Contemporanul » Modele » Marian Victor Buciu: Viaţa ca un vis

Marian Victor Buciu: Viaţa ca un vis

Un „labirint existenţial” este asemănat cu visul. Din el a ieşit prin creaţie. Aceasta era pentru el, cred că am mai specificat acest lucru, singura cale. Viaţa lui Nicolae Breban nu e vis, e ca un vis.

Declicul creator real la Breban a fost o auto-⁠instrumentare. Şi-⁠a făcut limba, pentru a crea lumea. Fraza lui este, o scrie şi aici, „instrumentul prim şi esenţial”, germană (cu verb la final), digresivă, „fraza potrivită firii mele, modului meu de a gândi”. Aş reproduce o frază şi din Viaţa mea (Editura Polirom, 2017), „scăpată” fără nici o îngrijorare. Infernal-⁠paradisiaca maşinărie literară a lui Breban este personalizată şi diversificată, iar monomania rămâne-⁠n sarcina frivolă a cititorului şi criticului superficial. La instrumentul frazei, descoperit târziu, dar definitiv, se adaugă scrisul său de o oblicvitate paradoxală, regeneratoare, realizată cu siguranţă (re)cunoscătoare. Într-⁠adevăr, cum se dezvăluie, „există o gamă aproape infinită de a ocoli clişeul re-inventân-du-⁠l”. Breban poate elabora implicit dar şi explicit. El „asimilează” ironic simili-⁠clişeele critice („epica mea, masivă şi stufoasă, cum se ştie!…”), dar se şi recunoaşte, eseistic-memorialistic, „aproape didactic, în paginile de mai sus”. Un „labirint existenţial” este asemănat cu visul. Din el a ieşit prin creaţie. Aceasta era pentru el, cred că am mai specificat acest lucru, singura cale. Viaţa lui Breban nu e vis, e ca un vis, dar în măsura în care şi veghea rămâne prinsă în aceeaşi paradigmă analogică. Interesant este că la baza esteticului stă şi la el psihologicul, care condiţionează, în fapt, şi moralul. O estetică (şi est-⁠etică) psihologică, nu politică (dimpotrivă), i-⁠a deschis scriitorului calea: „În textele mele care se vor obiective şi se numesc romane, am focalizat întreaga-⁠mi energie existenţială, ca şi ideile şi scopurile mele diurne, pur pragmatice (…) doar acolo (…) mi-⁠am găsit adeseori liniştea”. Şi chiar ajunge să atingă „un fel de euforie a scrisului”. Epica psihologică şi morală rămâne directoare şi în Viaţa mea, unde se notează metodic: „Descriu faptele şi chinurile”. Un fel de exil, nu doar parizian, dar general, dublu: intern (tradiţional românesc, istoric) şi extern (personalizat).

Breban se produce el însuşi drept un model de „creator lucid şi autentic”. Există, cât îl priveşte, viaţă înainte şi după creaţie, dar nu şi existenţă: „Câtă creaţie – atâta existenţă”. Eul empiric şi eul creator nu sunt abstraşi în abstracţie. Materia autobiografică, umanitar-⁠geografică, trece-⁠n epică, în roman. „Realitatea”, prin acest Eu, devine firesc, natural, automat, ficţiune: iată dicteul „suprarealist” (sau, „infrarealist”, cu termenul poetului Ion Barbu) al lui Breban. Toate personajele sale, precizează din nou fără echivoc, sunt „ficţionale”. Chiar şi atestaţii, civil: muncitorul Caramihu, din Francesca, Mioara şi Paul Ionescu, din Jocul şi fuga etc. Veronica L. este, ni se dezvăluie acum, un model recurent de personaj feminin.

Romanul prim, Francesca, scris folosind o „stratagemă” (termen reţinut de mine în titlul primei ediţii, restrânse, despre opera romancierului), aceea a romanului industrial-⁠socialist, este conceput ca unul de „întâmplări, dar mai ales de personaje”. Francesca apare prin Al. I. Ştefănescu, Geo Bogza şi M. Gafiţa şi are un „succes fulgerător şi total neaşteptat”. Existase speranţă şi pentru el, cel care se tot întrebase „cine, pe lumea asta zăpăcită şi nebună, ticăloşită de regim, putea să mă ajute?!…”. Nu există, în absolut, sistem totalitar? Şi când te gândeşti că la noi el s-⁠a remarcat printr-⁠o asuprire neatinsă în blocul sovietic! Breban poate scrie şi publica, acum, fără stratageme de temă şi mediu social „luminat” ideologic. Nu pierde timpul şi nu-⁠şi lasă din mâini maşina de scris marca Torpedo.

