Contemporanul » Modele » Victor Voicu • 80

Victor Voicu • 80

Gheorghe Păun
La o aniversară

Când am fost invitat să contribui la acest liber amicorum, am acceptat imediat, respectul şi admiraţia pentru destinatar fiindu‑mi, cum se spune, fără rest, dar mai apoi am avut un moment de derută: ce aş putea scrie, totuşi, ca să nu fie banal‑previzibil‑encomiastic, despre un academician ale cărui operă şi activitate acoperă două pagini largi în „dicţionarul doamnei Rusu” (formal: Membrii Academiei Române. Dicţionar 1866‑2016, 2 volume, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016, de Dorina N. Rusu; reiau doar două detalii „aritmetice”: peste 20 de cărţi, peste 30 de brevete de invenţie, mai ales referitoare la medicamente noi), care este general de armată (din copilăria‑mi autentic ţărănească, de la tatăl meu, fără emfază, dar statornic mândru de gradul său de sergent la vremea cătăniei, am rămas cu o fascinaţie de cititor asiduu al cărţilor de istorie pentru „gradele olimpiene”, general, mareşal, amiral), şi mai este şi medic şi farmacolog (deci, în stare să înţeleagă „hărţile” cât masa de mari ale reţelelor de reacţii interconectate/intercondiţionate care au loc într‑o celulă, ca să nu mai vorbim despre „mega‑hărţile” corespunzătoare ale organelor sau ale organismelor şi nu numai să le înţeleagă, ci şi să‑şi imagineze, apoi să experimenteze scenarii de genul: pentru a inhiba reacţia X, pentru a diminua cantitatea dăunătoarei substanţe Y, ajută oare să adăugăm în zona aceasta substanţa Z? cum arată „harta” dacă intervenim aici? sau dincolo? – întrebări generice, bio‑fiziologico, cu alură militară, dar cu finalizarea în farmacii – şi, am consemnat „detaliul”: peste 30 de brevete…).

Bun, ne ştim de multă vreme – dar de când? „Din negurile vremii”, aş răspunde ca la Junimea, ocolind astfel răspunsul. Pentru că nu mai ştiu precis de când. Mai întâi, cu dumnealui la Prezidiu, în Aulă – dar, în ultimii ani, şi face to face de foarte multe ori.

Eficienţa cred că este cuvântul‑cheie. Economiştii o definesc ca fiind raportul dintre efect şi efort, matematicienii sunt circumspecţi cu fracţiile – dacă numitorul (aici, efortul) devine mic, foarte mic, infinitezimal, atunci fracţia creşte nemăsurat. Generalii farmacologi desfid şi definiţiile economiştilor şi paradoxurile matematicienilor, ei sunt eficienţi în mod genuin. Practic, vizibil. Cu imaginaţie şi eforturi, chiar dacă neostentative, ei obţin efecte redutabile. Nu mai apelez la Dicţionar, pentru a ilustra, de pildă, cu instituţii create, în Bucureşti şi în ţară, sau cu instituţii conduse. Rămân în realitatea cunoscută nemijlocit. Aici, aş putea face un studiu de caz din proiectul de Lege a Academiei, la care am participat, despre care ştiu „de la prima mână” cum a crescut, s‑a şlefuit, a ajuns la „foruri”, aşteaptă – dar avatarurile ei nu s‑au încheiat, aşadar, nici eforturile… Impresionantele conferinţe şi colocvii organizate în contextul Centenarului Marii Uniri, unele concretizate cu volume de comunicări, ar putea fi un alt exemplu. Mai multele „probleme mici”, unele de interes mai degrabă personal, care mi‑au fost rezolvate la modul cel mai firesc, printr‑un sfat, un telefon, o decizie imediată, parcă „printre altele”, sunt totuşi „de interes personal”, nu merită detaliate – dar mă fac să‑l pun în aceeaşi „clasă de echivalenţă” cu un prieten din Sevilla, Spania, căruia, am scris asta undeva, nu e bine să‑i spui că ai o problemă, pentru că face imediat tot ce‑i stă în putinţă s‑o rezolve. Din amiciţie, din dorinţa de a nu vedea probleme nerezolvate în jur, din… Amicul din Sevilla are în prenume un de Jesus, bănuiesc că şi de aici îi vine altruismul. Nu fac presupuneri psiho‑onomastice plecând de la Victor, dar voi reveni…

Există, însă, un episod al interacţionării personale despre care aş putea vorbi mult, plecând de la context, rememorând detalii, consemnând urmări. Este vorba despre mult discutatul‑disputatul Apel al Academicienilor, din februarie 2017. Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Termeni simpli, fundamentali, ţinând de normalitate. Dar ce mai freamăt, ce mai zbucium!…

Contextul general: conflictul evident şi din ce în ce mai vizibil dintre globalizare şi localizare (nu zic naţionalism, că prea a fost încărcat, tendenţios‑sofistic, de conotaţii negative, nu am loc pentru a explica diferenţa dintre naţionalismul‑xenofobie şi naţionalismul constructiv, decent, patriotic), dintre imperii (financiare) şi colonii – adăugaţi şi înţelesuri simbolice ultimei dihotomii, dintre tradiţie şi societatea deschisă, nu în sensul clasic, Bergson‑Popper, ci în sensul „modern” de „societate vraişte”. Pot adăuga bibliografie pe multe pagini, subiectul preocupă lumea mult mai mult decât ne lasă să vedem‑ascultăm mass‑media noastră.

Contextul local: România defrişată, dezindustrializată, dezamăgită, emigrândă – nu trebuie adăugate alte sintagme din zona economico‑socială, dar merită adăugat un vers dintr‑un cântec al regretaţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici, vorbind despre „autonomiile în coaste”…

Contextul personal: trebuia să zbor în Spania, prin ultima decadă a lunii ianuarie 2017, şi – nimic nu este întâmplător, spun înţelepţii – s‑a stricat avionul, s‑a anulat zborul. Am contramandat plecarea în „ţara nisipului galben” (aşa numesc eu Andaluzia) şi, nu mai ştiu de ce, am trecut pe la Academie, l‑am căutat la birou pe domnul secretar general. Din vorbă în vorbă, dar nu după multe vorbe, mi‑a spus că tocmai s‑a publicat în Monitorul General un document care cere… autonomia Ţinutului Secuiesc.

Mărturisesc obsesia mea pentru GO, jocul „imperial” (un şahist l‑a considerat astfel, în contextul „şahul este un joc regal, dar GO‑ul…”) venit dinspre Orient, paradigmă şi model pentru multe competiţii, de la afaceri la războaiele moderne, fie ele şi nesimetrice. Un document precum cel sugerat, provocator neconstituţional, nu are nicio valoare juridică sau practică imediată, dar pentru un jucător de GO el are o semnificaţie: lasă în urma sa aji. Textual, din japoneză, un miros (neplăcut), pe tabla de joc, o slăbiciune potenţială în formaţiile proprii, poate niciodată valorificată de adversar, dar pe care trebuie să o ţinem minte, pentru a o contracara dacă devine cumva periculoasă. Exact ce făcea documentul cu pricina. Producea un miros neplăcut.

Peste „frisonul” meu aji, dl academician a adăugat: am vorbit şi cu acad. Ioan‑Aurel Pop, e de părere că trebuie să facem ceva. Să facem, zic şi eu – şi aşa au apărut cei trei „iniţiatori”, până seara a apărut şi prima versiune a textului. A fost modificat, şlefuit, scurtat, mai întâi între cei trei, prin e‑mail şi telefon, apoi într‑un grup din ce în ce mai larg de colegi de Academie (i‑am dezamăgit oarecum pe cei care doreau un text mai cuprinzător, mai „contondent”). Intenţia de început era să strângem o duzină sau două de semnături, apoi să‑l facem public. S‑au obţinut în scurt timp peste 80 de adeziuni (eficienţa internetului), pe 6 februarie am decis că rien ne va plus, nici în text şi nici pe lista de semnături, am aşteptat încă două zile (printre altele, pentru a se linişti Piaţa Victoriei), pe 8 februarie l‑am lăsat să zboare. A zburat fix… în ochii „progresiştilor” români! A pledanţilor pentru societatea vraişte. Ce mai freamăt, ce mai zbucium!… Ca un revelator fotografic, a scos la iveală… ba nu, aceasta este o carte aniversară, festivă, nu trebuie impurificată nici cu nume şi nici cu epitete… „Aşa să ne judece viitorul!” se spune pe ultimul rând al Apelului, iar de judecata aceasta nu scapă nimeni.

Între timp, viitorul imediat următor lansării Apelului a decis, ba chiar la scară europeană, că cei trei, cei 84 deveniţi ulterior 81, apoi peste 100, că toţi cei care au preluat Apelul, pe coperte de carte, în periodice, pe web, toţi aceştia au avut – şi au! – dreptate: o spune convingător Declaraţia de la Paris, lansată în toamna lui 2017, dar cu procesul elaborării ei început în primăvara lui 2017. Un fel de Apel, dar mult mai general, mai cuprinzător, semnat de treisprezece filosofi din mai multe ţări europene. Nu se pomeneşte Apelul nostru, dar el este confirmat, pot zice, istoric – lucrurile pluteau în aer, la noi şi în Europa.

Cândva, ar trebui scrisă o carte, cu întregul „dosar” al Apelului, inclusiv „dosarul de presă”, mai ales că între timp au tot apărut clarificări privindu‑i pe oponenţi, mai ales că, între timp, lumea nu a stat pe loc.

Să părăsim însă subiectele „strategice”, să revenim în biroul secretarului general. Cine‑l bănuieşte de, cum să‑i spun?, rigiditate cazonă se înşală (măcar pe jumătate) – printre cărţile pe care le ţine la îndemână, se găsesc şi cărţi de poezie. În unele, a pus semne, probabil la pagini mai de interes. De altfel, aplecarea spre umanioare nu este o surpriză: îl găsim şi printre contributorii la volumul Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, apărut în 2015 sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (Argument de acad. Eugen Simion, Cuvânt‑înainte de Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române). Nimic special, şi generalii sunt oameni – cu atât mai mult dacă sunt şi medici.

Onor la general!

Aşa plănuiam să închei şi aşa închei, dar adaug un neplanificat post scriptum „numerologic”: am scris alfabetul românesc în ordine, A Ă B C D E…, şi am căutat locul literelor V I C T O R în el. Verificaţi: suma este exact 100! O urare şi un pretext pentru a‑i promite purtătorului de nume victorios că voi fi mai bine pregătit atunci când îşi va sărbători centenarul!…

Ales membru‑corespondent din străinătate al Academiei Naţionale Franceze de Medicină, academicianul Victor Voicu este medic farmacolog, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale din Academia Română şi, pentru a doua oară, secretar general al Academiei Române. În aprilie 2019 a fost ales de Adunarea generală vicepreşedinte al Academiei Române. Alegerea acad. Victor Voicu în Academia Naţională Franceză de Medicină vine să încununeze o carieră profesională de excepţie, de medic farmacolog. Astfel a fost recunoscută contribuţia sa în dezvoltarea şcolii româneşti de farmacologie, precum şi implicarea în viaţa academică medicală din ţară şi din străinătate. Cu prilejul acestei ceremonii, acad. Victor Voicu a omagiat şcoala românească de medicină şi a recunoscut statutul de model al ştiinţelor medicale franceze: „Este o onoare pentru mine ca om, ca om de ştiinţă, ca medic, ca reprezentant al şcolii medicale româneşti, este o onoare această recunoaştere. Şcoala medicală franceză a stat la originile formării şcolii medicale româneşti aproape două secole. Carol Davila a înfiinţat învăţământul medical superior românesc în 1857. Deci, e vorba de aproape 200 de ani. Marile şcoli pe specialităţi s‑au format tot în Franţa, bacteriologia, virusologia, neurologia şi altele, toate s‑au fomat în marile clinici. Actualmente, mulţi dintre cei care sunt performanţi în medicina românească sunt formaţi în Franţa. Noi avem o mare recunoştinţă pentru şcoala medicală franceză şi, implicit, onoarea care ni se acordă este un semn că sunt apreciaţi cei care s‑au format în aceşti ani. De acum încolo, voi munci în continuare cât mă va lăsa Creatorul”.

