Contemporanul » Modele » Vârstele literaturii unui premiat Nobel

Vârstele literaturii unui premiat Nobel

Având în bibliotecă, într-o poetică traducere, o culegere din Cronica Şahilor (trad. George Dan) am putut să citesc direct fragmentul care cântă povestea persană a lui Rostam şi a fiului său, Sohrab, pe care îl ucide fără să ştie că-i este fiu…

Arabescul narativ debutează cu un discurs pe cât de ciudat pe atât de original. Un maestru miniaturist ucis, zăcând aruncat într‑o fântână, îşi povesteşte pe scurt, la persoana întâi, biografia de până la crimă. Sufletul, rămas încă viu, speră ca leşul să fie descoperit şi îngropat după legea sacră a Coranului, cartea cu neputinţă de ilustrat. Prin tot ce „spune”, el previne asupra primejdiilor din interiorul breslei, care este şi subiectul dezvoltat în restul cărţii, prin povestire. O istorie cu întâmplări „ce nu vor putea fi înfăţişate niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi dintre miniaturişti”. Deci, numai povestea poate salva istoria acestor artişti, unii formaţi în ţara persanilor. Titlurile capitolelor începute cu „eu…” anunţă fragmentarea cărţii în discursuri la persoana întâi, legate între ele ca o mie şi una de poveşti în care personajele trec dintr‑o poveste în alta. Două personaje poartă nume de culori: Negru, mare povestitor despre el şi ceilalţi, ocupând simbolic‑macabru un foarte mare spaţiu narativ – şi Roşu. Rolul lui, de culoare contrastant‑optimistă, ocupă doar trei pagini de text, deşi capitolul dă titlul cărţii. Cele două culori spun lucruri semnificative pentru ce simbolizează ele, în general. Cel dintâi relatează tot ce se întâmpă tenebros, sumbru şi periculos. La început, Negru spune că e chemat din Persia, la Istanbul, spre a aduna caligrafi şi miniaturişti cu dragoste pentru cartea frumoasă. După o perioadă de rivalităţi şi crime, vrea să spună sensul general al cărţii, vechile meşteşuguri persane sunt părăsite şi se creează un stil otoman sub conducerea maestrului Osman, intrat în legendă ca orb. Nimic fără sacrificii şi trădări. În timp ce „Mă numesc Roşu”, capitol plasat în inima romanului, e un poem închinat semnificaţiei regale a acestei culori. Istoria ei e înnobilată de faptul că miniaturistul persan al Cărţii şahilor a pus culoarea roşie pe caftanul lui Firdusi, autorul acestei epopei, dar şi pe tolba lui Rüstem, eroul legendar din Cartea şahilor. În paranteză fie spus, despre numita istorie persană şi despre eroul ei se vor întâlni detalii în ultima carte a lui Pamuk, într‑o altă ordine de idei. Ca punct culminant al acestei serii de poveşti, Roşu rosteşte discursul orgolios, plin de enumerări, al celui care „s‑a aflat şi se află pretutindeni”. Îşi închină sieşi un elogiu: „Ce înseamnă să fii această culoare ? Culoarea este mângâierea ochiului, muzica surzilor… atingerea mea seamănă cu atingerea îngerilor.” Roşu e o lumină căreia Negru nu i se poate împotrivi, vioiciunea lui e întotdeauna biruitoare. „Cât sunt de fericit că sunt Roşu! Sunt plin de patimă, sunt puternic… Mă arăt pretutindeni. Viaţa începe cu mine şi totul se întoarce la mine.” Încheierea e apoteotică, ridică valoarea culorii la puteri demiurgic creatoare: „Când dăruiesc lucrurilor culoarea mea sângerie, îi spun parcă lumii: «Fii!», iar lumea este.” Starea afectivă intensă a acestui fragment esenţial al romanului pune în lumină pasiunea scriitorului pentru ceea ce dă viaţă unei creaţii. Dintr‑o altă perspectivă citit romanul Mă numesc Roşu, arhaismul de factură orientală poate fi o mască ce ar duce cu gândul la o parabolă despre rivalităţile din lumea oricărei arte, cea muzicală, de exemplu. Aşa cum a fost intriga Salieri contra Mozart.