Cartea „originală”, după aceea, este În absenţa stăpânilor, printr-⁠o „lume nouă, abisală, a sentimentelor şi destinelor”. Abisalitatea, atenţionează romancierul, este „adesea fără o legătură cu ambientul social”. E calea sa, singulară, de „modernizare radicală” a romanului românesc. Îngerul de ghips ar fi „cel mai original, cred eu – dar nu cel mai spectaculos! –, roman semnat de mine, dacă nu neînţeles, oricum neexplicat à fond de nimeni, dacă-⁠mi este permis să-⁠mi evaluez critic propria-⁠mi operă…”.

Doar câteva „motive obsesive” (iată că el însuşi identifică tema cu motivul) îi „fundamentează opera – relaţia călău-victimă, maestru-ucenic, Don Juan”. Sunt, precizează, motive sau „nuclee de gând abisal, reflexe esenţial istorice, evident ciclice, ca şi pulsiunile mele obsesive, dominante pe perioade, indiferent unde şi în ce context psiho-⁠social sau geografic mă aflam”, şi nu idei. Aşadar, nu umbre platonice, dar viziuni din străfundurile fiinţei, existente într-⁠o lume pe care o re-⁠generează, prin voinţa de putere a creaţiei estetice, literare. Lui Breban, chiar şi temele i se extrag din libertatea proprie. Sunt, ca-⁠n poezie, nu atât teme, cât motive. Obsesia esenţială rămâne aceea a profundului, în toate sensurile. (Re)născut abisal, el rămâne „conservator şi stabil”, fixat în „marea tradiţie clasică şi radicală a epicii Europene”. Nu inovează, dar (se) descoperă. Eul creator, tipologic, este subiect şi obiect deopotrivă. Scriitorul evidenţiază fără echivoc: întâi fiinţa, apoi mediul. Esteticul rămâne contrapus politicului chiar şi în exil. Arta sa este ca atare subiectivă, analitică, epică, tipologică – românească, prin „personajele marcante şi dominator-etice, aproape de mit”.
Modelele sale sunt dificile: F.M. Dostoievski, redus eronat de alţii la slavofilism, pentru el „infinitul Dostoievski”, ori Fr. Nietzsche, ataşat ideologic de unii, cum şi mai bine se ştie, extremei drepte. De la M. Proust, modelul poate cel mai des invocat şi, în tot cazul, explicat, în Viaţa mea, a învăţat mişcarea-⁠n cerc(uri), o „contemplare asiduă, concentrată, enorm-repetitivă”. Romanul său se face în siaj multiplu, dar unitar: înainte de M. Proust, prin F. M. Dostoievski, revelator al eului său existenţial şi creator: „Am recăpătat încredere şi siguranţă în propriile mele reflexe de existenţă”. Astfel a fost posibilă ieşirea din labirint şi totodată rămânerea în el, dar într-⁠un labirint transformat, devenit cerc. O schimbare la faţă mediată de Fr. Nietzsche şi „veşnica revenire a aceluiaşi”. Dar, tot de la Proust, şi de la el, a deprins „arta portretului”, tipologia. Iar tipologiile sale sunt remodelate complex, ambiguu, abisal, „universal”. Îi mai invocă pe marii creatori de categorii umane semnificative, francezii, ruşii – aceştia în frunte cu N.V. Gogol, „poate ctitorul întregii tipologii paradoxale”. Pe tipologicul universal, Breban grefează un tip de personaj autohton, dar nu pur specific sau etnic. La fatalismul din balada Mioriţa, la conştiinţa apăsătoare a ne-⁠norocului, el adaugă fanariotismul istoric, versatil adaptat.

Romanul, specia dominatoare pentru el, este unul de trăire şi cunoaştere, teoretic ilimitate. Un tip de roman psihologico-⁠cognitiv: e categoria pe care o apropriază, dar mai cu seamă o personalizează. Vizionarismul său derivă din mutarea constantă a limitelor. Curajul moral, desprins şi deprins de la Fr. Nietzsche, unul al credinţei veşnice, este împins până la orice limită. Timpul vizat sau vizionat este viitorul. Descendentul a multor generaţii preoţeşti este, ca scriitor, anticipator-⁠„profetic”, venind pe o serie modelatoare nu doar literară, artistică, dar şi religioasă, biblică. Devine pilduitor faptul că îl pomeneşte aici pe profetul lucid Abraham, condus sau supus la o „visare creativă”, în romanul Iosif şi fraţii săi, de Thomas Mann. De la profetul lucid Abraham ia aminte despre „Abstractul, forma goală, autoritară în extrem…”. Repetă, accentuat: „Abstractul tiranic şi călăuzitor prin secole al lui Abraham…”. Iată calea eliberării de Frică. (Ultima trilogie se încheie cu Frica, romanul scris, încă nepublicat la data apariţiei Vieţii… sale.)

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest