Contemporanul » Modele » Voinţa de construcţie

Voinţa de construcţie

La orice reacţie reticentă faţă de personalitatea sa (şi nu sunt puţine!), se poate răspunde foarte simplu, punând cărţile una lângă alta, una peste alta: cele peste 220 de volume de „Opere fundamentale”, alături de cele opt volume ale DGLR-⁠ului, alături de cele 34 de tomuri care restituie manuscrisele eminesciene, alături de seria excelentă a Cronologiei vieţii literare româneşti şi de atâtea şi atâtea altele alcătuiesc, doar ele, o bibliotecă. Încă una, pe lângă cea formată din cărţile semnate de Eugen Simion.

Dau acestui eseu o tentă memorialistică, sperând (deşi am convingeri în această privinţă) că experienţa mea nu e singulară, ba e, poate, una comună generaţiei mele de critici. Nu îmi pot aminti precis când şi în ce împrejurări am citit prima oară o carte a lui Eugen Simion. Legătura mea cu scrisul său se pierde în negura timpului. În mod clar, cărţile lui au fost decisive în iluzia mea de adolescent că voi deveni critic literar. O alegere cel puţin ciudată, dat fiind că mai toţi colegii şi prietenii poetizau imberb (sub narcoza produsă, după posibilităţile fiecăruia, de Minulescu, Bacovia sau Nichita Stănescu) ori se visau egali ai lui Dostoievski, Nietzsche sau Cioran. Printre atâţia poeţi, romancieri, filosofi, eseişti fără operă, eu urma să devin, nu aveam nici un dubiu, critic literar. Şi mi-⁠am luat bovarismul foarte în serios, cu acea gravitate disproporţionată pe care o au începătorii sau aspiranţii. Am înfulecat, în anii de liceu, nu numai cărţile clasicilor, ci şi studiile despre ei. Nici azi nu concep să citesc un autor rupt de receptarea operei sale. În scurtă vreme, mi-⁠am alcătuit o bibliotecă serioasă de critică. Fieşte, cărţile lui Eugen Simion stăteau la loc de cinste (după cum au şi azi raftul lor special). Din câte îmi amintesc, după conspectele făcute pentru şcoală din Dimineaţa poeziei, Scriitori români de azi sau Proza lui Eminescu, pe care le aveam în bibliografia şcolară (aşa se proceda pe… vremea noastră), prima carte pe care am citit-⁠o în afara oricărei obligaţii, ci pur şi simplu pentru că fusesem câştigat, a fost Moartea lui Mercutio, abia apărută la editura Nemira (1993). Străin de viaţa literară propriu-⁠zisă, am avut cel mai „cinstit” şi mai ingenuu contact cu scrisul lui Eugen Simion şi am fost sedus de eleganţa stilului său critic. Aşa am început să cumpăr revista Caiete critice de la chioşcul din staţia de autobuz. Erau numere foarte consistente dedicate câte unei personalităţi literare sau unei teme la zi: îmi amintesc numerele despre Eliade, Marin Sorescu, I.D. Sîrbu, Ion Caraion, pe care le-⁠am păstrat multă vreme la îndemână (le mai am şi azi, pitite prin vreun colţ al bibliotecii). Am învăţat multe din acea revistă, după care am vânat prin anticariate şi am citit, uşor-⁠uşor, cam toate volumele criticului. Alături de cele ale lui Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Mircea Martin, Marin Mincu, Al. Paleologu (oricât de diferiţi între ei, unii cel puţin, oricât de plasaţi pe poziţii aparent ireconciliabile, după cum aveam să aflu, aceştia sunt criticii postbelici care m-⁠au format şi nu pot decât să îi pomenesc ca atare), ele mi-⁠au dat nu doar curaj în îndrăzneala mea de a mă visa critic literar şi nu scriitor, ci şi o curiozitate, o deschidere către lumea fascinantă a interpretării. De atunci am priceput că literatura nu poate fi despărţită de receptarea ei, care e parte a aceleiaşi poveşti. Mă enervează, de aceea, aroganţa stupidă a câte unui scriitor mediocru (cei cu adevărat buni nu au contestat niciodată rolul esenţial al criticii) care dispreţuieşte din start efortul exegezei, pentru că, vezi, Doamne, critica nu ar fi creaţie. Ba da, critica literară e literatură de cea mai bună calitate atunci când atinge excelenţa. Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Simion sau Manolescu sunt la fel de importanţi pe cât sunt cei mai buni scriitori ai generaţiei lor, a căror notorietate e construită de critică şi a căror literatură e, în cazurile rare, dar cheie, ghidată, orientată de critică. Atâta doar că, pentru a se fixa, pentru a conta cu adevărat, pentru a se depune, critica literară nu are decât şansa excelenţei: când e călâie, când se opreşte la jumătatea drumului, când nu e consecventă cu sine, când trişează, cade în uitare sau devine o simplă anexă a operei pe care o comentează. Aceasta este una din lecţiile esenţiale pe care le-⁠am deprins din cărţile lui Eugen Simion: o încredere absolută în critica literară, în rostul ei esenţial de a evalua literatura în primul rând din perspectivă estetică, chiar şi atunci sau mai ales atunci când lumea din jur a turbat, a rătăcit interesul pentru valoare, s-⁠a politizat cu totul. (Am descris chiar prezentul nostru…)

