptat însă, în chip dureros, a ieşit la iveală marea tragedie a Răsăritului creştin, îngenuncheat sub puterea islamică a sultanilor otomani. Din secolul al XVI‑lea, după începutul Reformei religioase al marilor descoperiri geografice, se afirma tot mai clar succesul civilizaţiei occidentale europene, în contrast cu decăderea modelului răsăritean bizantin, supus Semilunii, asaltat de nevoi, condamnat la o existenţă precară. Stimulat de etica protestantă, Occidentul devine pragmatic, individualist şi concurenţial, încurajând eficienţa, îmbogăţirea, dezvoltarea sistemului bancar, producţia manufacturieră şi apoi de fabrică, destinată schimbului etc. Expansiunea europeană care a urmat descoperirilor geografice a contribuit la multiplicarea modelului occidental, reprodus în forme mai mult sau mai puţin fidele în Lumea Nouă (America), Asia, Africa, Australia. Jumătatea de răsărit a Europei, supusă asalturilor extraeuropene, a fost condamnată la stagnare şi subdezvoltare. Oamenii, jefuiţi continuu de bunurile lor şi izolaţi de marile drumuri comerciale, au învăţat cu timpul să producă doar pentru subzistenţă şi să se bucure de faptul că trăiesc o viaţă modestă, pândită de felurite pericole. Orice schimbare le aducea dezastre personale şi colective, războaiele şi molimele deveniseră endemice, iar speranţa de mai bine era legată doar de viaţa viitoare prevestită de biserică. Ţara Românească a plătit pentru prima oară tribut Porţii Otomane la finele domniei lui Mircea cel Bătrân (1417), iar Moldova în timpul domniei lui Aron Vodă (1456), tributul fiind considerat atunci, pentru mai bine de un secol, un fel de răscumpărare a păcii. La 1541, Ungaria se destramă sub loviturile sultanului (centrul ţării devine paşalâc turcesc pentru circa 150 de ani; vestul ajunge ocupat de Habsburgi, iar răsăritul, adică Transilvania şi Părţile Vestice, devine principat autonom sub autoritatea sultanului), Polonia încheie pace cu otomanii, ceea ce lipseşte Ţările Române de vechii lor aliaţi creştini. Părţi relativ întinse din Ţara Românească, Moldova, Banat, Crişana ajung sub ocupaţie turcească directă, în vreme ce presiunile asupra regiunilor rămase neocupate cresc. Principatul autonom al Transilvaniei (1541‑1688) a fost un stat pragmatic, aflat pe drumul spre modernitate, condus de principi protestanţi (calvini) maghiari, bazat pe un sistem politic şi religios sui generis: ţara era condusă de trei naţiuni (maghiarii, saşii şi secuii) şi patru „religii” (de fapt, confesiuni: calvină, luterană, unitariană şi catolică). Românii, cei mai numeroşi locuitori ai ţării, erau excluşi de la exercitarea puterii, iar credinţa lor ortodoxă era doar lăsată să funcţioneze, în anumite locuri şi condiţii. Principii transilvani, ca şi cei români de la sud şi est de munţi, erau aleşi de adunările ţării şi confirmaţi de sultan.

