Contemporanul » Modele » Un traseu poetic

Un traseu poetic

Cum spuneam la început, deci nu motivaţiile strict biografice contează în explicaţia acestui traseu poetic din Argeş în Moldova, ci destinul unei poezii, el se întregeşte, întregind un destin de poet şi conturând o operă

N‑ar avea vreo rezonanţă specific poetică identificarea mobilurilor strict personale care l‑au făcut, de exemplu, pe Topîrceanu, un muntean de pe Argeş, cu unele rădăcini ardelene, să se stabilească la Iaşi. În schimb, dedesubturile înzestrărilor, ca să le zicem aşa: lirice, din această genealogie particulară, da: fondul lui primordial, ardelean, chiar dacă îndepărtat şi poate nesigur, ar putea dezvălui posibile raportări la Coşbuc, cel care a limpezit versul ardelean, curăţindu‑l de zgura acelui provincialism, cam zăftos, pe de o parte, cam aspru, pe de alta, al lui Budai-Deleanu, al lui Andrei Mureşanu şi al altor versificatori paşoptişti, pe care i‑a sancţionat Titu Maiorescu instaurând „direcţia nouă” în poezia română, până‑ntr‑atât încât Nunta Zamfirei a ajuns un fel de certificat de intrare în poezia română mare a vremii. Cu această limpezire a expresiei, ca moştenire ascunsă, ar fi putut Topîrceanu să se îmbibe de expresia încă mai limpede a versului din plaiurile lui natale argeşene, în care rezonau notele clare şi armonioase ale marilor balade folclorice, dar şi prevestirile luminilor de cristal din poezia lui Pillat şi chiar ale volutelor larg spectaculare din cea a lui Minulescu.

La Iaşi, acest argeşean cu antecedente ardelene s‑a conectat firesc şi spontan la acea vână limpidă a moştenirii eminesciene care se afla sub bolta de patronaj a spiritului Junimii, devenind poetul de care cetatea de sub Dealul Copoului avea nevoie şi nu‑l avea încă, decât în parte, prin Al. Philippide, până ce nu s‑au afirmat pe deplin Mihai Codreanu, apoi Păstorel, Demostene Botez, Bărăgăuanu şi Otilia Cazimir, ca să se constituie într‑o altă veche direcţie nouă, sau nouă direcţie veche, a poeziei române.

De fapt, limpezimea versului de cristal traducea o stare de spirit proprie acestei cetăţi a culturii române; iar acea stare de spirit era aceea a unei formule de viaţă prin care se echilibrau, alimentându‑se reciproc, cum un izvor izvorăşte din alt izvor, pulsaţiile vitale ale eului liric cu cele ritmice, ale cosmosului, ale firii, cum îi spuneau poeţii: cele dintâi erau ecourile celorlalte, iar acestea nu erau altceva decât proiecţiile fidele ale celor dintâi. În fapt, aceasta nu este decât, poate cam stângace, o definiţie, dar mai mult o caracterizare a idilei în sensul major al termenului, ca mod de situare în existenţă, poezia decurgând de aici fiind ceea ce se numeşte poezia de tip clasic; poezia idilică sau a idilei fiind termeni utilizaţi mai ales în sens minor, pentru variantele ei oarecum degradate.

Horia Zilieru, pe numele lui de la străbuni Iancu, ceea ce poate ascunde o altă posibilă ascendenţă transilvană, şi Gheorghe, dacă‑mi aduc bine aminte, care a fost numele secret al unui erou emblematic precum Nechifor Lipan, mustind de înţelesuri simbolice, a venit la Iaşi tocmai atunci când, în cetatea de lângă Copou, începuse un alt proces de limpezire a limbajului poetic, de curăţire a lui de zgura unei retorici străine nu numai de spiritul limbii române, dar şi de însuşi sufletul românesc. Antidotul era, vizibil în versurile lui Florin Mihai Petrescu şi Andi Andrieş, aceeaşi limpezire a versului ce exprima un nou, posibil, echilibru între eul liric şi cosmos ca proiecţie a lui. Ca să fie primit ca un nou Topîrceanu, pentru o altă etapă a poeziei ieşene, era pe cât de uşor, pe atât de adevărat: o poezie limpede, armonios‑muzicală, traducând în cuvinte şi vers acel posibil sau dorit echilibru între subiectul existenţei şi existenţa ca atare, în întregul ei.