Academicianul Victor Voicu este doctor în medicină, membru corespondent al Academiei Române din 1991 şi titular din 2001. Este profesor universitar de Farmacologie Clinică, Toxicologie şi Psihofarmacologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi Preşedintele Societăţii Române de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică. E membru al Federaţiei Internaţionale de Ştiinţe Farmaceutice, al Colegiului European de Neuropsihofarmacologie, al Societăţii Americane de Chimie, al Colegiului American de Farmacologie Clinică. În 2005 a primit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii „Ovidius” din Constanţa şi al Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad. A făcut cercetări ştiinţifice în domeniile compuşilor organofosforici şi antidotismului acestora, farmacologia radioprotectorilor chimici, farmacologia experimentală şi clinică a antihipertensivelor şi antiaritmicelor, psihofarmacologia psihotomimeticelor şi drogurilor de abuz. Este coordonator de studii de bioechivalenţă şi studii clinice de fază I. Academicianul Victor Voicu este autorul a peste 20 de volume monografice, 300 de lucrări ştiinţifice publicate şi comunicate şi deţine aproape 30 de brevete de invenţie.

În data de 1 decembrie 2017, de Ziua Naţională a României, acad. Victor Voicu a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Comandor, în semn de „înaltă apreciere pentru prodigioasa carieră academică, reprezentând excelenţa ştiinţifică şi culturală românească, pentru promovarea imaginii ţării noastre în mediile ştiinţifice internaţionale”.

Andrei Medvedovici
O lecţie de umanism

Voi începe cu o mărturisire: nu aparţin guildei făuritorilor de cuvinte. Învăţat mai degrabă în spiritul formulelor chimice, am recunoscut întotdeauna puterea şi importanţa cuvintelor în procesul transmiterii ideilor şi mesajelor, de orice natură ar fi acestea. Aşa cum spunea Boileau, în al său L’Art d’écrire, considerat manifest al curentului clasicist în literatură, „Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,/ Et les mots pour le dire arrivent aisément”. Este extrem de dificil însă să cuprinzi în cuvinte un om, întreaga sa viaţă, toate realizările sale de ordin profesional, uman, personal, şi cu atât mai greu să exprimi corect, coerent şi, de ce nu, perfect obiectiv interacţiunea ta personală cu acesta. În acest sens, dau dreptate poetului care afirma: „Cuvintele aşa sărace sunt,/ Precum în Biblie nu‑ncape cerul,/ Tu nu poţi fi al nici unui cuvânt”.

Mă găsesc în situaţia onorantă (şi nemeritată, aş adăuga) de a încerca să adun în cuvinte pe Domnul Profesor Victor Voicu, pentru cea de‑a optzecea sa aniversare. Voi mai face o precizare: voi folosi în textul meu întotdeauna apelaţiunea Profesor, deşi toţi termenii următori îi sunt perfect adecvaţi şi, în recurenţă, adevăraţi: Academician, Vicepreşedinte al Academiei Române, General al Armatei Române, Medic, Toxicolog. O voi face în manieră deliberată, plecând de la opinia (personală) că profesia cea mai grea, cea care indică fără tăgadă dăruirea totală şi dezinteresată, titlul de onoare cel mai înalt este cel de profesor. Nu întâmplător, plecând de la rădăcina semitică, a cărui traducere din Aramaica biblică poate fi „mare, venerat”, s‑a ajuns la forma posesivă în Ebraică – „Rabbi”, ceea ce în româneşte s‑a tradus simplu prin „învăţător” sau, şi mai simplu, prin „dascăl”. Prin scrierea lui Plautus, latinii au recunoscut şi ei greaua sarcină a celor care trebuiau să‑i înveţe pe ceilalţi „Quem oderunt Dii, hunc pedagogum fecerunt”.

L‑am întâlnit pe Profesorul Victor Voicu în urmă cu trei decenii. La trei ani după absolvirea Facultăţii de Chimie, cu o specializare în Chimie Analitică, consideram la aceea vreme că Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare din Bucureşti ar putea să‑mi ofere mediul propice pentru dezvoltarea mea profesională ulterioară. Am cunoscut în persoana comandantului Centrului, pe durata întrevederii acordate, o personalitate evident diferită de ceea ce eu consideram prin definiţie a fi „un militar”. O persoană elegantă, rafinată, dotată cu excepţionala calitate de a‑şi asculta cu atenţie interlocutorul (în mod evident prea tânăr şi lipsit de orice fel de experienţă), manifestând o politeţe caldă şi neprefăcută şi un interes nesimulat. Demersul meu nu s‑a materializat din varii şi nerelevante motive.

Au urmat anii de după 1989, transferul meu la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti, ca asistent, doctoratul, stagiile mele la Universitatea din Gent şi Research Institute for Chromatography, Kortrijk, Belgia, pe durata a aproape patru ani, şansă care m‑a purtat în preajma unui mare şi renumit dascăl în Ştiinţele Separării, Prof. Pat Sandra, şi debutul unei colaborări cu industria farmaceutică privată românească, în speţă Sindan şi LaborMed. Astfel, în anul 1998, l‑am reîntâlnit pe cel care, în ciuda unei întrevederi prea scurte, produsese asupra mea o impresie puternică, Profesorul Victor Voicu. Din acest moment, a început şi s‑a dezvoltat, gradual, între Domnia Sa şi mine, o colaborare roditoare în plan profesional. Am avut şi am în continuare marea şansă de a putea învăţa (aş spune aproape pe nesimţite) de la un mare pedagog aspecte ce ţin de domenii profesionale exterioare domeniului meu strict de competenţă, câştigând în egală măsură, în persoana Domnului Profesor, un interlocutor deosebit de erudit în a aborda subiecte care nu ne aparţin nici unuia dintre noi (literatură, artă, filosofie, politică). Orice discuţie cu Profesorul Victor Voicu, oricât de scurtă şi orientată asupra oricărui subiect, îmbogăţeşte. Domnia Sa are marea amabilitate de a mă include în categoria prietenilor, fapt care, indubitabil, mă măguleşte.

Profesorul Victor Voicu urmează tiparul multora dintre marii intelectuali români în ceea ce priveşte formarea sa. Plecat de la sat (Bolovani, judeţul Dâmboviţa), în absenţa spiritului călăuzitor al tatălui, în conjunctura dificilă a realităţii româneşti de după cel de‑al Doilea Război, o formare de natură militară a putut reprezenta o soluţie, cel puţin în sensul rezolvării acutelor probleme de natură materială. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea un detaliu cu totul specific: formarea ca militar presupunea în egală măsură acceptarea îndoctrinării ideologice caracteristice noului regim politic impus în România după 1948. Erau timpuri în care doctrina ideologică comunistă era impusă fără menajamente, iar riscurile unei „ieşiri din rând” puteau genera nu doar o simplă excludere din sistem, ci chiar pierderea libertăţii personale. Este o performanţă rară de a te putea forma în aceste condiţii fără a‑ţi silui sufletul. Mulţi nu au reuşit să facă asta. Profesorul Victor Voicu reuşeşte totuşi, fără compromisuri majore. Preocupat să se construiască pe sine, se dedică studiului şi reuşeşte o strălucită carieră medicală şi didactică, dublată de una de natură militară. Profesorul Victor Voicu arareori vorbeşte despre perioada formării sale (liceul militar, Institutul Medico‑Militar). Nu o face din dorinţa de a ascunde ceva, ci pur şi simplu dintr‑o covârşitoare modestie. Nu se va oferi niciodată ca exemplu explicit, preferă să‑şi mobilizeze interlocutorul prin subiectele luate în discuţie şi prin modalităţile originale de abordare a acestora. Are capabilitatea de a fi explicit şi convingător şi cu cei care nu aparţin domeniului său. Are capacitatea de a înţelege şi a oferi soluţii în afara domeniului său strict de competenţe. Deschide ferestre, nu funcţionează axiomatic. Potenţează şi nu inhibă. „Spiritul cazon” îi este cu totul străin, deşi a marcat perioada sa de formare. Cum a reuşit acest lucru? Am o ipoteză simplă: a avut întotdeauna o mare capacitate de discernământ. Cumva a acţionat conform unui vechi principiu de esenţă talmudică, atât de coerent exprimat însă de Reinhold Niebuhr: „Doamne, dă‑mi seninătatea de a înţelege şi a accepta ceea ce nu se poate schimba, dă‑mi curajul şi puterea să schimb ceea ce pot, şi dă‑mi înţelepciunea de a deosebi ceea ce se poate schimba şi stă în puterea mea, de ceea ce nu se poate schimba şi nu e în puterea mea să intervin în vreun fel”. Altfel spus, a fost preocupat de autoconstrucţie, a reuşit să dobândească cunoştinţe de bază robuste (ceea ce englezul defineşte sintetic ca „background”), s‑a format omogen şi armonios. Armonia sufletească este o caracteristică a Profesorului Victor Voicu. Reacţiile sale sunt consecinţele acestei armonii, acestui echilibru funcţional.

Am găsit cu totul întâmplător o mărturie care susţine opiniile exprimate anterior. Profesorul Univ. Dr. Dumitru Constantin‑Dulcan, un remarcabil neuropsihiatru aparţinând aceleiaşi generaţii, notează în volumul său intitulat sugestiv În căutarea sensului pierdut: „Cea mai frumoasă ascensiune din generaţia mea a avut‑o Acad. Prof. Dr. Victor Voicu. Era un coleg foarte serios, matur în gândire şi cu o voinţă fermă de a evolua profesional”. Probabil că mulţi ar fi tentaţi să asocieze termenilor „voinţă fermă”, din citatul mai sus menţionat, cuvântul „ambiţie”. Şi, cu toate acestea, aş spune că nu cuvântul „ambiţie” trebuie asociat Profesorului Victor Voicu, ci mai degrabă cel de „determinare”. Veţi spune că e doar o problemă de nuanţă lingvistică, şi totuşi nu cred că este aşa. Determinarea nu provine doar din dorinţa internă de a evolua şi de a performa profesional, ci şi din continua raportare la referenţiale solide, atât de natură strict profesională, dar şi de natură culturală şi psihologică. Revin astfel la echilibrul şi armonia ce‑l caracterizează atât de bine pe Profesorul Victor Voicu.