Astfel, din a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, treptat, toate cele trei ţări care aveau să formeze România – Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – au intrat în sfera suzeranităţii otomane efective (reale), fiind asimilate unor provincii privilegiate ale Imperiului Turcesc. Sub aspect juridic, regimul era identic, dar, de fapt, apăsarea otomană era mult mai lejeră în Transilvania decât în celelalte două ţări româneşti. Pe de altă parte, exista o mare diferenţă de percepţie a statului Ţărilor Române în raport cu puterea turcească, în funcţie de unghiul de analiză a acestui statut. În timp ce otomanii plasau Ţările Române între provinciile privilegiate supuse lor, românii şi creştinii europeni ştiau că supunerea era formală, că principii munteni, moldoveni şi transilvani se supuseseră „nu ca învinşi, ci ca învingători” (după mărturia lui Filippo Buonaccorsi Callimachus). „Supunerea” acestor ţări de baza pe tratate bilaterale (inegale, este drept, după obiceiul otoman) – numite ulterior capitulaţii sau, în limbaj turcesc, ahd‑namé‑le – în care figurau drepturi şi obligaţii reciproce. Ca preţ al „protejării” Ţărilor Române de către otomani, acestea trebuiau să accepte confirmarea principilor lor de către sultan, o politică externă subordonată intereselor Porţii, plata tributului anual, derularea unui comerţ preferenţial cu Imperiul Otoman etc. În schimb, principii erau creştini (aleşi de ţară şi doar confirmaţi de Poartă), clasa stăpânitoare rămânea cea locală, se conservau toate instituţiile şi rânduielile statului, inclusiv proprietatea şi biserica creştină, turcii nu se puteau aşeza statornic în Principate, nu puteau dispune de bunuri imobiliare şi nu puteau face propagandă islamică şi nici construi lăcaşuri de cult islamice etc. Evident, un asemenea regim era net superior faţă de cel al ţărilor foste creştine de la sud de Dunăre (şi al paşalâcurilor şi raialelor de la nord de fluviu), ocupate efectiv, conduse de guvernatori otomani, cu clasa boierească desfiinţată, cu proprietăţile date fruntaşilor turci, cu biserica prigonită, cu populaţiile creştine parţial islamizate etc. Poate şi de aceea, în condiţiile situaţiei privilegiate a Ţărilor Române, energiile neamului se strângeau uneori, sub sceptrul câte unui conducător remarcabil – cum au fost unii, de la Mihai Viteazul până la Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir – şi aminteau lumii de gloria de odinioară, trezind speranţe de emancipare pentru viitor. Aşa, Mihai Viteazul (1593‑1601) a înţeles să formeze un bloc puternic antiotoman – sub egida împăratului romano‑german – reunind pentru o clipă cele trei ţări care aveau să formeze în finalul epocii moderne România. Principele a rămas, de aceea, un adevărat simbol naţional, revigorat în secolul al XIX‑lea ca prototip al unificatorului de ţară. Matei Basarab (1632‑1654) era privit drept „general al întregului Răsărit”, potenţial eliberator al Balcanilor şi al Constantinopolului. Şerban Cantacuzino (1678‑1688) a prezidat, cu ajutorul cărturarilor din cele trei ţări române, la traducerea şi publicarea Bibliei în româneşte, la Bucureşti, iar Constantin Brâncoveanu (1688‑1714), aflat în legături cu lumea occidentală, a apărat, cu preţul vieţii sale, sub forma martirajului, identitatea creştină şi românească a familiei şi ţării sale.

Totuşi, regimul suzeranităţii otomane (secolele al XVI‑lea – al XVIII‑lea) şi influenţa civilizaţiei balcanice şi orientale au creat în rândul românilor o situaţie de grav handicap în raport cu Occidentul prosper şi dinamic. Dependenţa străină şi lipsa perspectivelor viabile de dezvoltare au condus la o mentalitate defetistă, letargică şi imobilistă. Speranţa se punea tot mai mult în viaţa de apoi, în ajutorul credinţei şi al bisericii, în concepţia isihastă, în aşteptarea mântuirii dumnezeieşti. Se închinau tot mai multe locaşuri Domnului şi se aşteptau semne de izbăvire. Românii din Transilvania au receptat primele îndemnuri la redeşteptare, fiind plasaţi geografic mai spre Apus, de unde, începând cu secolul al XVI‑lea, se întorceau studenţii saşi şi unguri cu învăţături noi, comercianţii sau călătorii străini cu veşti despre prosperitatea occidentalilor şi despre starea de libertate a jumătăţii celeilalte de Europă. Unul dintre aceşti primi exponenţi ai ideilor europene a fost transilvăneanul Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493‑1568), ajuns arhiepiscop primat al Ungariei şi regent al Ungariei Habsburgice. El, care s‑a mândrit toată viaţa cu originea românească, cu viţa romană a românilor şi cu descendenţa din casa domnitoare a Ţării Româneşti (care a ţinut stavila în calea turcilor), a adus în ochii străinilor latinitatea neamului său, limba sa moştenită de la romani, adică din cei mai glorioşi făuritori ai lumii civilizate occidentale. Din mărturiile clare ale unor autori (străini mai ales), din secolele al XIV‑lea – al XVI‑lea, reiese că românii (anumiţi români) aveau în Evul Mediu conştiinţa originii lor romane (ştiau, vag şi mitic, că se trag din romani, de la „descălecatul dintâi” al împăratului Traian), îşi numeau limba română, iar pe sine se chemau „rumâni” sau „romani”, spre deosebire de străini, care îi chemau „vlahi” (cu variante). Spre finele secolului al XVI‑lea, cele trei ţări care au format ulterior România au păşit, timid la început, pe calea modernizării, în cadrul circuitului european de valori. Cam în acelaşi timp (circa 1500‑1600), la sfârşitul epocii Ming, se produc în China importante transformări social‑economice, se accentuează urbanizarea şi se înregistrează mari creşteri ale activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale.