Cea din urmă, dar nu ultima carte publicată de Orhan Pamuk în 2016 este Femeia cu părul roşu, tradusă la Polirom, în 2017, în seria de autor. Din nou roşul. Aici însă este asociat obsesiv feminităţii fascinante, care determină tensiunea epică a primului episod narativ. La încheierea lecturii constaţi că titlului senzaţional îi răspunde doar acest prim episod, o simplă aventură ce devine doar suprafaţa atractivă ce acoperă cea de a doua temă majoră, perseverent şi variat dezvoltată, cu mărturisite surse livreşti. Este complexul lui Oedip, adaptat autobiografic de personajul narator la persoana întâi. Se vrea un roman autobiografic cu final dramatic, intenţionat a fi tragic. Spun că e numai intenţionat, întrucât sursele variate conduc spre un final combinatoriu confecţionat, cu aspect de studiu comparatist pe subiectul Oedip. Punctul de plecare este suferinţa absenţei tatălui povestită, autobiografic, de adolescentul Cem, personajul principal, idee care, pentru scriitor, ar evolua subînţeles spre un paricid oedipian. Însă, pentru cititorul cultivat în ceea ce este tragedia greacă nu e uşor să accepte alte avataruri ale psihicului decât cele din construcţia dramatică a lui Sofocle, care creşte de la inconştient la conştientizare, iar de aici la vina tragică ispăşită prin automutilare. Şi atunci, cred că scopul ultim care se dizolvă în insistenţa dezvoltării subiectului, în a doua parte a romanului, pare a fi dorinţa scriitorului de a demonstra că şi în literatura veche a Orientului arab, din epopeea Şahname a lui Ferdousi, există motivul rivalităţii tată – fiu, ca în tragedia antică a lui Sofocle, fără ca echivalenţa să fie perfectă. Simplă mediere asociativă. Este bine disimulată aici nostalgia Europei‑model, direct afirmată de personaje încă din primul roman, Cevdet Bey şi fiii săi. Le este împrumutată râvna autorului.

Că această mediere asociativă Occident – Orient se anunţă a fi dominantă în structura povestirii, un clar laitmotiv pe tema destinului, ne‑o spun cele trei mottouri ale cărţii. Este extrasă o frază din Nietzsche, Naşterea tragediei (pe tema Oedip), o propoziţie interogativă din Oedip rege, tragedia lui Sofocle şi, bineînţeles, o propoziţie din Ferdousi, Cartea şahilor. La finele lecturii realizezi că citatul din Ferdousi vizează de fapt un complex trăit de personajul narator a cărui autobiografie e materia romanului. Aflat la vârsta adolescenţei, Cem (devenit la maturitate Cem Bey) este frustrat de absenţa tatălui adulterin, care îl părăseşte tocmai când avea mai mare nevoie de el. Dorind să devină scriitor, se angajează ajutor la o librărie instruindu‑se ca autodidact. Lipsurile materiale îl obligă să se angajeze, cu acordul mamei, ucenic la un înţelept fântânar. Acesta va deveni pentru el un succedaneu de tată. Seara, în cortul de pe micul lor şantier plasat pe o colină din vecinătatea unui orăşel, nu departe de Istanbul, cei doi îşi spun poveşti. Îi vine rândul tânărului să povestească şi atunci el spune, în rezumat, povestea lui Oedip, întinsă pe câteva pagini. Astfel este inserat motivul legendar din care bătrânul fântânar reţine ideea centrală: destinul. Ciudat şi absolut particular operei lui Pamuk e faptul că tocmai personajul care spune povestea destinului va fi victima. Îşi presimte el destinul? Se va vedea.

Pe fondul monoton al zilelor de săpare şi iar săpare în căutarea apei, se instalează obsesia femeii cu părul roşu, văzută, în treacăt, de adolescent, când peregrina prin orăşelul vecin cu şantierul. O urmăreşte mereu dorind s‑o vadă şi, în cele din urmă, obsesia chinuitoare se vindecă într‑o noapte, când ea i se dăruie. Tot o singură noapte, ca în Şahname. Întors pe şantier, crezând că meşterul rămas în adâncul fântânii nu mai trăieşte, părăseşte în grabă locul. Vina că n‑a făcut nimic pentru salvarea acestuia îl va urmări o vreme, după cum din când în când îl bântuie năluca femeii cu părul roşu, amintindu‑i de prima lui experienţă sexuală.

O nouă perioadă autobiografică istorisită de Cem se consumă cu studii de inginerie geologică de nivel universitar, cu renunţarea la visul de scriitor, căsătoria şi regăsirea tatălui, care va sfârşi răpus de boală. Aici o neaşteptată coincidenţă. În tinereţea lui comunistă, tatăl avusese şi el o relaţie cu femeia cu părul roşu şi ea cu convingeri de stânga. Autorul reia forţat un amănunt pe tema Oedip. Când o vede pe soţia lui Cem, tatăl observă că fiul şi‑a luat o pereche ce seamănă cu mama lui, vizând complexul lui Oedip. Maturizat, Cem Bey devine un om foarte bogat, însă lipsit de bucuria de a avea copii. Apare o altă legătură, anume căutată, ce va decide finalul cărţii. E legătura cu texte pe tema conflictului tată‑fiu, cu detalii mult diferite, altfel articulate. Trimiterea e la Cartea şahilor, unde finalul tragic vorbeşte de tatăl, Rostam, care îşi ucide fiul, pe Sohrab. Ei se luptă eroic fără să ştie despre legătura lor de sânge. Tot aşa cum, în Oedip rege, Oedip îl ucide pe Laios neştiind că îi este tată. În ambele cazuri, după crimă, apare vina tragică, sfâşietoare, soldată cu autoorbirea lui Oedip şi cu teribila jale a lui Rostam, după ce recunoscu, la mâna tânărului ucis, brăţara de onix dăruită de el tinerei „frumoasă ca luna”, cu care petrecuse o singură noapte.