Mă voi folosi de un alt citat din aceeaşi sursă pentru a‑mi continua gândurile: „Sesizându‑i posibilităţile certe de evoluţie profesională, seriozitatea cu care a lucrat în laboratorul lui ca intern preclinic, Prof. Dr. Alfred Teitel l‑a ajutat (pe Profesorul Victor Voicu) să promoveze. Este un exemplu rar în care un om, străin de orice interes, ajută un elev dotat să promoveze”. Prin această mărturie vom ajunge inevitabil la subiectul alegerii mentorului şi a relaţiei maestru‑discipol. Am avut deseori ocazia să‑l ascult pe Profesorul Victor Voicu vorbind despre maestrul său, Profesorul Alfred Teitel‑Bernard. Nici de această dată Profesorul Voictor Voicu nu comite păcatul efuziunilor excesive. Dar este suficient să distingi căldura din vorbă şi să simţi modulaţiile duioase ale vocii Domniei Sale, ca să poţi înţelege conexiunea profundă stabilită între discipol şi maestru. Să fi fost o alegere, ca de obicei, judicioasă a celui ce urma să devină Profesorul Victor Voicu? Să fi fost doar alegerea maestrului, în persoana marelui farmacolog Alfred Teitel, în baza intuiţiei sale îndelung instruite? Cred că e vorba de ambele procese, dezvoltate simultan.

Despre activitatea ştiinţifică a Profesorului Victor Voicu nu am eu căderea să vorbesc în manieră evaluatorie. O vor face cu siguranţă alte persoane, mult mai îndrituite ca mine. Aş putea să recurg, facil, la indicii scientiometrici. Nu o voi face. Spuneam că e greu să descrii un om în cuvinte, dar e de‑a dreptul imposibil (şi mai ales frustrant) să‑l redai prin succesiunea câtorva numere (număr publicaţii ISI, factor de impact cumulat, număr citări, indice Hirsch). Operaţia de digitizare a oricărei personalităţi profesionale distincte m‑a neliniştit întotdeauna, căci reprezintă operaţia reducţionistă de translatare a unei enorme diversităţi într‑o seacă succesiune binomială. Există chiar o „ştiinţă” aparte a modului de construcţie a amprentei scientiometrice. Neîndoios, numerele păstrează o importantă semnificaţie, pot fi generate relativ uşor, pot fi cunoscute şi mai uşor, se ordonează uşor ierarhic, dar nu trebuie folosite ca unice modalităţi de ilustrare a unei personalităţi profesionale.

Dacă ar fi să apelăm la numere, Profesorul Victor Voicu ar reprezenta o succesiune a 29 de monografii şi capitole de carte, a peste 300 publicaţii ştiinţifice, a 21 de brevete de invenţie şi a 6 granturi de cercetare câştigate în calitate de director. Dar vă invit să observaţi o altă succesiune, aproximativ cronologică, o spirală a experienţei profesionale, unde se poate remarca împletirea celor trei vocaţii (cercetare medicală, didactică medicală şi, respectiv, management academic, ştiinţific şi militar): Intern preclinic, Asistent universitar, Cercetător ştiinţific, Şef Laborator Farmacologie Clinică, Conferenţiar universitar, Colonel al Armatei Române, Comandant al Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare, Profesor universitar, Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Naţionale a Medicamentului, Preşedintele Comisiei de Toxicologie şi Toxicodependenţă a Ministerului Sănătăţii, Membru Corespondent al Academiei Române, General al Armatei Române, Director al Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare, Membru al Consiliului Director şi Preşedinte al Comisiei de Exceptare Farmaceutică a Agenţiei Naţionale Antidrog, Membru titular al Academiei Române, Secretar General al Academiei Române, Preşedinte al Filialei Bucureşti a Academiei de Ştiinţe Medicale, Iniţiator şi Coordonator al Panelului Ştiinţa Medicamentului al UEFISCDI, Preşedintele Secţiei Medicale a Academiei Române, Vicepreşedinte al Academiei Române, Membru corespondent străin al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei. Este un admirabil ADN profesional, un helix ascensional cu pas constant, o compunere armonioasă a trei vocaţii distincte!

Profesorul Victor Voicu a avut totuşi şansa de a i se fi recunoscut (fie şi în parte) performanţele profesionale. Dincolo de ascensiunea în ierahiile academice, de cercetare şi manageriale, şi recunoaşterea implicită la nivel naţional şi internaţional, activitatea Domniei Sale a fost recompensată prin atribuirea premiului Daniel Danielopolu al Academiei Române, prin conferirea Ordinului Virtutea Militară în grad de ofiţer şi a Ordinelor Naţionale Steaua României în grad de cavaler şi de ofiţer, şi prin medalierea cu aur, de trei ori, la Saloanele Internaţionale de Inventică de la Bruxelles şi Geneva.

O componentă esenţială a oricărei mari personalităţi o reprezintă generozitatea. E vorba atât de generozitatea exprimată la nivel strict profesional, cât şi cea manifestată la nivel uman. Mărturiile despre generozitatea Profesorului Victor Voicu sunt nenumărate. Este fondatorul unui departament de Farmacologie şi Toxicologie Clinică în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi iniţiatorul unui program de studiu denumit Psihofarmacologie. Altfel spus, Profesorul Victor Voicu este un creator de şcoală, lucrând neobosit nu numai pentru propria şi continua sa (re)afirmare, ci şi pentru viitor, devenind la rândul său mentor pentru multe generaţii de tineri. O altă expresie a generozităţii sale este lesne observabilă prin colaborările ştiinţifice pe care le realizează, aducând laolaltă specialişti din domenii inter şi trans disciplinare, o dovadă a capacităţii Domniei Sale de a coagula, cataliza şi organiza activităţi extrem de diverse şi de a interpreta în mod coerent fenomene extrem de complexe. Oferă subiecte de reflexie, transmite îndoieli care mobilizează (tocmai pentru că are capacitatea de a expune frumuseţea intrinsecă a marilor semne de întrebare), posedă limbajul structurat a varii domenii ştiinţifice pe care le intersectează şi le adună în căutarea unor noi sensuri şi abordări. Ademeneşte învăţarea şi cunoaşterea, întinzând mrejele îndoielii, asumând raţionalul în lăuntricele meandre ale continuei căutări. O superbă ilustrare a descartianului monolog „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”.

L‑am văzut pe Profesorul Victor Voicu ajutând persoane pe care abia le cunoştea. Îmi reamintesc că o dată chiar mi‑am exprimat surpriza vizavi de o reacţie de susţinere a unei persoane pe care Profesorul o cunoştea într‑o manieră vagă. Răspunsul a venit imediat şi natural: „De ce n‑aş face‑o, dacă‑mi stă în putinţă?” Superbă lecţie de umanism, aş zice! Şi mare devotament pentru jurământul făcut lui Hipocrate!

Profesorul Victor Voicu este şi un mare iubitor al celor care nu cuvântă. Fără să‑şi fi pierdut o singură clipă încrederea în semeni (deci delimitându‑se cumva de Goethe, care consemna către sfârşitul vieţii sale că pe măsură ce cunoaşte mai bine oamenii îşi apreciază mai mult câinele), Profesorul este un mare iubitor al fiinţelor nearticulate, care oferă necondiţionat dragoste, manifestându‑se exemplar în raport cu ocrotitorul lor. Am privit deseori amuzat interacţia plină de căldură dintre Domnia Sa şi motanul Manole (din nefericire, azi dispărut), un superb persan de culoarea cafelei cu lapte, cu un chip fioros de husar mustăcios. I‑am înţeles întotdeauna frământările legate de starea de sănătate a lui Chloe sau Daphne, alte două persane albe ca spuma laptelui. Am asistat la conversaţiile (spun asta la modul cel mai serios cu putinţă) între dânsul şi superbul său papagal cenuşiu (spre ruşinea mea, i‑am uitat numele, deşi acesta l‑a putut reproduce pe al meu, după doar câteva minute de „conversaţie”). Singura incongruenţă pe care am reuşit să o asociez Profesorului, niciodată explicată, este legată tocmai de imposibilitatea de a‑mi imagina acest atât de mare prieten al necuvântătoarelor experimentând pe animale de laborator! Şi nu am vrut niciodată să‑mi articulez întrebarea.

Am onoarea să cunosc familia Profesorului Victor Voicu. Afirm aceasta, conştientizând că sunt beneficiarul unei nemăsurate oportunităţi. Şi cred că familia este cea care îi asigură Profesorului rezerva inepuizabilă de echilibru sufletesc şi creativitate. Pentru că sunt persoanele cu care Profesorul împarte, fără rezerve, afecţiune, încredere, respect şi susţinere. În această familie, am simţit întotdeauna un izvor de căldură firească, o naturaleţe a gesturilor, a privirilor şi a şoaptelor, o nemăsurată dragoste pentru frumos, în cele mai discrete forme ale sale, o armonie în sensul cel mai cuprinzător cu putinţă. În sânul familiei Voicu am reuşit să pătrund trăirile versurilor baudelairiene din L’invitation au Voyage: „Là, tout n’est qu’ordre et beauté,/ Luxe, calme et volupté”.

Istoria aparţine învingătorilor! Virgil Carianopol consemna în versurile sale „Sunt temerari care în frunte/ S‑au răstignit pe stânci de dor,/ Care‑au urcat întregul munte,/ Lăsaţi‑i pe‑nălţimea lor”. Priviţi‑l pe Profesorul Victor Voicu, la optzeci de ani de viaţă şi mai mult de cincizei şi cinci de ani de carieră ştiinţifică medicală. Timpul pare să‑l fi ocolit! Manifestă entuziasmul pe care greu reuşeşti să‑l regăseşti chiar la cei tineri. Este într‑o continuă căutare de noi provocări, are un interes constant nu numai pentru ştiinţă, ci şi pentru toate aspectele realităţii imediate. Munceşte enorm şi e foarte departe de renunţare. E tonic, incitant, dezinvolt, nealterat fizic şi moral, viguros, comportându‑se elegant şi natural. Nu s‑a plictisit niciodată în a‑i asculta pe ceilalţi. Reacţionează întotdeauna cu măsură, chiar dacă uneori o face în mod tranşant şi fără echivoc. Se situează în afara oricărei duplicităţi.

Îmi amintesc, copil fiind, că, urmărind o ediţie a „Teleenciclopediei”, am privit un documentar legat de Profesorul Octav Onicescu. S‑a prezentat în acest context o fotografie a magistrului, după împlinirea a nouă decenii de viaţă, prezindând o „şedinţă” de lucru a colaboratorilor săi. Fotografia alb‑negru comunica seninătate şi linişte sufletească, dezvoltând un mesaj aproape biblic: un apostol printre elevii săi. Aşijderea, Profesorul Victor Voicu mai are încă multe de spus şi de făcut. Desigur, îi adresăm urările noastre sincere de viaţă lungă şi sănătate. Şi sunt convins că vor mai fi decenii în care prezenţa Domniei Sale alături de noi ne va ajuta să ne orientăm şi ne va face mai buni.

Profesorul Victor Voicu are o trăinicie aproape minerală, este alcătuit dintr‑o gemă dură şi asiduu autoşlefuită. A rezultat o infinită claritate şi o nebănuită profunzime. Nouă, celor din jurul său, nu ne rămâne decât să ne alăturăm acestor profunzimi şi să ne testăm, la rândul nostru, limitele. Limite care, pentru Profesorul Victor Voicu, par să nu existe.

Este vremea să închei, pentru că despre Profesorul Victor Voicu se poate vorbi o eternitate, fără să fii sigur măcar că ai putut spune tot. O voi face tot folosind versuri, căci întotdeauna, în urma reflexiei, vei vedea că alţii au exprimat mult mai bine ideile tale, mult, mult mai bine decât ai fi putut tu să o faci vreodată. Sunt spusele unui alt medic şi mare poet, Vasile Voiculescu (o mare nedreptate a făcut George Călinescu clasificându‑l în categoria poeţilor minori ai literaturii române, fapt ce arată că uneori şi unele spirite mari pot greşi în manieră flagrantă). Ciclul „Sonetelor închipuite ale lui Shakespeare”, splendide nestemate de cuvânt românesc, începe (sonetul CLV) cu un catren ce‑i poate fi în mod justificat închinat Profesorului Victor Voicu: „Nu‑mi cerceta obârşia, ci ţine‑n seamă soiul,/ Guşti fructul, nu tulpina, chiar aur de‑ar părea…/ Strămoşii‑mi după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea”. În mod straniu, începutul ultimului dintre sonete (CCXLIV) se potriveşte de minune semnatarului acestor rânduri: „Stric oare faimei tale? Îngăduie să‑ţi spun,/ Oceanule de geniu ce‑neci chiar şi uitarea./ Cine‑ar putea, cu atâta mai mult un biet nebun,/ Şi în ce chip pe lume, să pângărească marea?/ Ţi‑am bântuit viaţa, eu, bădăranul Will;/ Nu am putut ajunge năprasnica‑ţi mărire!/ Am cutezat atuncea, îngenuncheat umil,/ Să te cobor… jos… până‑n adânca mea smerire…”

Să trăiţi întru mulţi ani, Domnule Profesor! Mulţi ani de viaţă cu sănătate, alături de minunata dumneavoastră familie!

Nicolae Breban
La o aniversare

Viaţa, cu osebire o viaţă lungă, încărcată de evenimente, numită şi biografie sau istorie intimă, pare a ne dărui mulţi, mulţi amici, cunoştinţe de orice fel, denigratori aşarnaţi sau contemporani ce ne observă activitatea publică şi aşa‑zisele realizări, dar şi – uneori – în special în perioada tinereţii, prieteni. O, nu puţini prieteni care nu erau, unii dintre ei, decât inşi de bună credinţă, dar, mai ales, erau animaţi de aceleaşi idei sau ambiţii profesionale. Pe mulţi dintre aceştia i‑am părăsit, vagabondând prin Europa literelor şi căutându‑mi un alt foyer social sau editor, disperat de tirania politică ce domnea în patria mea natală şi atras, e drept, de luminile Vestului european, impregnat de Renaştere şi de păstrarea vie, activă şi creatoare, a patrimoniului antic, grecesc şi roman! Pe unii dintre aceştia, pe numiţii prieteni, i‑am părăsit, aşadar, poate i‑am uitat o vreme sau i‑am pierdut, deoarece ei s‑au stins din viaţă. A rămas însă în mine, în acea pulsiune profundă a spiritului, nevoia de ceea ce numim cu un termen generic şi de care se abuzează adesea, prietenie, fapt pe care eu însumi l‑am realizat târziu, la revenirea în România, uimit că nu se stinseseră în mine cele două porniri profunde, instinctive, profund creatoare, cred eu: nevoia de a scrie, mai ales, roman. Ca şi nevoia de a simţi alături o conştiinţă partizană, caldă, dispusă să mă accepte cu toate ale mele, suportându‑mi, uneori, cu maximă civilitate şi, alteori, de‑a dreptul eroic, ideo‑sincraziile şi aşa‑zisele mele idei obsesive. Ca şi lunga, greoaia şi poate deconcentranta mea biografie socială şi publică. Pe scurt, să mă accepte în fiinţa mea şi să accepte riscul, da, repet, riscul pe care îl provoacă acest sentiment, alianţă sau legătură intimă pe care o numim astfel.

În vâltoarea anilor, repet, prin depărtarea mea în timp şi spaţiu, şi prin depărtarea lor, mai ales în timp şi materie – vorbesc de dispariţia lor fizică –, i‑am pierdut pe cei câţiva prieteni pe care mi i‑a dăruit juneţea mea şi juneţea lor literară, acerbă şi splendidă în nu puţine din formele ei de manifestare publică şi intimă. Dar, iată, timpul, un anume timp, cel al trăirilor şi nevoilor intime atât de necesare în vremurile confuze şi brutale, nu rareori, ale secolului, mi‑a dăruit şi alţi câţiva, puţini prieteni preţioşi în efortul meu de a‑mi păstra, cum se spunea altădată, idealurile. Unul dintre aceştia este şi medicul, omul de ştiinţă, colegul meu în Academia Română, profesorul şi doctorul Victor Voicu, vicepreşedinte al înaltei Instituţii pe care o servim. Nu ni se părea să ne fi născut pentru a fi prieteni. Ne despart câţiva ani, dar mai ales o întreagă biografie fizică şi profesională. Ne despart şi caracterele, firile. El posedă ceea ce eu mi‑am dorit întotdeauna, un ideal pe care eu l‑am ratat cu siguranţă: ceea ce numim flegmatism. Acestui deziderat, pentru a fi deplin înţeles, eu, aflat în anii optzeci la Paris, i‑am dedicat vreo mie de pagini cu titlul Drumul la zid, roman, ultimul semnat de mine şi apărut sub dictatură, în 1984. Un roman unde tratez amplu, într‑un stil, recunosc, suficient de arid – şi în care pare că‑mi trădez calităţile ce ţin de seducţia stilistică şi imaginativ‑epică, cu care‑mi câştigasem în România mii şi mii de lectori – un erou, Castor Ionescu, care se plimbă pe sute de pagini, încercând să se vindece de firea, de caracterul său sangvin, uneori colero‑sangvin, pentru a‑şi câştiga calmul şi prestanţa unui născut flegmatic, după o împărţire a temperamentelor umane, pe care o cunoştea şi Antichitatea, dar şi după Galenius, şi care par a fi formele cele mai afunde ale spiritului.

Da, Victor Voicu mi s‑a impus prin acest flegmatism caracterial, despre care el însuşi ar putea să spună multe, inclusiv câte jertfe, pierderi şi eforturi supra‑umane l‑au costat. Deoarece, o ştim, acum, la o anume vârstă şi o asimilată experienţă, că totul costă, deşi pierderile şi suferinţele, rănile acestei plăţi, ale acestei ofrande, nu se pot echivala în nici o altă formă de valoare. Dincolo de firile noastre, distincte, e drept, ne‑au apropiat şi unele calităţi. În primul rând, poate, ceea ce numim seriozitate gravă biografică sau destinală, adică înjugarea la acea normă pe care în tinereţea noastră am descoperit‑o deja şi apoi ne‑am asumat‑o cu o energie şi voinţă de fier: slujirea Ideii! În cazul lui, credinţa în Hipocrat şi în jurământul lui, ca şi servirea acestuia, de parcă ar fi fost depus pe un altar; da, un altar, de bună seamă! În cazul meu, servirea lui Homer poate şi a lui Plutarchos, cel care, primul, în istoria umanităţii, a îndrăznit să creioneze biografia unor oameni de excepţie, cărora, secole la rând, li s‑a spus eroi. Aşa facem şi noi, numind eroi acele personaje de roman care pot semnifica nu numai o biografie şi o luptă ieşită din comun, profund pilduitoare pentru generaţii, dar şi forme ale viului, numit ontos de Greci. Cei care au inventat şi descoperit totul, cei care au fost primii capabili să exprime marile şi se pare inextricabilele noastre probleme, enigme vitale, începând cu naşterea, vorbesc de naşterea conştiinţei şi apoi cu ceea ce numim moarte, inclusiv spaima care o nimbează şi ne îndeamnă să‑i căutăm pe Zei.

Victor Voicu mai are o calitate ce ne aseamănă. Pare, în opinia unora, aşa cum mă oglindesc, mă văd şi eu, se zice, niţel „fanfaron”, sau megaloman! Incapabil adică de a se supune sau de a profesa aşa‑zisa modestie, cea care în ochii stimabilei şi autocratei opinii publice a devenit bijuteria de preţ a umanismului. A omului de bine, a celui ce ştie să stea la locul lui, respectând normele în vigoare sau cele moştenite din familie, castă, prejudecăţi multiple sau legende. Cele de la colţul străzii! Nu, prietenul meu, Victor, ca şi mine, e deasupra acestor prerogative ale locului sau ale momentului; noi aşezăm printre priorităţi ceea ce numim esenţe, adică germenii oricărei idei, discipline ample sau legi. Ca şi ceea ce numim tradiţia vie, încărcată de valori şi de soluţii, ascunse, adesea, tradiţia continentului pe care suntem aşezaţi, unul de princiară statură istorică şi ideatică (care luptă, el însuşi, în zilele noastre, pentru a‑şi salva dominanţa şi înaltul prestigiu, specificitatea sa unică!), ca şi pe cea a locului, a pământului pe care ne‑am născut, noi şi Neamul nostru numit România. Şi a Naţiunii ce ne‑a făcut posibili, ca fiinţe vii, apte de credinţă, pe care o slujeşte şi instituţia care ne‑a primit sub faldurile ei istorice, creatoare ea însăşi a unităţii şi fraternităţii de limbă şi destin istoric.

Nu e posibil, hârtia, spaţiul nu mi‑o permite – poate nici nu e necesar – să înşir, aici, CV‑ul său enorm, încărcat cu atâtea titluri şi activităţi, proiecte şi succese formidabile ale prietenului şi colegului nostru – doctor în Medicină din 1971, din 1987 Comandant al Centrului de cercetări ştiinţifice Medico‑Militare. E vorba de vreo 26 de ani! În 1992 înfiinţează prima catedră de farmacologie şi toxicologie clinică în calitatea sa de Profesor de farmacologie, toxicologie şi psiho‑farmacologie, după ce din 2002 avea calitatea de medic primar (2002‑2006). Din 2014 e Secretar general al Academiei Române, iar din 2018 Vicepreşedinte al Academiei. Şi ca un ultim titlu de înalt prestigiu (din atâtea care‑i înşiră viaţa!), e ales, în 2017, Membre de l’Academie Nationale de Medicine. France.

În curând, pe 29 iunie 2019, îi vom sărbători cele opt stagii de existenţă pe care îi poartă în spatele drept şi bucuros de sarcini pe care alţii le dau în spate, nu le recunosc sau le afurisesc de‑a dreptul, de parcă bătrâneţea, da‑da, bătrâneţea, ceea ce numim astfel, nu ar fi ea însăşi un dar visat de mulţi! Şi din care prietenul meu, care mă bucură ades, el şi Doamna Sa, şi mă onorează, face, iată, cu un eroism tacit, un model de urmat, cu o voinţă şi un calm existenţial imperturbabil în vremea noastră, cea atât de viciată, departe de modele reale şi de norme înalte.

Îi urez curaj, îl felicit, îi promit că îi voi sta alături şi îl voi ajuta, dacă‑mi permite, aşa cum şi el a făcut‑o în câteva rânduri, nu de multă vreme, când eu însumi treceam printr‑un culoar de suferinţe intime, greu, aproape imposibil de suportat. Îi urez sănătate şi să ne dăruiască mereu acel zâmbet bărbătesc şi calm, acea siguranţă a persoanei care ar trebui să devină una mai largă, mai mare, cea a naţiunii noastre.

La mulţi ani, Victore, prietene!