Românii au participat din plin, alături de toţi creştinii, la apărarea civilizaţiei europene în faţa asalturilor otomane venite dinspre sud‑estul continentului. Efortul de apărare a „Republicii creştine” europene a fost susţinut, în secolul al XV‑lea, sub egida papalităţii, deopotrivă de puterile catolice şi de cele ortodoxe, mai ales de ţările şi popoarele plasate în estul şi sud‑estul Europei

În secolul al XVII‑lea, unii fii de boieri moldoveni au ajuns – după studii strălucite la şcolile umaniste din Polonia – să scrie cronici (letopiseţe) în limba română, în care să demonstreze romanitatea românilor şi latinitatea limbii, să vorbească plini de mândrie despre numele de român, moştenit din latinescul Romanus, despre cel dintâi „descălecat”, al lui Traian, venit de la Roma, regina oraşelor lumii. Aceştia au fost Grigore Ureche şi Miron Costin. La fel, Constantin Cantacuzino stolnicul, din Ţara Românească, devine student la Padova, adică „în cuibul dăscăliei”, unde funcţiona una dintre cele mai vechi şi prestigioase universităţi europene, unde se împărtăşeşte din ideile clasicismului greco‑latin, ale umanismului târziu. Aşa, află şi el de la sursă despre marea civilizaţie romană care, prin români, mai dăinuia la Dunăre şi la Carpaţi. Scrie o „Istorie a Ţării Rumâneşti”, unde vorbeşte documentat despre originea romană şi despre unitatea tuturor românilor (spune că, indiferent de provincia în care se află, valahii se numesc pe sine români şi „toţ aceştia dintr‑o fântână au izvorât cu cură”, adică de la Roma şi din Italia). Cam tot atunci, pe la jumătatea secolului al XVII‑lea (1644), începe afirmarea în China a dinastiei manciuriene Ch’ing, ceea ce a însemnat crearea treptată a unei pături dominante manciuriene, care ocupă posturi birocratice însemnate; imperiul avea să fie împărţit în 18 provincii chineze şi 3 provincii manciuriene, într‑un stat aşa‑numit confucianist.

Este important de ştiut că românii există şi ei între naţiunile lumii, că au o ţară sau chiar două ţări ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea şi cu Munţii Carpaţi, cu ţăranii Maramureşului, uitaţi parcă de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta şi cu Marea Neagră, cu podgoriile de la Cricova şi clopotele Căprianei, cu aurul Apusenilor şi cu cetăţile de pe Nistru, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuşi, cu oameni care mai aşteaptă încă să fie cunoscuţi. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internaţională şi ţin mult la acest mesaj al lor

