Contemporanul » Modele » Vârstele literaturii unui premiat Nobel. Orhan Pamuk

Vârstele literaturii unui premiat Nobel. Orhan Pamuk

După un secol şi mai bine de când se acordă premiul Nobel pentru literatură se pot deduce, fie şi numai în parte, principiile exigenţei care au funcţionat în discernerea unei valori exemplare dintre alte valori alternative. Se poate astfel înţelege de ce, în 1901, primul Nobel l‑a luat intimistul reprezentant al parnasianismului francez, Sully Prudhomme, rămas numai al Franţei, şi nu vizionarul Jules Verne tradus în mai toate limbile pământului. Principiile constitutive ale unei axiologii, normativ aplicată artei cuvântului, nu sunt nici simple, nici puţine şi, poate, nici cu totul imobile, juriile însele fiind altele. Dar se ştie că în ultima vreme setul principiilor, în parte clasicizat, a fost viciat de imixtiuni ce nu au nimic cu realitatea valorii, cum este şi influenţa political correctness‑ului. Integrată, ca recunoaştere, sistemului valorilor literare universale, ideale, acordarea Premiului Nobel presupune, deci, o responsabilitate de ordin etic. Până mai ieri, distincţia s‑a dat pentru valoarea în sine a unui scriitor, însă mai mult pare să fi cântărit valoarea unică, de reprezentare a unei lumi specifice, cu o operă semnificantă pentru mentalitatea colectivă al cărei exponent este scriitorul. El fiind capabil să modeleze, din interior, o identitate inconfundabilă, cu stilul ei de viaţă materială şi spirituală. Au şi popoarele personalitatea lor, cum ne spun, pe alese, cele mai multe figuri ale literaturii distinse cu Nobel în momentul în care scriitorii îşi publicaseră operele definitorii, de neuitat, pe care eşti atras să le citeşti încă o dată, la o distanţă în timp. Există scriitori nu singulari în literatura ţării lor, dar singulari pentru cititorul străin, care îi percepe ca reprezentanţi expresivi pentru toată literatura ţării despre care scriu. Sunt o sursă de cunoaştere cu funcţie simbolică, un model. Exemple pot fi multe. Aleg să spun că psihologia lumii scandinave, comportamentul uman în cadrul socio‑natural dat, de acum un secol şi de după, nimeni nu le‑a reflectat mai adânc, mai propriu decât Selma Lagerlöf, premiată Nobel în 1909. Sau modul de gândire şi stilul discret‑artistic al ritmului vieţii nipone le poţi cunoaşte, la nuanţă, cu precădere, din literatura lui Yasunari Kawabata, premiat în 1968. În anii din urmă, exotică pentru noi, ni se înfăţişează lumea sud‑americană din cărţile lui Vargas Llosa, premiat în 2010, şi nu din literatura minimalistă, adesea de aspect comercial, cu subiecte eurasiatice, a brazilianului Paulo Coelho.