Aura Christi
V de la victorie

Cred că am citit undeva ori probabil că mi s‑a spus – iar eu am renunţat să încerc să îmi mai amintesc unde anume – că ceea ce te înconjoară în imediata vecinătate reprezintă exact ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău. Nu ştiu dacă e un adevăr acesta. Cert e însă faptul că în jurul meu, mai cu seamă în ultima vreme, regăsesc din ce în ce mai mulţi oameni luminoşi, deschişi, exemplari, care – şi atunci când analizează realităţi departe de a fi senine – păstrează cele trei virtuţi invocate de Fiul lacrimilor Sfintei Monica: speranţa, credinţa şi iubirea. De cum apar undeva anume, unii dintre aceşti oameni, aleşii între aleşi, care îşi tratează viaţa cu un fel de gravitate exasperată, prin existenţa şi prin felul lor de a fi, urnesc lucrurile spre matca lor firească. Ei sunt ceea ce se numeşte sarea pământului. Aceşti beduini ai spiritului, născuţi pentru a risipi din darurile cu care au fost înzestraţi din naştere, îşi urmează vocaţia până la capăt, tratând munca de zi cu zi goethean, ca pe singura răscumpărare a existenţei, şi făcându‑şi datoria pentru a‑şi vedea – cu vorbele cărturarului de formaţie poloneză, Miron Costin – „ţara în pace”, aşezată „în tot belşugul”. Asemenea oameni fac bine aşa cum respiră, generozitatea stând în sângele firii lor şi constituind un instrument folosit în scopul de a disipa darurile invocate adineaori. Rezistenţa în timp şi incapacitatea de a se schimba vorbesc de la sine despre o fibră de esenţă tare. De granit.

Atunci când l‑am văzut pentru prima dată, am remarcat că unele gesturi – felul de a‑şi duce mâna fină, de cărturar, din timp în timp, la tâmplă, ezitarea cu care răspunde câteodată la o replica dată de cineva ori la o constatare uimitoare, de parcă şi‑ar dori să câştige timp ş.a. – şi, în primul rând, ochii îmi aduc aminte în mod stupefiant de cineva foarte drag inimii mele în prima tinereţe. Îl priveam neostentativ. Se uita la mine surâzând din când în când. Am vorbit puţin, atunci, inclusiv pentru că eram după o ceremonie moderată de mine. Mai târziu, urmărindu‑l în câteva circumstanţe, unele dintre acestea la limită, când atmosfera părea că se încinge şi era gata‑gata să explodeze, i‑am admirat calmul, detaşarea şi, nu ezit să afirm, înţelepciunea. E o calitate rară, iar firea‑i de flegmatic sadea îl ajută nu puţin să‑şi menţină în orice situaţii calmul, dreapta cumpănă. Are ceva abia sesizabil, de imperator roman. Ţinuta îi este mereu fără reproş, demnitatea dându‑i un aer de persoană descinsă dintr‑o lume diferită: o lume în care demnitatea, onoarea şi cuvântul dat erau şi rămân a fi valori de prim rang, fără care e de neconceput o civilizaţie. E potrivit de înalt, are constituţie atletică, mersul e sprinten, de tânăr aflat la cea de‑a doua juneţe. Spatele‑i e pururi drept şi aş spune de îndată ţeapăn, aproape, dacă nu l‑aş fi văzut de câteva ori înclinându‑se, pentru a săruta mâna vreunei doamne, ceea ce am remarcat că face extrem de rar, ca şi când s‑ar afla în posesia unui cod lăuntric sacrosanct. Are ochi profunzi şi extrem de vii, deasupra cărora se arcuiesc sprâncene dese, artiste; faţă ovală, nas puternic, cu nări răsfrânte amplu şi bărbie ascuţită la bază – calitate ce denotă o voinţă nativă puternică, exersată îndelung. Păr des, în care Cerul a lăsat argint din abundenţă. Frunte boltită, înaltă.

După o carieră strălucită de medic militar, încununată cu o sumedenie de titluri, premii, aflat în vârful unui destin de savant, membru al Academiei Române, membru al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei, m‑aş mira dacă cineva ar fi capabil să constate ceva din morga academică a unui profesor învăluit în toga arogantă a unui individ inaccesibil sau incapabil de a glumi. De câteva ori l‑am văzut râzând cu poftă. De sine însuşi. De lume. Şi ţin minte că m‑am întrebat interior: de unde forţa de a râde de totul? Şi forţa de a râde de tine însuţi… de unde? Zeul râsului are aleşii lui, divulgaţi extrem de rar. Deşi are caracter – o rara avis în faţa căreia îmi plec fruntea fără să clipesc –, e departe de a fi rigid. Are răbdarea de a asculta cu atenţie ore întregi pe cineva într‑o lume în care arta de a asculta riscă să devină un vestigiu rar, aidoma pietrelor şlefuite de un maestru al cărui stil e recognoscibil din zeci, sute de meşteri. Erudit de modă veche, nu face niciodată paradă de această calitate rară, tot mai rară în lumea de astăzi.

Vine dintr‑o lume fascinantă, numită medicina farmacologică – o artă practicată din vremuri imemoriale, avându‑şi rădăcinile arborescente printre alchimiştii Antichităţii, aflaţi în posesia harului de a vindeca, în primul rând, sufletul, fiindcă atunci când dă semne de alarmă casa duhului – trupul –, înţelept şi incomparabil mai practic, pentru a nu vorbi despre eficienţă stringentă, e să mergi direct la sursa afectată, corpul de carne funcţionând aidoma unui seismograf ultrasensibil. Urmaş al lui Hippocrates, vorbeşte despre meseria urmată răstimp de mai bine de o jumătate de veac cu pasiune stăpânită – indice al unei vocaţii puternice. E profesorul atent, prevenitor, tobă de carte, viu, blând şi când se cuvine aspru, Dascălul, care a format generaţii de medici farmacologi, stârnind admiraţia a sute, mii de studenţi, unii dintre aceştia, cei mai norocoşi între norocoşi, devenindu‑i ucenici.

El însuşi devenit un model de prim rang, vorbeşte cu recunoştinţă despre marii înaintaşi, omagiindu‑i nu rareori şi urmându‑le exemplul. Minunându‑se de forţa exemplară a reperelor într‑o lume ce pare, uneori‑adeseori, că şi le‑a rătăcit iremediabil. „Ei, cei mari, au găsit forţa de a reconstrui România şi noi… ce facem? Se cuvine în regim de urgenţă să ne adunăm. Cine uită, nu merită!”. L‑am auzit nu o dată vorbind despre nevoia de a ne aduna, despre voinţa de a construi. Despre renaşterea României. Are o smerenie inventivă, savurată prin toţi porii relativ recent. Când i s‑a spus, la un moment dat, în timpul unei emisiuni TV, că e savant, domnul profesor a ridicat contrariat din umeri, afirmând în umbra luminoasă a unui surâs: „Am auzit că aşa se spune, uneori, despre mine”. Tonul jucăuş şi, aproape, poznatic, adoptat atunci cu aerul cu care ai comunica celui de alături tocmai am băut o cafea m‑a făcut, atunci, să râd cu poftă. E unul dintre puţinii oameni de pe faţa pământului căruia pot să‑mi permit luxul de a‑i spune, aproape, orice, cu inima uşoară‑uşoară, ca o ploaie abruptă de primăvară. Discreţia d‑sale e fără fisură.

Invariabil, despre orice am vorbi, discuţia, nu rareori, ajunge la ţara noastră, a cărei istorie o cunoaşte în profunzime şi de a cărei soartă se arată îngrijorat. A tras semnale de alarmă pe urmele proaspete ale altor semnale de alarmă. A scris despre nevoia de industrializare a ţării. A ţinut conferinţe publice despre starea naţiunii la ora actuală. A vorbit despre plecarea masivă a medicilor peste hotarele ţării. Despre nevoia de vaccinare. Despre criza demografică. Despre oboseala Europei. Despre pământurile şi zăcămintele româneşti. De fiecare dată, analizele de o luciditate şi precizie casante sunt însoţite de cifre, realităţi aşezate alături de alte realităţi. Tabloul rezultat de câteva ori imită desăvârşit, franc vorbind, o apocalipsă, din care el, medicul, farmacologul, savantul proiectează căile de ieşire prompte, eficiente. L‑am văzut de câteva ori… exasperat că forul suprem al ţării, Academia Română, precum şi specialiştii ei de vârf sunt departe de a fi ascultaţi. L‑am urmărit vorbind despre România fără a recurge la cuvinte mari, cu aerul firesc, respectuos, cald şi iubitor cu care te referi la părinţi. Atunci mi‑am dat seama că cei ce‑şi vorbesc de rău patria, în realitate, îşi vorbesc de rău părinţii – ceea ce, evident, nu se face, căci se calcă una dintre poruncile Decalogului. Se calcă matricea prin care ai fost adus aici, pe pământ, făcându‑ţi‑se de la bun început darul darurilor: Viaţa.

L‑am urmărit radiind de bucurie. Calitatea unui om o simţi şi din felul în care se bucură. Spune‑mi când şi cum te bucuri şi îţi voi spune ce eşti. E un om fericit; şi cei fericiţi se recunosc între ei şi se adună. Un om care şi‑a făcut datoria şi o face în continuare, zi de zi, ceas de ceas, bucurându‑se de cei dragi inimii sale şi de oamenii frumoşi de alături. În capul listei aflându‑se doamna inimii sale: Luminiţa – o mare doamnă, fină, rasată, de o blândeţe şi deschidere, care atrag exact ceea ce seamănă: iubire, blândeţe, răbdare, deschidere.

Acest spirit novator, ale cărui invenţii în domeniul toxicologiei au revoluţionat medicina sfârşitului de secol trecut, are şansa de a avea caracter. E o realitate pentru care a şi plătit nu o dată, căci se plătesc, în primul rând, calităţile şi te regăseşti profund recunoscător şi pentru aceasta, căci astfel se restabileşte un echilibru subliminal. Experienţe consternante, care nu l‑au schimbat în esenţă. Fibra a rămas aceeaşi, intactă în viscerele fiinţei. Spirit incomod, a deranjat nu o dată. În ciuda acestei realităţi, a continuat să fie el însuşi şi şi‑a urmat Vocaţia. Destinul. Mânat de un singur scop: să‑şi ducă misia până la capăt. Cred că e un om cu un noroc uriaş, căci i s‑a arătat misia la începutul primei tinereţi, dându‑i‑se semnele care l‑au întors definitiv, irevocabil, spre nevoia de a o urma până la capăt; cei puţini, care‑şi descoperă misia şi renunţă s‑o onoreze, se rătăcesc pe ei înşişi, plătind alienarea. Este unul dintre puţinii oameni providenţiali, aflaţi la cârma forului ştiinţific şi cultural cel mai înalt al României, care în ultimii cinci ani – alături de alţi câţiva distinşi colegi precum, bunăoară, Ioan‑Aurel Pop şi Gheorghe Păun – au adus Academia Română în centrul Cetăţii, făcând vizibilă – inclusiv prin curajosul Apel al academicienilor, care a stârnit un tsunami în arena Cetăţii – activitatea acestei instituţii naţionale şi susţinând că Academia Română slujeşte naţiunea română, nota bene, nu statul român. Căci în istoria acestei ultraîncercate ţări iubite de Dumnezeu s‑au mai înregistrat cazuri în care instituţiile statului român deserveau interesele naţiunii lui Titu Maiorescu şi Nicolae Titulescu, Dimitrie Cantemir şi I.C. Brătianu, Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga.

E un om pentru care cultul prieteniei e o realitate care se respectă şi se onorează. Numele purtat de d‑sa începe cu un V prevestitor, cred eu, de victorie. Apărut în primele secole ale creştinismului şi fiind de extracţie latină – vico, vingere în latină înseamnă a învinge – numele d‑sale e unul predestinat: Victor.

Domnul Profesor Victor Voicu este protagonistul acestor însemnări, căruia îi mulţumesc că există. Gândindu‑mă la d‑sa, îmi amintesc, adesea, de acea apoftegmă plutarhiană, care ar merita să fie gravată în bronz: „În oamenii frumoşi e frumoasă şi toamna”. Toamna destinală râvnită de majoritatea, onorată însă exclusiv de aleşii lumii acesteia.