Un pas important pe drumul reintegrării românilor în Europa a fost făcut de Dimitrie Cantemir, prinţ al Moldovei (1710‑1711), adevărat polihistor şi poliglot. Cantemir, ajuns istoric, geograf, literat, muzician, osmanist, teolog, filosof, om de ştiinţă, înscris în curentul european al pre‑iluminismului, a fost prieten cu Leibniz, devenind primul român membru al Academiei din Berlin. Scriind „Descrierea Moldovei” (în latineşte) şi „Hronicul vechimei a romano‑moldo‑vlahilor (în latină, cu traducere românească), prinţul a fixat definitiv locul românilor în Europa. Unitatea şi romanitatea românilor apar exprimate clar în cea de‑a doua lucrare menţionată, încă înainte de Prolegomena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării: „Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s‑au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii cari de atunce într‑însa aşăzindu‑să, într‑aceiaşi şi pănă acmu lăcuesc”. Lucrarea îi aşază pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc. Cantemir a fost primul savant român de dimensiuni europene, convins de valoarea şi superioritatea civilizaţiei occidentale şi de apusul puterii otomane (a şi scris primul tratat de istoria turcilor, intitulat „Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane”, publicat în latină şi în limbi de circulaţie mondială). Spre finele vieţii s‑a retras în Rusia, la ţarul Petru I, convins că acest suveran avea să transplanteze în Europa răsăriteană ortodoxă instituţiile de succes ale Occidentului.

Prin cărturarii secolului al XVII‑lea şi prin Dimitrie Cantemir, biruinţa scrisului în limba română (deocamdată cu litere chirilice) era asigurată. Dar începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV‑lea, graţie unor texte religioase rotacizante (transformarea consoanelor „l” sau „n” intervocalice în „r”), elaborate tot în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influenţe occidentale. Tot aici apar şi primele şcoli româneşti, primele traduceri de cărţi în româneşte, aici se trece la primele tipărituri româneşti, ca şi la scrierea cu caractere latine. Din secolul al XVI‑lea începând, influenţa Occidentului latin şi neolatin devine tot mai puternică (cu precădere în Transilvania) şi odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la români. Cronicarii secolului al XVII‑lea scriu, cum s‑a văzut, în limba română, ca şi Dimitrie Cantemir, care foloseşte mult latina şi româna.

2. Epoca Luminilor (secolul al XVIII‑lea) sau „Prin cultură la libertate”

2.1. Noi regimuri politice: habsburgic şi fanariot

Secolul al XVIII‑lea sau Epoca Luminilor a adus lumii şi multă cultură şi libertate sau modele de libertate, dar şi despotism sau tiranie şi supunere, războaie şi multă suferinţă. Şi în China se înregistrează în acest secol fenomene şi procese contradictorii: decrete imperiale de desfiinţare a sclaviei, de limitare a puterii principilor, de expulzare a misionarilor creştini şi de dărâmare a bisericilor, de modernizare a sistemului de impozitare, de limitare şi interzicere a consumului de opiu.

Ţările Române au intrat într‑o nouă epocă, de afirmare a naţiunii moderne prin lupta de emancipare politică şi naţională. Naţiunile medievale, aflate secole la rând într‑un fel de adormire şi divizate, se trezesc la viaţă, trec într‑o etapă nouă, activă, bazată pe legături puternice din interior şi pe aplicarea unor programe care să conducă la libertate. Fireşte, ca şi în numele bisericii sau al familiei sau al suveranului etc., şi în numele naţiunii s‑au făcut nedreptăţi şi crime, dar aceasta nu trebuie să conducă la confundarea lucrurilor şi la condamnarea naţiunii în sine, ca formă a oamenilor de a trăi împreună.