Până în 2006, când i s‑a recunoscut meritul de a fi exponentul literar ideal al lumii de pe malurile Bosforului, Orhan Pamuk îşi publicase cele mai bune cărţi ale sale, în care se percep uşor elemente autobiografice (Casa tăcerii, Zăpada, Istanbul. Amintirile şi oraşul). În mod excepţional, Pamuk era scriitorul care primea atunci Nobelul la cea mai tânără vârstă din istoria premiului, la 54 de ani, în timp ce majoritatea primiseră distincţia după 60 de ani. De la prima carte, Cevdet Bey şi fiii săi, îndelung lucrată, apărută în 1982, când Pamuk, consacrându‑se exclusiv scrisului, avea 30 de ani – şi până la ultima apariţie, Femeia cu părul roşu, publicată în 2016, sunt literaturizate nu numai straturile istoriei Istambulului şi Turciei pe verticala timpului, dar şi straturile civilizaţiei, cu dezvoltarea nivelului de viaţă de toate felurile, cu moravurile, clima, profesiile, politica şi arta caracteristice. Contrar aşteptărilor, nu se face exces de religie coranică. Nu apar fenomene de fanatism islamic, iar dacă există în mod izolat tradiţii religioase, scriitorul, ambiţios să devină şi european prin literatura sa, le neglijează, descurajându‑le. Omul modern, devenit anonim în jungla oraşului, nu‑şi mai face rugăciunea de cinci ori pe zi, după cum şi bogaţii occidentalizaţi ai Turciei de astăzi susţin laicismul. Politicul e destul de discret şi nu pretutindeni implicat, fără să lipsească din orientarea personajelor tinere. Ba chiar e speculată puţin, în context, mişcarea reformatoare a „Junilor turci” de la începutul secolului XX, încă înainte de Kemal Atatürk. Sunt invocate şi conflicte între „fascişti şi comunişti” precis datate a se întâmpla în 1955 (Casa tăcerii), lovitura de stat din 1980 şi evenimente din 2013 (Femeia cu părul roşu). Toate acestea sunt privite de sus, ori de aproape, sub lupa imaginaţiei fecunde, voind să facă permeabile graniţele între Orient şi Occident, chiar cu o nostalgie a Occidentului unde se şlefuiseră, ca ingineri, unele personaje cu idei înnoitoare. Iniţiativa Editurii Polirom de a publica în traducere, într‑o altă ordine decât cronologia apariţiei în original, ca serie de autor, douăsprezece cărţi semnate de Orhan Pamuk este un mod subînţeles de a valida etica acordării Nobelului. De remarcat preferinţa editurii pentru una şi aceeaşi traducătoare, Luminiţa Munteanu, în acelaşi timp autoare a unor note de subsol absolut necesare cititorului român.

În integralitatea ei, opera meditativului Pamuk, structural un însingurat, închis în sine, concentrat pe dorinţa de a fi numai scriitor, interiorizează prin asimilare interpretativă tot ce a fost şi este viaţa poporului său, de altădată şi de acum. Fotografia reprodusă pe manşeta coperţilor tuturor cărţilor arată figura unui gânditor care filtrează ceea ce vede, ascultând imaginativ ceea ce spun poveştile vechi ale poporului său în tangenţă cu civilizaţia persană. „Ce înseamnă de fapt să te gândeşti? – scrie el – Încă de pe vremea aceea pricepusem că gândurile ne invadează uneori mintea sub formă de cuvinte, alteori sub formă de imagini… îmi răsărea numaidecât înaintea ochilor imaginea lucrului la care cugetasem”. Mintea e filtrul subiectiv al scriitorului, acel dat uman despre care s‑a spus că „mai mult se manifestă decât există”. Emergenţa gândirii nu lipseşte din nici o operă literară. Numai că ea este sigiliul calităţii actului de gândire în raport cu realitatea, pune notă originalităţii şi substanţei realităţii filtrate. Privită în ansamblu, pentru cine a citit‑o în miezul ei, literatura lui Pamuk are puţine variabile, fără să se poată spune că o operă e scoasă din alta. Faptul de a fi visat întotdeauna să povestească mereu despre alte lucruri nu‑l împiedică să deschidă un dialog constant între cărţile sale, pe idei şi imagini. Asta nu înseamnă că un roman – sau o proză scurtă – derivă din altul. Există motive călătoare uşor recognoscibile trecând cu lectura de la o carte la alta. Vârstele literaturii lui Orhan Pamuk, de la tradiţional la modern‑actual, sunt marcate pe extremele carierei de până acum. Încât seria de autor, refăcută după cronologia publicării, ar trebui să înceapă cu Cevdet Bey şi fiii săi şi să sfârşească, deocamdată, cu ultima apariţie, imediat tradusă la noi, Femeia cu părul roşu. S‑ar releva astfel evoluţia internă a unei masive opere literare care cunoscuse apogeul talentului şi al efortului creator întins pe opt ani, cu romanul Mă numesc Roşu. În ultima carte, Femeia cu părul roşu, este evidentă schimbarea de registru. Se remarcă starea afectivă pentru o culoare, posibilă expresie a intensităţii imaginative. Se combină amintirea primei experienţe sexuale, şi consecinţele ei târzii, cu suferinţa absenţei tatălui şi a relaţiei tată‑fiu asociată aceloraşi situaţii de extracţie livrescă. Ultima fiind laitmotivul cultivat în exces în paginile romanului Femeia cu părul roşu, lucrat cu un condei dacă nu obosit, oricum precipitat, într‑un singur an, 2015, şi publicat în 2016. De spus că, la sfârşitul fiecărei cărţi, Orhan Pamuk nota durata, începutul şi încheierea povestirii, pe ani, pe adresa posterităţii ce trebuia să ştie ceva despre travaliul creator. Cevdet Bey şi fiii săi e romanul destinelor membrilor unei famili de negustori şi a prietenilor apropiaţi, dintr‑un cartier al oamenilor cu stare din Istanbulul primei jumătăţi a secolului XX, când Turcia trece prin schimbări radicale. Sunt schimbări ce vor influenţa orientarea personajelor, profesia şi credinţele lor, unii idealişti, alţii practici, cu idei revoluţionare la întoarcerea de la studii de inginerie făcute în Germania, purtând nostalgic în gând stilul de viaţă european. Cea mai importantă schimbare fiind proclamarea Republicii, în 1923, şi reformele aplicate de Kemal Atatürk, primul preşedinte providenţial pentru modernizarea ţării. Traducătoarea are grijă să‑i servească cititorului, în notele de subsol, un plus de informaţii despre istoria momentului. Fenomenul unei ţări în schimbare, încă nu deplin aşezată, prin tineri voind altceva, după modelul european, este surprins în toată complexitatea lui. Simplu interpretat, romanul este o frescă a societăţii turceşti între Istanbulul comercial, cu toate cartierele lui, şi Ankara politică. Foarte puţin despre partea ţării vecină cu Iranul, o zonă mai primitivă, unde va sta, temporar, un tânăr inginer constructor de cale ferată. Aspectul de evocare e dat de faptul că scriitorul n‑a fost contemporan cu aceste mişcări sociale şi umane întâmplate retro. Cititorul nu simte asta, dar se poate deduce din tehnica narativă, concepută în dublu registru. Voluminosul roman, în intenţie un fel de cronică de familie, a fost început când scriitorul avea 24 de ani şi publicat când el împlinea 30. Pamuk se angajase deja, absolut voluntar, împlinirii scopului de a se afirma ca scriitor care are ceva de spus. Îşi simţise vocaţia, drept care renunţă la tatonări şi începe dintr‑odată cu un roman. Spusă la persoana a treia, povestea începe lent, în ritm oriental, cu dimineaţa personajului încă purtător de fes, Cevdet, negustor bogat, preocupat de afacerile zilei ce urma şi de concurenţa negustorilor armeni, evrei şi greci. Circulă cu trăsura cât e ziua de lungă şi vorbeşte mult în gând. Maşină va avea, târziu, unul dintre fiii săi. În jurul lui şi în mare parte legată de el, de la tinereţe până la moarte, se reconstituie ceea ce se poate numi lumea bună din cartierul Nişantaşi, unde va locui şi familia scriitorului. Îmbelşugată şi plină de servitori, casa încăpătoare a negustorului, mobilată în stil compozit, se umple de rude la sărbătoarea ritualică a bairamului. E semnificativ că din complexitatea romanului lipsesc orele fixe de rugăciune impuse de religia musulmană.

Galeria de personaje este destul de bogată, variată ca aspiraţii, cupluri formate şi altele în formare, mulţi dintre ei, unii novici, dar alţii sunt capabili să poarte dialoguri, deşi cam la suprafaţă, despre literatura mare a Europei Occidentale. Sunt frecvent citaţi Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Hölderlin, Baudelaire. În şcoli se învaţă franceza, se foiletează albume cu Paris şi Berlin, deşi se vehicula încă ideea panturcismului, se vorbea şi de psihologia rasei. Unul dintre fiii lui Cevdet scrie o carte despre modernizarea satelor. Populaţia era educată în spirit kemalist şi anticomunist. Scriitorul se investeşte în personaje care se simt inadecvate cu Istanbulul sufocant, pleacă pentru că „trebuie făcut ceva” în restul ţării. Începe o relativă emancipare a femeii cu renunţarea totală la vechiul harem. Absolut particulară şi adoptată de Pamuk numai în acest roman e tehnica povestirii gândurilor. Doar la început există un narator, în rest el tace şi se aud doar glasurile gândurilor personajelor. În momente de tăcere, totul e gândit. Gândurile se verbalizează ca discurs interior. Frecventă este formula „s‑a aşternut tăcerea”, dialogul se întrerupe şi fiecare îşi mistuie ideile, impresiile, în gând, după semnale ca: „el s‑a gândit”, „a cugetat”, „s‑a gândit că…”, „s‑a întrebat cum…”, „şi‑a adus aminte…” etc. Mai mult, personajul e caracterizat, cu toate schimbările de comportament, prin ceea ce gândesc ceilalţi despre el. Este un stil narativ persistent, chiar dacă nu e în aceeaşi măsură folosit şi în celelalte cărţi. Nu e un truc, ci un mod inconştient practicat, ca reflex necontrolat al scriitorului pe care îl bănuieşti a fi un reflexiv, concentrat în tăcere. Încât naratorul se topeşte în cugetarea coerentă, ca act mental, a personajelor care vorbesc în gând. Aşadar, dincolo de conţinutul specific al vieţii de pe malurile Bosforului, a doua valoare aparte a romanului Cevdey Bey şi fiii săi este acest limbaj interior, vocea lăuntrică a personajelor, o modalitate de comunicare despre sine şi despre ceilalţi, dar pentru sine, nu pentru alţii. Şi în Casa tăcerii personajele se lasă purtate de gânduri. Fatma, o bătrână doamnă insomniacă, recapitulează amintiri în tăcerea gândului şi chiar imaginează ce se va întâmpla mâine. Un întreg scenariu construit mental. Ponderea psihologică a vorbirii interne spune mult despre mecanismul de gândire al autorului, drept care ar merita să i se comenteze aparte semantica şi libertăţile pe care le presupune. Pentru a‑şi câştiga dreptul de a fi numit, pe merit, memoria poporului său, Pamuk se întoarce în istorie spre a închina un imn tragismelor întâmplate, cu secole în urmă, în lumea artei miniaturii. Interesul pentru această artă, închisă în comoara veche de carte rară, e motivat nu numai de conservarea ei prin povestire, dar şi de dorinţa scriitorului de a demonstra că ea face parte din identitatea culturală a ţării sale, intens influenţată de arta persană. Crimele comise în apărarea secretelor artei diverselor şcoli rivale de caligrafi şi miniaturişti i‑a făcut pe unii să citească Mă numesc Roşu ca pe un arhaic roman poliţist. În discursul de fond, acesta este romanul de o structură insolită, care aduce un elogiu unei arte, nelipsită de sacrificii, ce a dat strălucire culturii Orientului arab, artă etern superioară miniaturilor rămase în cărţile bizantine ori enluminure‑lor medievale franceze. În cartea arabă veche miniatura nu e simplă podoabă, este expresia concentrată a textului în imagine barocă. După publicarea acestei complicate construcţii epice, cu tainice meandre, cu atmosferă inconfundabilă şi conflicte specifice mentalităţii locului şi timpului, scriitorul îşi confirmă cu asupra de măsură talentul şi unicitatea în lumea literaturii universale. Trimiterile erudite la cărţi, autori şi termeni de vocabular, ce nu puteau fi traduşi în text, pentru a nu‑i afecta coloratura, au obligat‑o pe traducătoare să alcătuiască un glosar util cititorilor.

Elvira Sorohan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now