În această ipostază, poetul şi‑a jucat cu sensibilitate şi o anumită eleganţă firească rolul său de poet tânăr, reprezentativ, al unei cetăţi literare mândre de trecutul ei strălucit şi aspirând la o nouă strălucire, a unei noi renaşteri, până când a fost confruntat cu imperativul unei alte schimbări. Odată cu deceniul al şaptelea al veacului trecut acum, ceea ce făcuse Florin Mihai Petrescu şi congenerii săi începuse nu numai să pară, dar chiar să fie învechit; versul ieşean tradiţional, cu măsura lui clasică şi limpezimea uşor aburită prin demodare, bătea pasul pe loc şi nu mai putea să servească decât cerinţelor ocazionale. Semnele unei dorite şi necesare schimbări se arătaseră şi în poezia lui Mihai Ursachi şi în cea a lui Emil Brumaru. Presiunea înnoirilor bucureştene şi din alte cetăţi culturale era tot mai puternică; apăruse o nouă generaţie de porţi, cu alt limbaj şi alt univers, iar cei vechi, din generaţia lui Horia Zilieru, se primeniseră, ca să nu dispară: Marin Sorescu făcea altceva, ca şi Cezar Baltag, Ana Blandiana, Anghel Dumbrăveanu, iar cât despre Petre Stoica, era limpede, acum, că, dintotdeauna, făcuse altceva. Pe când Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru, fiecare în felul său, făceau ce făcuseră încă de la debut: rămâneau mereu aceiaşi, făcând mereu altceva.

Răspunsul poetului Horia Zilieru la aceste provocări a fost o aproape totală schimbare la faţă a poeziei sale: măsura echilibrat ordonată a versului său, ca şi limpezimea lui de cristal, au fost schimbate cu un fel de erupţie, un val aproape copleşitor de cuvinte care a spart şi depăşit malurile lui bine trasate, odinioară, conturând un fel de nebuloasă lirică adesea întunecată prin non sens sau mai de grabă prin lipsa aparentă de sens; experimente vizibile de punere în pagină, cu unele mai mult sau mai puţin tentaţii letriste, i‑au perturbat aspectul strict vizual. Volum după volum se adăuga nu pentru a întregi o construcţie presupusă sub zodia debutului, ci, cumva, chiar pentru a o nega, pentru a o contrazice.

Ilustrăm susţinerea noastră prin câteva exemple. Nu vom începe chiar cu volumul Alcor, apărut în 1967, unde, deschizând pagina la întâmplare, am putea găsi o poezie care începe cu: Mama a venit ca din baladă,/ cu răcori de ferigi în rugină…, ci cu una din volumul Nunţile efemere, 1972, (să fie epitetul din titlu o presimţire?):

Dulcea mea, sunt beat puţin;
mă prefac în purul crin
cu tulpina cum e neaua;
lângă matca unde vine
după schivnice regine,
în gătelile deşarte
pregătit de nunţi şi moarte
prinţul dănţuia cu steaua.

Şi aşa mai departe, încă vreo nouă astfel de strofe. Să punem alături un text poetic din volumul Oglinda de ceaţă, din 1979 (titlu grăitor, de asemeni):

Maşina mea de scris ciocănitoare
în coadă şade şi în două ghiare
(un tren de marfă prin provincii rare
cărând piroane şi pietriş traverse
traverse pentru versuri în averse
pe scări de forme niciodată şterse)

Gata să‑ncingă focul fără teamă
heruvul‑fiu în turle‑ngemănate
la întâlnirile cu noaptea scoate
nuiaua mea din sac lovind c‑o flamă

asemănarea morţii‑n auroră.
Tot mai dansează petele în soare
şi cărţile în mâna răpitoare

mai zăbovesc mai ard şi mai imploră?
Focul şi gheaţa intră în derută
Când iese tatăl orb din pâinea mută.

Pentru mai corecta decodare (= înţelegere) a acestui gen de poezie pe verticala ce duce spre adâncimile ei şi a universului care o creează, idila universală, venită de la Hesiod, bătrânul, şi de la Horaţiu şi de la toţi urmaşii lor, este necesar să limpezim şi să acceptăm un fapt de o deosebită importanţă: modalitatea poetică strictă este un dat istoric, schimbător, care se impune ca un fel anume de a fi al poeziei, pe când constituţia umană a tipului de poet care o ilustrează este unul etern, fix, în afara condiţionărilor de timp şi spaţiu, aproape metafizic, i‑am putea spune. Astfel, dacă tot am început cu Topîrceanu, cel dintâi argeşean cu rădăcini transilvane stabilit la Iaşi, după ce Iaşiul cultural îl adoptase, simbolic, pe Coşbuc, să notăm că detaliile strict picturale, cu care el îşi compune şi ornează idila, sunt puternic impregnate de aroma timpului şi a locului: popa, cu a sa măreţie de simbol proiectată pe cer, fetele vesele, care saltă pe trotuar, gospodinele, ca albinele, scuturând preşurile, acceleratul, apoi acel ţânţar nervos şi foarte slab de constituţie, chiar chiriaşul grăbit, în statica lui peregrinare de la o gazdă la alta, căci este statică, în mobilitatea ei eternă, ca şi starea lui Mişu Şt. Popescu, care vrea să divorţeze, dar nu divorţează, până la urmă, şi care tot statică este, şi celelalte, toate, sunt semne caracteristice dintr‑o semiologie a idilei eterne. La încărcătura lor poetică a fost sensibil, la timpul redeşteptării conştiinţei poeziei noastre adevărate, devreme, la începutul anilor 60, un critic de poezie de talia lui Matei Călinescu, care şi‑a început prestigioasa lui carieră de interpret al lirismului cu un eseu despre poezia lui Topîrceanu. La autorul Baladelor vesele şi triste, eternă este idila în sens major, universul ei armonios şi echilibrat, în timp ce datele istorice sunt tocmai aceste semne. Nu seamănă, oare, tabloul popii din Rudeni cu o pictură pe porţelan german sau din Ţările de Jos, datată strict, să zicem, în perioada de sfârşit a acelei belle epoque, din care ne‑au rămas porţelanuri pictate cu tablouri în culori vii?

La fel a procedat şi Horia Zilieru, după ce a ucenicit la şcoala maeştrilor: a părăsit pictura pe porţelan a înaintaşului şi a optat pentru panouri tot mai largi şi mai bogate în detalii, în genul picturii aşa‑zis nonfigurative, decorativiste: pe fondul stabil al cadrului idilic, cu coordonatele sale specifice, din care versurile sunt aduse de noi ca exemplu ilustrează câteva, precum figura poetului în cetate, ambianţa materială a creaţiei sale (‑ maşina de scris) şi altele, aşază, într‑o dispoziţie mult şi evident mai liberă decât la Topîrceanu, „semnele” concrete în evidenţa lor plastică, impuse de timpul istoric. În această privinţă, poezia lui este mărturia unei bogăţii aproape inepuizabile a inventivităţii: vocabularul ei, căci putem să‑i spunem astfel sau poate chiar: dicţionarul este de‑a dreptul impresionant, începând cu limba atât de bogată a folclorului şi a locuţiunilor populare, continuând cu cea a cronicarilor şi, vorba poetului, a vechilor cazanii, continuând cu cea a epocii lui Anton Pann şi a primilor poeţi, cu a paşoptiştilor şi ajungând până la formaţiuni ale argoului şi ale numeroaselor variante din idiomul modern. Aceste semne lexicale, care împânzesc poezia, la propriu, au darul de a da culoare şi aromă prin puterea lor proprie, individuală, de manifestare şi exprimare, iar măiestria compoziţională a autorului, mare dascăl de poezie, exemplificând cu aliteraţii, rime ascunse, citate insolite, pentru cunoscători, le dispune în tapiserii sau aranjamente muzicale, de la cele mai simple până la cele mai complicate.

O raportare deosebit de rodnică s‑ar putea face la genurile muzicale, în atât de bogata lor diversitate, de la cântecelul simplu, echivalent jocului de copii, prin cantilena ceva mai dezvoltată, la genurile mărunte, apoi ca fuga, rondoul şi celelalte, la sonată, concert şi către structura simfonică. Pe acel fond stabil al aşezării eului liric în universul armonios aranjat în jurul lui, poetul face proba unei inventivităţi greu de măsurat şi epuizat în „iscodirea” semnelor punctuale, sau a grupurilor de semne, în dispunerea lor muzical‑decorativă. Rezultatul este o suită de texte decorativ‑muzicale şi muzical‑decorative, vibrând de poezie şi manifestă, directă, şi ascunsă, potenţială gata să se deschidă apetitului de lectură, cum îşi deschide bogăţia de forme şi culori un câmp înflorit într‑o frumoasă zi de mai.

Cum spuneam la început, deci nu motivaţiile strict biografice contează în explicaţia acestui traseu poetic din Argeş în Moldova, ci destinul unei poezii, el se întregeşte, întregind un destin de poet şi conturând o operă. Una care, pe pragul luminos al celor opt decenii de viaţă, îi asigură un loc al lui, aparte, în poezia română, un loc căruia, cu acelaşi prilej, ne închinăm şi îi aducem omagiu.

Mircea Tomuş

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now