Rivalitatea sau concurenţa dintre marile puteri pentru dominarea spaţiului central‑sud‑est european a condus la modificarea statutului Ţărilor Române. În acest context, Transilvania avea să fie ocupată de Habsburgi, iar Moldova şi Ţara Românească aveau să ajungă într‑o stare de dependenţă mai pronunţată faţă de Imperiul Otoman, cu păstrarea, totuşi, a autonomiei. Ultima zvâcnire a turcilor în centrul Europei a fost asediul nereuşit al Vienei, din 1683. Viena a fost despresurată cu ajutorul oştilor polone (şi a altor forţe creştine), conduse de regele Ioan Sobieski, dar de victorie s‑au folosit austriecii. Aceştia au urmărit armata turcă şi, sub pretextul eliberării ţărilor creştine, au ocupat pentru sine Ungaria, Slovenia, Croaţia, Transilvania (1684‑1699). Aceasta din urmă, a schimbat o situaţie de ţară aproape independentă cu una de supunere directă, adică şi‑a pierdut complet libertatea externă, iar în interior s‑a văzut controlată de autorităţile austriece prezente în ţară. Regimul austriac s‑a instalat cu ajutorul trupelor pătrunse în provincie (1687‑1688), care au silit stările (naţiunile) reunite în dietă – nobilimea ungară, saşii şi secuii – să renunţe la suzeranitatea otomană şi să accepte „protecţia imperială”. Diploma Leopoldină (denumită astfel de la numele împăratului Leopold I), dată în 1691, era un document de bază, care a servit drept constituţie a Transilvaniei pentru circa o sută cincizeci de ani. Diploma era un fel de contract încheiat între austrieci şi stările sau naţiunile ţării: erau păstrate toate privilegiile medievale ale stărilor, regimul celor trei naţiuni şi patru „religii”, cu subordonarea pe mai departe a românilor, în schimbul integrării Transilvaniei în Imperiu. În 1699, turcii au fost siliţi să accepte oficial, printr‑un tratat, încheiat la Karlowitz (azi în Serbia), renunţarea la Transilvania.

Austriecii, în avântul lor de a‑i scoate de sub „păgâni” pe „creştini”, ar fi vrut să ajungă cu oştile lor peste Carpaţi, până la Dunăre şi Mare, dar Rusia avea şi ea mari interese în zonă, iar otomanii nu erau atât de slăbiţi încât să permită acest lucru. „Trădările” repetate ale domnilor români, mai ales cele ale lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, i‑au determinat pe turci să caute noi metode de supunere a românilor, de menţinere a lor în sfera de influenţă otomană. Astfel, din 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, ei i‑au înlocuit pe domnii pământeni sau români de la conducerea statelor cu principi greci, din cartierul Fanar al Constantinopolului (numiţi, de aceea, Fanarioţi), în care aveau mai multă încredere. Aceştia au venit însoţiţi de o serie de elemente greceşti (boieri, slujitori, funcţionari), animaţi cu toţii de dorinţa de îmbogăţire rapidă. Nu s‑au bucurat de simpatie printre români, fiindcă, deşi creştini, apăreau ca slujbaşi ai turcilor şi ca asupritori. În ciuda acestui fapt, mulţi dintre „fanarioţi” au fost oameni de cultură, spirite luminate, legate de idealurile româneşti şi europene. Unii făceau parte chiar din familii româneşti sau românizate şi s‑au identificat cu anumite interese locale. Epoca fanariotă a durat un secol (până în 1821) şi, în ciuda accentuării dependenţei otomane, a fost o vreme în care Ţările Române extracarpatice şi‑au păstrat autonomia, adică s‑au condus singure în interior, cu instituţii româneşti, fără manifestări de islamism, rămânând şi din punct de vedere instituţional ţări creştine.

2.2. Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei
Noile schimbări politice terminate cu venirea puterii austriecilor nu au fost privite cu simpatie în numeroase cercuri politice din ţările creştine „eliberate”. Mai ales în Transilvania şi Ungaria, stările (grupurile privilegiate) erau profund nemulţumite, ele dând naştere unor revolte, cum au fost cele ale saşilor şi ale nobilimii maghiare. Cea mai mare astfel de mişcare a fost răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rákoczi al II‑lea ( 1703‑1711), la care au participat pături largi ale societăţii şi care a fost sprijinită de Franţa şi Rusia. Pentru stările transilvane, noua stăpânire promitea să fie apăsătoare, prezentă în chip direct, la teritoriu, şi mai dură în raport cu cea otomană, care fusese formală, indirectă, se simţise de la distanţă.

Românii nu aveau de la început o idee clară despre noua stăpânire, dar presimţeau posibilitatea unor schimbări în structura puterii. Imperiul Habsburgic putea să fie un factor de echilibru, să îndepărteze sau să micşoreze discriminarea, să‑i accepte cumva şi pe români ca cetăţeni egali cu membrii naţiunilor recunoscute. Prilejul s‑a ivit odată cu punerea în practică a politicii religioase a Habsburgilor.

Austriecii îmbinau forţa militară cu persuasiunea (sau convingerea) şi considerau că, alături de armată, administraţie şi familia domnitoare habsburgică, un rol important în exercitarea dominaţiei trebuia să‑l aibă şi biserica. Evident, este vorba de biserica catolică, adică de credinţa Casei de Habsburg şi a unei mari mase dintre supuşii imperiului. Dar în Ardeal, această confesiune catolică era cea mai slabă dintre toate cele recunoscute, pentru că avea cei mai puţini credincioşi. Catolicii, după Reformă, nu mai aveau nici episcopie, căci trecuseră mai toţi la noile credinţe, iar averile vechi ale bisericii romane fuseseră toate confiscate de principatul protestant. Călugării iezuiţi (ordin creat special de Sfântul Scaun, în secolul al XVI‑lea, pentru redobândirea poziţiilor pierdute ale catolicismului) i‑au spus împăratului cum stau lucrurile, dar au venit şi cu soluţii: oricâte eforturi s‑ar fi întreprins, protestanţii (adică foştii catolici) nu ar mai fi revenit la catolicism şi chiar dacă ar fi făcut‑o, aceştia erau prea puţini, sub o treime din populaţie; majoritatea populaţiei era formată din românii ortodocşi, care erau discriminaţi (trataţi altfel, mai rău, decât restul populaţiei) şi care, în schimbul unor drepturi, ar fi acceptat o apropiere de catolicism. Această apropiere – credeau iniţiatorii săi – ar avea cel puţin două avantaje pentru austrieci: ar cumpăni puterea prea mare a stărilor, mândria lor nemăsurată, mai ales a nobilimii maghiare, pe de o parte, şi i‑ar transforma pe români în supuşi credincioşi ai Coroanei, pe de altă parte. Stările presimţeau primejdia şi erau împotriva unirii românilor cu catolicismul (cu Roma, cum se spunea), încercând să înrâurească atragerea românilor spre credinţele protestante, mai ales spre calvinism. Numai că supravegherea calvină asupra bisericii româneşti din Transilvania era veche (de pe la 1550) şi tindea să desfiinţeze complet tradiţia bizantină şi să‑i facă pe români de‑a dreptul calvini, ceea ce stârnise mai rezistenţe şi împotriviri. În plus, atragerea românilor spre Reformă aducea cu sine o mare pagubă pentru Curtea vieneză, care pierdea noi posibili adepţi şi fideli şi care nu avea cum să încurajeze un astfel de pas. De aceea, între 1697‑1701, s‑au elaborat de către Viena o serie de documente, unele adevărate contracte, care prevedeau că românii, trebuind să‑l recunoască pe papă drept şef al Bisericii universale şi să accepte alte câteva mărunte schimbări care să‑i apropie de catolicism, urmau să‑şi păstreze nestingheriţi ritul lor bizantin, calendarul, sărbătorile, obiceiurile lor. În schimb, ei aveau să se bucure de o serie de drepturi: egalitatea preoţilor români (asemănători până atunci cu şerbii sau iobagii) cu preoţii celorlalte confesiuni din Transilvania şi chiar egalitatea întregii naţiuni române cu maghiarii, saşii şi secuii din ţară.