În ultimele clase de liceu am început să urmăresc, la început din curiozitate, apoi de-⁠a dreptul pasionat, presa culturală. Tot cumpărând reviste şi punându-⁠le în dialog (ceea ce ele nu făceau atunci, în anii ’90, căci în viaţa noastră literară nu a existat decât un dialog al surzilor), am perceput, cu toată naivitatea mea de adolescent, uriaşa nervozitate care se scurgea în multe dintre articole. Era clar pentru oricine că viaţa literară era ruptă. Se scriau cuvinte foarte grele, se comiteau pamflete veninoase, se făceau procese de intenţie. Prima nedumerire a fost atunci când mi-⁠am dat seama că autori pe care îi admiram erau înfieraţi cu mânie inchizitorială. Pentru adolscentul care am fost (şi, în privinţa asta, am şi rămas blocat, suspendat în acel stadiu larvar al conştiinţei), scrisul era o taină, un miracol, iar scriitorul – un om care îşi depăşeşte umanitatea, bietele limite. Aveam faţă de literatură o reacţie mistică, o pietate ca în faţa unei mari taine, o spaimă cvasi-⁠erotică. Mi le-⁠am cultivat şi lupt în continuare să mi le păstrez. Or, revistele literare mă puneau în faţa unui spectacol de un nivel dezamăgitor: scriitorii aceia pe care eu îi ştiam doar din cărţi, pe care îi admiram necondiţionat se purtau ca nişte bătăuşi din spatele blocului. Marin Sorescu era un trădător, un parvenit, un vândut puterii; Valeriu Cristea, acelaşi Valeriu Cristea care scrisese Dicţionarul personajelor lui Dostoievski sau Spaţiul în literatură, devenise deodată un comunist. Eugen Simion, criticul pe care îl citisem din doască în doască, pe care îl admiram, pe care încercam, stângaci, să îl imit, care mi se părea un model de civilizaţie stilistică, îmi apărea deodată ca o sursă inepuizabilă a tuturor relelelor. Am parcurs, ani la rând, zeci şi poate sute de pamflete, tablete, editoriale, articole vituperante care puneau în cârca sa tot ceea ce nici o minte bolnavă ar putea imagina (mai multe ar avea o şansă). Nu cred că există scriitor mai atacat în primii 15-⁠20 de ani de „libertate” (folosesc ironic termenul) decât Eugen Simion. Nu aveam cum să arbitrez eu atunci, în vastele mele foruri interioare, un atare proces. Eram bulversat; simţeam că îmi scapă multe aspecte, că nu văd tot jocul, că nu am toate piesele, că nu găsesc explicaţie pentru atâta vehemenţă. Reveneam însă la cărţile lui şi totul se limpezea. Chiar şi culegerile de articole, adunate, începând cu 1997 (eram deja student şi nu uit cum citeam lacom, pe o bancă din parcul gării din Constanţa, primul volum al seriei, cumpărat din te miri ce librărie, enervat de prea multele greşeli de tipar, care mi se păreau nişte pete de sos pe o haină impecabilă), sub titlul Fragmente critice, erau departe de grobianismul pamfletelor care şi-⁠l fixaseră drept ţintă vie. Eugen Simion prefera să se apere ţinându-⁠se aproape de literatură. Probabil ăsta e păcatul lui capital din acei ani, când continuitatea, fidelitatea faţă de specificul meseriei păreau diversiune. Ce atâta literatură, când ţara arde? (Am mai scris asta recent: este esenţial ca, atunci când ţara arde, să existe câteva babe care să se pieptene!) A se slăbi… Din păcate, acea stare de asediu, de turbare politică a revenit în ultimii ani în viaţa literară, căci principalele grupări, grupuri de interese, ca să le spun pe nume, sunt legate pe criterii ideologice ori de-⁠a dreptul politice, nu pe afinităţi literare.