Cem Bey află, din întâmplare, că are un fiu rezultat din legătura trecătoare cu acea femeie fatală. Din simplă curiozitate doreşte să‑l cunoască pe Enver, fiul său, nu atât sentimental, cât voind mai curând să aibă cu cine să se confrunte, apropiindu‑se astfel de legendă. Însă, cunoaşterea fiului şi cunoaşterea tatălui de către fiu se îndepărtează şi de legenda lui Oedip şi de povestea foarte frumoasă a lui Rostam, ucigaşul fiului său, din Cartea şahilor. Având în bibliotecă, într‑o poetică traducere, o culegere din Cronica Şahilor (trad. George Dan), am putut să citesc direct fragmentul care cântă povestea persană a lui Rostam şi a fiului său, Sohrab, pe care îl ucide fără să ştie că‑i este fiu.

Rememorând şi tragedia scrisă de Sofocle, am realizat că, în romanul lui Orhan Pamuk, din disparitatea legendelor despre Oedip şi Rostam secretă o altă a treia dimensiune, autobiografică, privindu‑l pe Cem Bey. În condiţiile erei noastre, Enver, un tânăr poet revoltat de meserie, clamând convingeri de stânga, justiţiare, află de la mamă despre tatăl bogat şi, cunoscându‑l, va comite omorul. El conştientizează fapta, chiar în momentul comiterii ei, ceea ce nu se întâmplă în sursele legendare. S‑ar subînţelege că în psihologia lui apare şi un complex de inferioritate, al săracului cu idei comuniste, contra tatălui, bogătaş turc occidentalizat. Paricidul, figurând o revoluţie, rezolvă inegalitatea. Fără regrete, tânărul intră la închisoare, iar mama, femeia cu părul tot roşu, vopsit ostentativ pentru a‑şi exprima poziţia politică, acuză presa că a îngroşat vina fiului şi se instalează în fruntea firmelor celui dispărut. În loc de epilog, romanul se încheie cu povestirea femeii roşcate, care rezumă întâmplările din punctul ei de vedere, sperând ca fiul ei să scrie o nouă carte. E ca şi cum ar fi o moştenire a visului neîmplinit al tatălui său de a deveni scriitor. Asta ca să nu moară povestea. Incipitul autobiografiei lui Cem Bey este: „Mi‑aş fi dorit, de fapt, să devin scriitor. După întâmplările pe care urmează să vi le povestesc acum, am devenit însă inginer geolog şi antreprenor în domeniul construcţiilor”.

Parcă grăbit să rezolve atâtea complicaţii ale aventurii în care el însuşi s‑a împotmolit, Orhan Pamuk pune jos condeiul obosit, după ce a tentat să scrie un roman de factură psihanalitică pe tema destinului. Încărcătura livrescă prea directă e un balast. Complexul legendar nu e mistuit complet, nu e asimilat original în povestirea autobiografică a personajului, rămânând doar o anexă. Prin tot ce povesteşte Cem, până în clipa morţii, scriitorul ne rătăceşte cultural prin texte legendare originare, voind, poate, să spună ceva cu sens prin fapta acestui fiu resentimentar, rebel şi coleric. La nivelul umanităţii de astăzi, orbită de interese materiale, tragedia dispare odată cu vina tragică şi cu ideea de expiere a ei. Întâmplarea uciderii lui Cem se petrece în timpul unor fabuloase afaceri petroliere şi imobiliare din care se nasc îmbogăţiţii, iar politic există încă accese de comunism nedomolite de conflictele între naţionaliştii islamişti şi partizanii Uniunii Europene. Sunt realităţi ale lumii asiate actuale pe care Orhan Pamuk nu le ocoleşte, ba chiar le vede a fi la originea transformărilor morale ale umanităţii tradiţionale a locului. Sunt condiţii în care tragedia originară nu mai este posibilă, caricatura distruge ceea ce în vechime era esenţială ca efect, emoţia tragică. Cel puţin a doua parte a romanului Femeia cu părul roşu proiectează întâmplarea în contextul unui Istanbul uşor de recunoscut a fi perfect contemporan cu noi, ca realitate ultimă. De la Mă numesc Roşu până la Femeia cu părul roşu se cuprind secole din istoria umanităţii de pe malurile Bosforului, din Rumelia până în Anatolia. E o carieră de scriitor consacrat povestirii unei umanităţi în evoluţie, de la arhaic la modern, pe spaţii narative din ce în ce mai restrânse, dar împlinite şi proprii valorii subiectelor.

Elvira Sorohan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now