Actul, dat la 7 octombrie 1698, al unirii religioase, din care reiese păstrarea întregii tradiţii a Bisericii răsăritene:

„Însă într‑acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre [= urmaşii noştri] din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn‑în moartea sfinţii sale să n‑aibă puteare a‑l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s‑ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să‑l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să‑l hirotonească. Şi în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într‑un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn‑acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într‑această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n‑aibă nici o tărie. Care lucru l‑am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.” (Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I, Cluj, 1940, p. 464‑467)

S‑au dat şi două diplome împărăteşti, una la 1699 şi alta la 1701, care garantau, în schimbul unirii, egalitatea românilor cu stările sau cu naţiunile şi religiile recunoscute. Noii biserici, în fond ortodoxă sau bizantină, i s‑au adăugat unele elemente din credinţa Romei şi i s‑a dat un nume nou. S‑a chemat de‑atunci Biserica greco‑catolică („grec” înseamnă aici ortodox); ea fusese mai înainte îmbrăţişată şi de ruteni (ucraineni) şi de unii români din Părţile Vestice (mai ales din Satu Mare şi Bihor). Prin acest pas, românii din Transilvania (care se simţeau şi ei de‑acum o naţiune), după secole de aspră supunere şi grave nedreptăţi, păreau să ajungă la egalitate cu stăpânii lor şi, prin aceasta, la o nouă la demnitate. Este vorba, în esenţă, despre un act bisericesc cu adânci implicaţii politice, fiindcă prin el s‑ar fi putut realiza salvarea de la inechitate şi umilinţă a naţiunii române din Transilvania.

Dar contractul nu s‑a respectat întocmai, deoarece Casa de Austria, după împotrivirea acerbă a nobilimii maghiare, nu a mai putut garanta egalitatea promisă naţiunii române, iar aceasta din urmă, dezamăgită, nu a mai trecut în totalitate la noua confesiune. Totuşi, timp de vreo şase decenii (1700‑1761), românii din Ardeal figurau oficial ca greco‑catolici sau „uniţi cu Roma”, chiar dacă nu toţi erau aşa. Ei au avut în tot acest interval o singură eparhie (împărţire administrativă bisericească) în Transilvania istorică, având rang de episcopie (mai înainte avuseseră o mitropolie, care reunea mai multe episcopii). Au avut loc şi împotriviri, cu scopul păstrării nesmintite a ortodoxiei, unele chiar în forme violente (conduse de călugării Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara), care au condus până la urmă la recunoaşterea din nou a funcţionării bisericii răsăritene, adică a românilor neuniţi, rămaşi mai numeroşi în sudul Transilvaniei (mai ales în zonele Braşov şi Sibiu). Astfel, în 1759‑1761 renăştea Biserica română ortodoxă din Transilvania, cu rang de episcopie. Oricum, românii greco‑catolici, prin fruntaşii lor instruiţi la Viena, Roma, Buda sau Târnava (oraş în Slovacia actuală), au pregătit şi au pornit lupta politică naţională, au creat înaltele şcoli de la Blaj pentru naţiunea română (1754) şi au dat naştere unor generaţii de intelectuali de vază şi oameni politici de valoroşi, formaţi în spirit central şi vest european.

[…] Românii şi‑au făcut istoria aşa cum s‑au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă şi plină doar de dezastre. A fost de toate felurile, ca viaţa, fiindcă istoria înseamnă viaţă. Este important de ştiut că românii există şi ei între naţiunile lumii, că au o ţară sau chiar două ţări ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea şi cu Munţii Carpaţi, cu ţăranii Maramureşului, uitaţi parcă de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta şi cu Marea Neagră, cu podgoriile de la Cricova şi clopotele Căprianei, cu aurul Apusenilor şi cu cetăţile de pe Nistru, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuşi, cu oameni care mai aşteaptă încă să fie cunoscuţi. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internaţională şi ţin mult la acest mesaj al lor.

Istoria României moderne de Ioan‑Aurel PopEditura Ideea Europeană, 2019

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now