Andrei Tică
Despre profesorul meu de farmacologie

Abia terminasem primii doi ani de Medicină, doi ani „de coşmar”, în care mă întrebasem de mii de ori de ce am dat la facultatea asta, unde îmi omor mintea cu toate oasele, muşchii, nervii, bacteriile şi organitele celulare. Intrasem, în sfârşit, în spital. Venea o boare de medicină aşa cum mi‑o imaginam eu. Scăpasem de tot? Nu! În anul trei se preda atunci, ca şi acum, Farmacologia. La fel de aridă! M‑am dus la primul curs de Farmacologie, obligat, forţat (atunci se făcea prezenţa şi la cursuri), m‑am aşezat resemnat în bancă, gândindu‑mă că vor urma, iaraşi, două ore de scris şi de plictiseală. Peste cinci minute a intrat, pe atunci, Domnul conferenţiar universitar dr. Victor Voicu. Jovial! „Prea jovial”, m‑am gândit eu, pentru disciplina pe care o preda. Prima surpriză care mi‑a desfăcut un strop pleoapele: venise fără catalog! „Minunat”, mi‑am zis, „poate o mai răresc cu prezenţa la cursul acesta”. A început cursul: treptat, treptat, ca într‑o poveste frumoasă pentru copii, noi, cei prezenţi în sală, am început să lăsăm somnul cu care venisem înzestraţi de acasă, să nu mai jucăm „x şi zero”, să nu ne mai uităm la frumoasele noastre colege şi să ascultăm… Au trecut două ore ca o secundă! Eram toţi uimiţi şi impresionaţi: „Ce curs!” Venisem la Facultatea de Medicină să învăţ să tratez oamenii şi eram fermecat de receptori şi mesageri celulari!… Asta după ce, repet, „îmi ajunseseră” primii doi ani…

…Şi cursurile se succedau! De la un loc „vânat” de toţi, în ultimele rânduri, unde orele de curs treceau mult mai uşor, ajunsesem să mă îngrămădesc în primele rânduri, poate nu atât ca să nu pierd nimic din ce se prezenta, cât, mai ales, să studiez arta de a preda, o artă dusă către perfecţiune! Să predai ceva extrem de arid şi să faci un amfiteatru să vibreze este o calitate extrem de rară! Aceasta înseamnă un mare dascăl! Abia peste 5 ani, când am ajuns de cealaltă parte a catedrei, am realizat că fiecare frază era rodul unui mare talent, dar şi al unei imense strădanii să pară atât de „natural” şi de spontan. Totul părea simplu şi frumos!… Ceea ce s‑a dovedit, atunci când m‑am apucat realmente să învăţ (evident că în sesiune, ca orice student respectabil), cu totul fals! Era un munte de informaţie, majoritatea extrem de aridă, dar care sunase în prezentările profesorului Victor Voicu „extrem de simplu” şi, poate şi mai ciudat, extrem de atrăgător! Nu era deloc!

A urmat sesiunea din iunie, în care Farmacologia era, atunci, examen de an. Mai mult, era de notorietate faptul că examenul cu Profesorul Victor Voicu era o mare piatră de încercare în facultate, inclusiv copii ai unor cadre didactice de marcă din instituţie realizaseră, pe pielea lor, acest fapt… Recunosc că, în acel an, pentru prima dată, am profitat de faptul că eram şef de serie şi puteam să am un „oarecare avantaj” în ceea ce privea programarea examenelor şi am pus Farmacologia primul examen. Îmi amintesc exact: 3 iunie 1987. Am învăţat 23 de zile. Niciodată nu am „pierdut” mai multe zile pentru un examen. Am tras cele trei subiecte şi am răspuns. Au urmat trei întrebări. Eu am fost foarte mulţumit! Învăţasem mult şi îi dovedisem profesorului Victor Voicu că sunt bun! Chiar începuse să‑mi placă Farmacologia! Dar D‑sa a clătinat uşor din cap şi, zâmbind cu subînţeles, a conchis: „Azi e o zi frumoasă! Ai nota 10!”. Cerul mi‑a căzut în cap! Am mers acasă şi mi‑am promis că, dacă voi mai avea ocazia, voi încerca să‑mi îmbunătăţesc imaginea în faţa D‑sale! Pentru că, aşa cum am susţinut mereu, fără să mă ascund, cu inconvenienţe majore uneori: Profesorul Victor Voicu a fost ultimul meu mare profesor al Facultăţii noastre de Medicină.

A venit Revoluţia din 1989 şi sistemul a început să se deschidă. În 1991 terminam stagieratul. Nu ştiu cum, probabil că de Sus mi s‑a dat curajul şi l‑am întrebat pe dl conf. univ. dr. Victor Voicu dacă nu are nevoie de cineva la disciplina de Farmacologie. Aveam în faţă o personalitate uriaşă: un bărbat în jur de 50 de ani, impecabil ca atitudine şi ţinută, devenit între timp Profesor universitar la Facultatea de Medicină din Craiova, Profesor Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, general maior în armata Română. Dar poate mult mai important era faptul că devenise şeful Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare al Armatei, adică şeful unei instituţii care avea o responsabilitate imensă pentru siguranţa României!

Emana putere şi autoritate, dar, paradoxal, în acelaşi timp, o amabilitate copleşitoare. M‑a întrebat: „Sigur vrei să vii la Farmacologie? Vrei să faci cercetare în laborator?” Am răspuns afirmativ, iar concluzia D‑sale a fost: „Vorbim!” „Vorbim” a însemnat că, în sesiunea imediat următoare, a scos la concurs un post de preparator la disciplina de Farmacologie, Facultatea de Medicină, atunci în cadrul Universităţii din Craiova. Odată intrat în colectivul disciplinei, am început să aflu din istoria acesteia. Totul a început în 1971, când un grup de tineri entuziaşti, extrem de valoroşi, au venit la Craiova să facă o şcoală de medicină. Mai toţi erau fie „prea valoroşi”, fie „elemente destabilizatoare” în viziunea Partidului (comunist), care nu executau întru totul ordinele mai marilor vremii, aşa că fuseseră „externalizaţi” din instituţiile de învăţământ superior din Bucureşti şi nu numai.

Profesorul Victor Voicu a „fabricat” laboratoarele de Farmacologie din Facultatea de Medicină de la „zero absolut” şi a început să facă cercetare şi la Craiova. Oricum făcea şi la Bucureşti, dar dorea „naşterea” unei şcoli de Farmacologie şi iniţierea unei activităţi de cercetare în acest domeniu şi la Craiova! Voia să facă mult mai mult decât i‑ar fi fost comod prin poziţia D‑sale în cadrul Armatei Române. Mai mult, la început, fiind vânat de diferiţi „oameni de bine”, a fost reclamat că activează doar două zile în cadrul facultăţii noastre (restul zilelor aflându‑se în Bucureşti) şi este remunerat cu salariu întreg! Replica nu s‑a lăsat aşteptată: „Decât un salariu pentru cineva care nu face mai nimic, mai bine două salarii pentru cineva care face într‑adevăr ceva, în două locuri!”

Din cauza legislaţiei postdecembriste, pentru că devenise între timp profesor universitar la UMF „Carol Davila” din Bucuresti şi, totodată, general maior în Armata Română, nu a mai putut fi remunerat în cadrul Facultăţii de Medicină din Craiova. Aceasta nu l‑a împiedicat să continue, din 1990 până în anul 1995, să ţină cursurile de Farmacologie la toţi studenţii de anul III! Aceasta înseamnă pasiune de dascăl! Aceasta înseamnă menire de creator de şcoală!

De curând, deci, la peste 25 de ani de la acea perioadă, a fost o discuţie legată de un proiect de colaborare între mine şi o instituţie de învăţământ superior medical din ţară şi s‑a luat în consideraţie o posibilă poziţie a mea de profesor asociat la respectiva instituţie, pentru a legifera colaborarea. Singura problemă a fost că trebuia să existe un contract de remunerare în ceea ce mă priveşte. Când am spus că nu doresc nici un ban, ci doar să facem „ceva constructiv”, atitudinea generală a fost: „Cine a mai văzut ca cineva să dorească să facă multe, foarte multe deplasări şi să muncească fără plată, aşa, din pasiune?” Probabil că s‑au gândit şi la un posibil examen psihologic…

Profesorul Victor Voicu a făcut toate acestea timp de peste 5 ani!

În anii care au urmat, fiind conducător de doctorat la Craiova, am avut ocazia să văd câţiva doctoranzi ai D‑sale aduşi de la Bucuresti şi să le audiez tezele de doctorat. Nu de puţine ori am auzit, „prin spate”: „Dacă mi‑o mai întorcea o dată (teza de doctorat…), îi dădeam foc şi renunţam!”

Pe mine m‑a acceptat la doctorat în anul 1995 şi am reuşit să susţin teza abia în 2002, după 7 ani! Am gustat şi eu din plin plăcerea de a scrie şi rescrie, şi rescrie, şi rescrie fiecare frază, fiecare cuvânt… Şi‑a ales întotdeauna la doctorat oameni promiţători (nu discut despre persoana mea), care au şi confirmat ulterior: unul a devenit Decanul Facultăţii de Farmacie din cadrul UMF „Carol Davila” din Bucureşti şi, ulterior, creatorul şi editorul şef al revistei Farmacia, unul – decanul Facultăţii de Farmacie din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, unul – directorul Spitalului Floreasca din Bucureşti, unul Directorul Institutului „Victor Babeş” din Bucureşti. Şi, cu toate astea, fiecare îşi rescrisese de un număr nedefinit de ori teza de doctorat. Profesorul Voicu a fost şi este un mare perfecţionist! Problema este că D‑sa nu a înţeles că ceea ce D‑sa făcea în dimineţile de sâmbătă (rezervate întotdeauna pentru studiu şi scris, în rest având un program infernal), alţii nu puteau să facă în mult mai mult timp.

Vorbeam adesea cu D‑sa, încercând să ajung să discutăm câte o problemă la Bucureşti şi urma, invariabil: „Să încercăm, dar vezi că mâine dimineaţa mă duc la Centru, apoi la Academie, la prânz mă întâlnesc cu… (evident, o personalitate), apoi sunt aşteptat la Guvern, seara mă duc la o recepţie la Parlament etc. Poimâine dimineaţa… (şi urma iarăşi un şir interminabil de întâlniri, şedinţe, cursuri etc). Deci, când vii exact?” Întotdeauna am fost uluit când mai are timp de cercetare, de scris şi de publicat. Eu aveam din plin, dar publicam la un nivel care nu suporta comparaţie.

Dar poate cea mai elocventă dovadă a uriaşei personalităţi a profesorului Victor Voicu am avut‑o în anul 1995, când a organizat Conferinţa Naţională de Farmacologie în Bucureşti. Nu mai intrasem niciodată în Cercul Militar Naţional! Deosebit de frumos! Era prima dată când participam la un astfel de eveniment, parcă desprins din poveştile copilăriei: sala, oamenii, mesele, toate (după mine) perfecte, strălucitoare! Cei de acolo se ştiau între ei şi discutau amical, îşi trimiteau zâmbete etc. La un moment dat, conversaţiile s‑au întrerupt, iar întreaga atenţie s‑a întors către intrare, unde, jovial, ferm, zâmbitor şi cald, dar totodată emanând autoritate, sosise Profesorul Victor Voicu!… Şi toată seara aceea, parcă desprinsă dintr‑un climat de poveste, s‑a învârtit în jurul D‑sale!