În studenţie, când am început să îndrăznesc să şi scriu şi, culmea inconştienţei, să şi public articole de critică literară, cărţile lui Eugen Simion mi-⁠au stat mereu la căpătâi. Foarte puţini alţi critici mi-⁠au dat (şi îmi dau) încredere că meseria asta merită făcută, cu încăpăţânare, până la capăt, chiar dacă sau mai ales dacă aparent nimeni nu mai are nevoie de ea. E fals: e, azi, o nevoie acută de critică literară şi în special de critică de întâmpinare. Ce este admirabil e ardoarea, tenacitatea cu care Eugen Simion a rămas la masa de lucru indiferent de vremuri. Cărţile scrise după 1990 s-⁠au adunat şi sunt de neocolit: sinteze despre jurnalul intim sau despre genurile biograficului, eseuri, monografii despre Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Creangă, Odobescu, studii ample despre clasici, publicate ca prefeţe în seria splendidă de „Opere fundamentale” (cel mai frumos proiect editorial din ultimii 30 de ani de la noi!), reeditarea şi completarea, aducerea la zi a lucrărilor dinainte de revoluţie. Semnificativ e faptul că nu există o cezură în cariera critică a lui Eugen Simion, că schimbarea vremurilor nu a lăsat urme în scrisul lui. (Cei mai mulţi dintre intelectuali au ieşit cu totul din conturul propriei vocaţii sau măcar cariere, nu au făcut faţă şocului „libertăţii”, au căutat succesul facil, aplauzele galeriei, au combătut politic şi s-⁠au rătăcit de ceea ce realizaseră în condiţii de presiune ideologică; puţini au rămas pe poziţii: Eugen Simion e unul; Nicolae Breban altul. Mai sunt câţiva, nu mulţi. Prea puţini, de fapt…) Criticul şi-⁠a păstrat direcţia neabătut, a practicat acelaşi tip de critică estetică şi atunci când asta însemna un act de rezistenţă faţă de literatura angajată politic, şi după căderea comunismului, când politicul a devenit dintr-⁠o dată o temă aproape obligatorie, un fel de datorie etică a intelectualului. O amăgire, în fond, observăm azi: toate contribuţiile intelectualilor noştri de a construi ceva în şi prin politică au căzut sub timp. Suntem scriitori şi nu ne salvează decât cărţile, tot ceea ce ţine de biografia sau de atitudinile noastre publice, de angajamentul nostru politic alcătuiteşte, vorba lui Roland Barthes, trecutul operei; prezentul ei e acolo, în text.

În această privinţă, Eugen Simion e salvat! Fiecare carte a lui contează, devine obligatorie în bibliografia cutărui scriitor. Acum, când şi istoria literaturii la care lucrează de decenii bune e de întrevăzut în studiile care prefaţează ediţiile din colecţia de „Opere fundamentale”, când e vizibil că, din tot ce s-⁠a scris despre literatura postbelică îna­inte, dar şi după 1990, cele patru tomuri masive de Scriitori români de azi sunt contribuţiile cele mai importante, când cea de a doua ediţie a Dicţionarului general al literaturii române e în curs de finalizare, tot ca urmare a tenacităţii lui Eugen Simion, când manuscrisele lui Eminescu sunt salvate şi accesibile oricui e interesat, când cele mai importante proiecte poartă amprenta voinţei de a construi a marelui critic, devine clar că istoria literaturii române, critica literară vor sta multă vreme sub semnul operei sale. Nici un alt critic român nu a avut o voinţă egală de a construi orientată nu doar către propria operă, ci şi către lucrări colective fundamentale, aşa cum a făcut-⁠o el. Nici unul dintre aceste proiecte, de o ambiţie rarisimă la noi, nu ar fi avut şansa de a fi iniţiate şi, atipic la noi, duse până la capăt fără tenacitatea lui.

La orice reacţie reticentă faţă de personalitatea sa (şi nu sunt puţine!), se poate răspunde foarte simplu, punând cărţile una lângă alta, una peste alta: cele peste 220 de volume de „Opere fundamentale”, alături de cele opt volume ale DGLR-⁠ului, alături de cele 34 de tomuri care restituie manuscrisele eminesciene, alături de seria excelentă a Cronologiei vieţii literare româneşti şi de atâtea şi atâtea altele alcătuiesc, doar ele, o bibliotecă. Încă una, pe lângă cea formată din cărţile semnate de Eugen Simion. Sunt suficiente răspunsuri pentru fiecare comentariu care încearcă să relativizeze probabil cel mai mare efort de construcţie din cultura noastră din ultimii 30 de ani: cărţile, depuse una lângă alta, reprezintă un monument. Nu metaforic, nu simbolic, ci cât se poate de concret.

Şi în acestă privinţă, Eugen Simion rămâne, pentru mine şi pentru noi, un model. E greu să ţii pasul cu el, e greu să îi mulţumeşti exigenţele. Dar e important să încerci sau, dacă te afli în altă tabără, măcar să i le recunoşti.

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now