În 2004 am devenit Şeful disciplinei de Farmacologie, Facultatea de Medicină, UMF din Craiova şi am încercat, împreună cu colegii mei, să organizăm al V‑lea Congres Naţional de Farmacologie, Terapeutică şi Toxicologie Clinică, cu participare internaţională, la Călimăneşti‑Căciulata. A fost un real succes! Au fost circa 250 de participanţi, în condiţiile în care în România numărul farmacologilor era, atunci, în jur de 80! Cei prezenţi ne‑au felicitat şi ne‑au rugat să mai organizăm altul în curând. În cuvântul de încheiere, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a mulţumit participanţilor pentru efortul de a fi prezenţi şi ne‑a felicitat în mod cu totul deosebit pe organizatori pentru acel Congres! Dar nu a suflat nici o vorbă despre faptul că, în absenţa sponsorilor, D‑sa a rezolvat, „din umbră”, cea mai dificilă şi, poate, cea mai importantă parte a Congresului: finanţarea! A fost copleşitor să‑l ascult: o modestie exemplară alături de o fericire pură şi nestăpânită că cei „crescuţi” de D‑sa au realizat un lucru deosebit! Mult mai mult decât dacă l‑ar fi realizat personal!

Pe parcursul a peste 25 de ani de când am avut onoarea să lucrez cu D‑sa am realizat impresionanta sa activitate de cercetare: 21 de brevete de invenţie; două brevete europene; 57 de articole şi alte 60 de lucrări publicate în Web of Science Core Collection; 7 proiecte de cercetare naţionale sau internaţionale ca director, coordonator a trei proiecte SIPOCA ale Academiei Române etc. Toate acestea şi multe altele au stat la baza a numeroase distincţii de excepţie: 2 medalii de aur, Salonul Internaţional al Invenţiilor, Eureka, Bruxelles, 1992; Medaille d’or, Salon International des Inventions, Geneva, 2001; Premiul Academiei Române „Daniel Danielopolu”, pentru monografia Mecanisme farmacologice la interfeţe membranare, 1994; Ordinul „Virtutea Militară” în grad de ofiţer, noiembrie 2002; Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler, decembrie 2002; Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de ofiţer, 2014. Şi, tot ca rezultat al întregii sale cariere de cercetător, creator de şcoală şi medic, a fost ales membru al Academiei Române în anul 2002. Mai mult, personalitatea D‑sale a fost confirmată prin două mandate de Secretar General al Academiei Române, între anii 2012‑2016, respectiv 2014‑2018, şi prin prezentul mandat de Vicepreşedinte al Academiei Române (din anul 2018).

În 2017 este ales membru corespondent al Academiei Naţionale de Medicină din Franţa, ca o recunoaştere a valorii şcolii româneşti de farmacologie.

Domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a fost şi este, aşa cum am mai subliniat, un pasionat creator de şcoală! Nu a obosit niciodată să investească în oameni! Poate unul dintre foarte puţinele defecte ale D‑sale este că, din păcate, nu de puţine ori, cei în care a investit încredere şi muncă, atunci când au devenit „puternici” i‑au întors spatele, sau chiar mai mult… Şocant pentru mine a fost, legat de astfel de evenimente complet neplăcute, să nu zic de‑a dreptul dureroase, că domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a continuat, când s‑a întâlnit cu cei amintiţi, să le zâmbească, să le strângă mâna, să le vorbească cu o căldură absolut „anormală”, din punctul meu de vedere, pentru situaţia dată! Niciodată cu gând de răzbunare! Acesta este un caracter puternic! Pentru unul dintre cei mai „iluştri” şi mai „aprigi” reprezentanţi ai acestui „grup”, care avea o mare problemă de sănătate, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu s‑a implicat intens pentru a se realiza un transplant, fără care, evident, evoluţia celui în cauză ar fi fost… Şi nu este singurul caz! Multiple by‑pass‑uri şi stent‑uri pentru un alt „membru al grupului”, care a contribuit la înlocuirea domnului acad. prof. dr. Victor Voicu din funcţia de Preşedinte al Agenţiei Naţionale a Medicamentului (ANM), agenţie pe care D‑sa a înfiinţat‑o! A sprijinit, de‑a lungul multor ani, ascensiunea copilului unui alt „membru”, care a făcut tot ce i‑a stat în putere ca să‑l înlocuiască în poziţia de lider al Farmacologiei româneşti. Şi lista poate continua…

Este drept că înlocuirea de la Şefia ANM s‑a datorat, în primul rând, faptului că nu a ascultat „recomandările” puternicilor zilei, autorizând omologarea şi punerea pe piaţă doar a medicamentelor într‑adevăr corespunzătoare normelor naţionale şi europene. Acest fapt a atras imediat „antipatia” şi, ulterior, nominalizarea altor persoane, probabil mult mai „maleabile” şi mai „înţelegătoare” faţă de economia de piaţă!…

Dar poate cea mai puternică, gravă şi lungă campanie negativă la adresa D‑sale a fost declanşată de refuzul şi de lupta de a nu ceda ansamblul de clădiri ce aparţinuseră Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare ale Armatei din strada Rosetti! Clădirea, fiind extrem de valoroasă prin locaţie şi întindere, a reprezentat, în mod evident, o foarte importantă ţintă financiară. Luptându‑se cu morile de vânt, într‑o societate a cărei valoare permanentă şi unică este banul, a pierdut procesul. A pierdut procesul pentru D‑sa, dar puţini ştiu că, prin desfiinţarea Centrului, România a rămas complet lipsită de apărare împotriva oricărui atac biologic sau chimic! Domnul acad. prof. dr. Victor Voicu se lupta pentru România, iar politicienii, strict pentru bani! Au câştigat cei din urmă! Să ne ferească Dumnezeu de… Acum, în clădirea Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare al Armatei, cu rol vital în apărarea ţării, este scris: „Restaurant, Pub & Grill”… Asta nu înseamnă că, după toată campania negativă respectivă, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu „s‑a potolit”! Acum luptă pentru restituirea către Academia Română a altor clădiri şi bunuri! Nu pentru D‑sa, ci pentru Academia Română, pentru identitatea noastră culturală!

Pentru mine, domnul acad. prof. dr. Victor Voicu a fost, în mod constant, un simbol, o stea călăuzitoare. M‑a sfătuit, m‑a sprijinit, m‑a crescut! Toată activitatea mea academică i‑o datorez! Nu de puţine ori m‑a dojenit în felul unic al D‑sale: fără prea multe vorbe, doar din priviri. Aş fi preferat să intru în pământ, să mă certe în cel mai sever mod, dar să nu mă privească aşa…

După ce tatăl meu a început să mă călăuzească de Sus, Victor Voicu a devenit singurul meu părinte spiritual! Marele regret este că, în ciuda imensului sprijin oferit, nu m‑am putut ridica la nivelul la care şi D‑sa şi eu l‑am fi dorit, în special în ceea ce priveşte continuitatea de creator de şcoală şi de promovare a Farmacologiei, conform importanţei pe care o are în medicină!

În urmă cu câteva săptămâni, m‑am întâlnit cu o colegă de breaslă, în vârstă de 51 de ani, de asemenea fostă studentă a domnului acad. prof. dr. Victor Voicu, dar care a ales o cu totul altă specializare decât Farmacologia. Plimba primul ei copil, de 4 luni, şi la întrebarea mea, din politeţe: „Cum îl cheamă?”, mi‑a răspuns: „Victor, după numele Profesorului Victor Voicu, şi Andrei, după numele fiicei sale – Andreea!”. În plus, nu mai este nimic de zis…

Ovidiu‑Alexandru Băjenaru
Un om providenţial

Există oameni providenţiali, persoane care, dincolo de valoarea lor intrinsecă, în domeniul în care sunt specialişti, au realizări cu totul remarcabile de care oricine poate afla studiind curriculum vitae al acestora, dar au şi o misiune cu totul specială pe care nu şi‑o propun în mod voit, dar care se conturează în timp, prin modul de evoluţie al altor persoane şi al sistemelor sociale, academice, profesionale lângă care sau în care aceşti oameni providenţiali îşi manifestă prezenţa şi influenţa. O astfel de persoană providenţială este, în opinia mea, Domnul acad. prof. Victor Voicu, pe care anul acesta îl aniversăm pentru împlinirea a 80 de ani de viaţă! Cunoscându‑l, ne putem pune întrebarea dacă oare 80 de ani de viaţă sunt mulţi sau puţini? Oricum, somatic şi intelectual această vârstă nu se observă la Domnia Sa decât prin înţelepciunea sa remarcabilă şi prin vivacitatea sa fizică şi mintală care îi poate pune în dificultate pe mulţi alţi oameni care au o vârstă cronologică semnificativ mai mică! Şi probabil că aceasta este voia lui Dumnezeu, ca astfel de oamneni providenţiali să aibă o longevitate nu numai biologică, dar, în primul rând, spirituală, pentru a‑şi împlini menirea în societatea în care trăiesc.

L‑am cunoscut personal pe Domnul acad. Victor Voicu în urmă cu peste 20 de ani, când părea la fel de tânăr ca acum. La acea vreme, deja general în armata română, era profesor universitar de farmacologie şi toxicologie şi conducea serviciile medicale şi centrul de cercetări medicale ale armatei; ne‑am cunoscut cu ocazia prezentării primei mele cărţi de autor, pe care am scris‑o împreună cu un foarte bun şi regretat prieten comun, profesor universitar de psihiatrie, în care abordam, într‑o nouă viziune în neurologia din ţara noastră, unul dintre domeniile de cel mai înalt interes ştiinţific în lume în zilele noastre, cel al tulburărilor neurocognitive în bolile neurologice. Ceea ce m‑a uimit de la această primă întâlnire cu Domnul acad. Victor Voicu a fost faptul că, fără multe explicaţii din partea noastră, a înţeles imediat şi în profunzime semnificaţia cărţii noastre pentru sistemul medical, deşi nu făcea parte din domeniul specialităţii Domniei Sale, drept pentru care, fără nici o reţinere, ne‑a sprijinit să publicăm această carte într‑o editură foarte prestigioasă.

Apoi, de‑a lungul anilor ne‑am mai întâlnit adesea cu ocazia mai multor manifestări ştiinţifice medicale şi în timp am realizat cu adevărat cât de mare este anvergura şi profunzimea gândirii sale ştiinţifice, precum şi calităţile sale de cercetător într‑un domeniu biomedical de mare complexitate şi cu multiple interferenţe interdisciplinare.

Câţiva ani mai târziu, am avut ocazia să‑i descopăr şi calităţile excepţionale de organizare şi înţelegere largă şi în acelaşi timp detaliată a problemelor sistemului medical din ţara noastră, lucrând mai mulţi ani împreună atât în comisiile terapeutice ale Ministerului Sănătăţii, cât şi în primul Consiliu ştiinţific al nou înfiinţatei Agenţii Naţionale a Medicamentului, pe care Domnia Sa le‑a prezidat la vremea respectivă şi în care eu eram reprezentantul specialităţii mele – neurologia.

Astăzi pot spune, privind în urmă, dar şi în prezent, că în mare măsură datorită viziunii clare, de mare deschidere şi complexitate a Domnului Profesor Victor Voicu, asupra modului în care ar trebui să se realizeze asistenţa medicală modernă în ţara noastră, s‑au pus bazele organizării sistemului medical terapeutic actual, dar care, din păcate, nu a mai evoluat semnificativ după plecarea sa din acele instituţii, şi concentrarea activităţii sale în cadrul Academiei Române.

De aceste probleme însă Domnia Sa este profund preocupat în continuare, şi astăzi încearcă din nou să fie de ajutor de pe poziţiile sale din Academie, poziţii dobândite în ultimii mai mult de 10 ani: preşedinte al Secţiei medicale, secretar general şi acum vicepreşedinte al celei mai prestigioase instituţii a elitei ştiinţifice, culturale şi spirituale a poporului român.

Timpul a trecut şi în ultimii ani, după ce şi eu am devenit membru corespondent al Academiei Române, în Secţia medicală prezidată de Domnul acad. Victor Voicu, am reuşit să descopăr încă noi şi noi calităţi ale acestui om providenţial, nu numai pentru sistemul medical românesc, dar şi pentru destinele Academiei, în condiţiile atât de complexe ale zilelor noastre.

În aceşti ultimi ani am reuşit să‑mi fac o idee nu numai despre calităţile sale de medic, cercetător, om de ştiinţă şi profesor, dar şi despre extraordinara sa cunoaştere şi deschidere spre cultură, istorie şi spiritualitate, despre energia inepuizabilă pe care în permanenţă o foloseşte pentru întărirea şi dezvoltarea Academiei Române, pentru repunerea în valoare în conştiinţa poporului român, a tradiţiilor şi valorilor sale naţionale, nu numai în planul ştiinţei, dar şi în cel al culturii, istoriei şi spiritualităţii sale. Este o muncă şi o luptă în care este profund angrenat cu toată energia tinereţii sale spirituale, dar şi a înţelepciunii celor 80 de ani pentru care mă alătur tuturor celor care‑i urează: La Mulţi Ani, cu multă sănătate şi tinereţe fără bătrâneţe!

L. Gherasim
Omagiu

Când mă gândesc la acad. Victor Voicu, după ce l‑am cunoscut de un şir lung de decenii, cuvântul sau titlul care îl defineşte este „un om de acţiune”. Acad. Victor Voicu, dincolo de activitatea neîntreruptă şi cu obiective bine definite pentru fiecare etapă, reprezintă un mod de viaţă totdeauna dinamică, cu idei şi activităţi noi.

Îl cunosc pe Victor Voicu din epoca înfiinţării Facultăţii de Medicină (actualul UMF Craiova), când un număr de specialişti tineri, entuziaşti şi tenaci au pus bazele unei structuri universitare noi, necesară nu numai în aria Olteniei. Victor Voicu a adus în 1972 la Facultatea de Medicină din Craiova, pentru experienţa sa universitară de la UMF Bucureşti şi din Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare Bucureşti. Preocupările şi temele de Farmacologie şi Toxicologie, limitate în ţara noastră în altă perioadă, au rămas pentru Victor Voicu dominante în activitatea următoare, ca universitar şi cercetător. La Facultatea de Medicină Craiova, în calitate de conferenţiar, şef disciplină, a pus bazele disciplinei de Farmacologie şi a colaborat dinamic şi eficient, a format elevi pentru echipa disciplinei, colaborând fructuos cu disciplinele preclinice ale medicinei craiovene.

Prof. Victor Voicu a continuat din 1990 şi până în prezent activitatea universitară la UMF Bucureşti, unde a adus idei noi în organizarea şi structurarea primei catedre universitare integrate de Farmacologie, Toxicologie şi Psihofarmacologie. Problemele de Toxicologie – sub aspectele biochimice, farmacologice şi terapeutice – aduse în prim‑plan de Victor Voicu şi‑au găsit materializarea în formarea de specialişti şi structurarea unităţilor de Toxicologie din Spitalele de Urgenţă din toată ţara.

Paralel cu învăţământul universitar, Victor Voicu a condus ca director – timp de 26 de ani – Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico‑Militare (Ministerul Apărării Naţionale), unitate cu profil special în domeniul protecţiei toxice, bacteriologice şi radiobiologice. Activitatea sa dinamică de conducător şi cercetător a adus în aria medicinei domenii noi şi sensibile din lumea modernă, ca, de exemplu, radiobiologia, mijloace de protecţie în radioprotecţia chimică, farmacologia, toxicologia şi terapia în intoxicaţiile cu pesticide organo‑fosforice.

Activitatea de universitar şi cercetător a acad. Victor Voicu a fost dublată de‑a lungul anilor de activitatea de autor de cărţi (monografii, volume didactice) şi publicaţii ştiinţifice în reviste din ţară şi străinătate. Peste 20 de volume prezintă – în special – problema de farmacologie generală, toxicologie, chimioterapie antineoplazică, psihofarmacologie, efectele nocive şi limite adverse ale substanţelor antipsihotice şi a drogurilor de abuz.

Prin abordarea unor teme noi în farmacologie şi toxicologie, acad. Victor Voicu se dovedeşte a fi un farmacolog complet, cu viziune largă, privind nu numai rolul benefic, dar şi limitele agenţilor medicamentoşi în terapeutică şi impactul acestora în societatea modernă.

Academia Română l‑a primit pe Prof. Victor Voicu ca membru corespondent (1991) şi membru titular (2001) pentru valoarea sa ca cercetător, deschiderea către probleme noi în farmacologie, realizările în viaţa universitară şi conducerea dinamică şi eficientă a unor instituţii medicale.

În viaţa Academiei Române, Acad. Victor Voicu a ocupat funcţii de conducere – 8 ani ca Secretar General şi în prezent Vicepreşedinte şi 10 ani ca Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale. În toate aceste funcţii şi responsabilităţi, acad. Victor Voicu a avut şi are spirit dinamic, punând ideile şi acţiunile în ordinea lor firească, rigoare, eficienţă şi consecvenţă în urmărirea obiectivelor majore ale Academiei Române. Bun cunoscător al legislaţiei, acad. Victor Voicu s‑a dovedit şi se dovedeşte un interlocutor avizat şi eficient în relaţiile cu instituţiile Statului (Parlament, Guvern), subliniind şi susţinând principiile şi valorile Academiei Române, ca cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă al României.

Acad. Victor Voicu a adus în prim‑plan problemele medicale din ţară, ca, de exemplu, în Proiectul de Ţară, colaborarea cu Ministerul Sănătăţii pentru analiza Programelor de sănătate, Registrelor Naţionale pentru probleme majore medicale (bolile cardiovasculare, cancer, bolile cerebrovasculare).

Omul Victor Voicu este mai mult decât activitatea universitară, ştiinţifică, academică. Are capacitate largă de comunicare, de analiză şi decizie, pentru lucrări mari sau aparent mici. Este un bun coleg şi ştie să lege prietenii statornice. Depăşind interesul pentru ştiinţele medicale, acad. Victor Voicu are în minte şi în suflet Şcoala, Cultura şi Istoria Naţională.

La mulţi ani, Domnule Acad. Victor Voicu!

Flavian‑Ştefan Rădulescu
Alături de Profesorul meu

De la început mi‑am propus să scriu o singură pagină în care să încerc să înşirui, prin fraze scurte, momentele importante trăite alături de Profesorul meu. Mă simţeam în siguranţă, convins fiind că fiecare cuvânt se va aşterne firesc. Profesorul meu, farmacologul clinician şi toxicologul, de a cărui privire învăţasem de la cei din jur să mă feresc, a clădit o viaţă întreagă şi a ştiut să proiecteze în viitor, înţelegând trecutul. Îmi aduc aminte de primele articole ştiinţifice la care am colaborat. Am păstrat multe din paginile scrise în creion pe care le‑am găsit pe biroul Domniei Sale, în aşteptarea unor discuţii lungi şi interesante. Profesorul meu stătea în faţa calculatorului, verificând referinţele bibliografice sau datele experimentale. Urmau întotdeauna întrebări şi schimburi de argumente prin care organofosforicele, reactivatorii, psihotropele, procesele metabolice, legarea de proteinele plasmatice sau distribuţia prin bariera hematoencefalică deveneau un întreg. Alături de Domnia Sa, principiile şi clasificările biofarmaceutice au fost aplicate unor entităţi terapeutice noi sau unor compuşi toxici, propunând abordări ştiinţifice noi în analiza unor fenomene biologice complexe. Domeniul farmaceutic a găsit sprijinul expertului care a propus pentru prima dată direcţii de cercetare a medicamentului, coerente, bazate pe o analiză atentă a infrastructurii şi a resursei umane existente. A prezidat primele manifestări internaţionale organizate în România sub egida unor instituţii prestigioase precum Federaţia Internaţională Farmaceutică sau Asociaţia Americană pentru Ştiinţe Farmaceutice. A fost unul dintre principalii iniţiatori ai armonizării legislaţiei în domeniul medicamentului şi este un susţinător constant al produselor generice, ca element esenţial pentru asigurarea accesului la medicamente şi al dreptului la sănătate. Dar, înainte de toate, rămâne Profesorul, cel care întreabă, aşteptând răspunsuri de la el însuşi, nu doar de la cei din jur.

Ce am învăţat de la Profesorul meu în cei mai bine de zece ani de când mi‑a vorbit pentru prima dată? Rigoarea, optimismul şi perseverenţa. Văd în Domnia Sa Omul care îmi vorbeşte cu mare dragoste despre familie, cei de acasă şi cei din laborator, din prezent sau din trecut, colaboratori şi Profesori ai Profesorului. I‑am cunoscut prin relatările sale pe cei care l‑au format, de la Maestrul George Vraca la Profesorul Alfred Teitel. Am cunoscut fondatorii cercetării farmacologice şi toxicologice, numele mari ascunse în spatele instituţiei pe care continuaţi să o numiţi Şcoală Românească de Medicină şi Farmacie. M‑a învăţat să‑i recunosc şi să‑i apreciez la adevărata lor valoare, să fiu mândru de trecut şi să cred în noi toţi.

Simt că trebuie să îi mulţumesc Academicianului Victor Voicu pentru multe lucruri, ştiute doar de mine sau de mulţi alţii. Îi mulţumesc pentru privirea‑gândire, pentru mâna întinsă, pentru învăţătura respectului şi pentru respectul învăţăturii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

  1. Sub semnul lui Hippocrates – Victor Voicu

    „România este unică pentru mine, este Patria mea. Aici am văzut lumina soarelui, am citit la lumina lunii, am suferit, m-am bucurat, am plâns și am fost fericit. Aici mi-am definit vocația, am obținut succese sau neîmpliniri, am cunoscut oameni de anvergură morală și profesională, generoși și demni, care mi-au fost modele și cărora le rămân recunoscător pentru totdeauna. Aici am învățat la școli bune, cu profesori dedicați misiunii lor și am ascultat mari dascăli, personalități strălucite ale românilor, cu nimic mai prejos decât reperele și valorile europene. Aici am identificat pe marii fondatori ai culturii, civilizației și științei românești. Aici am descoperit anvergura și dedicația unor mari oameni de stat, uriașe personalități ale politicii românești, stâlpi ai națiunii și fondatori ai statului român modern. Aici am identificat mari personalități de alte etnii, evrei, francezi, armeni, germani etc., care și-au pus destinele în slujba românilor, unii cu sacrificiul vieții. Aici, pe acest pământ, se află acei oameni minunați, anonimi, fideli și credincioși României profunde, nealterată de vreme și vremuri. Aici m-am născut și aici voi rămâne, în veșnicia pământului românesc.

    Iată câteva dintre cele 100 de motive care au edificat credința mea nealterabilă în Patria mea, România.”

    https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/publicistica-eseuri/sub-semnul-lui-hippocrates/

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now