E cel puţin straniu ca un poet – familiarizat cu deosebirile dintre istorie şi poezie, teoretizate de Aristotel – să vorbească despre istorie. Şi totuşi, un poet se referă la istorie mai cu seamă atunci când aceasta îl marchează şi‑l face să reacţioneze, altmineri riscul de a‑şi pierde respectul de sine s‑ar transforma în realitate. Trecând prin bolgiile dictaturii şi prin cele ale democraţiei postdecembriste – care pare sau chiar împrumută, când şi când, masca real socialismului în versiune postmodernă – constat bucuroasă că, rămânând un om liber în ambele regimuri sociale, mi s‑a dăruit şansa de a cunoaşte câţiva oameni liberi, care au onorat cu asupra de măsură, vorba lui Mihail Eminescu, categoria restrânsă a păsărilor rare. Cum reuşesc asemenea personalităţi – e limpede din capul locului că e vorba de personalităţi accentuate – să‑şi menţină libertatea, lucrând‑o zi de zi? Răspunsul meu la o asemenea întrebare, departe de a completa arsenalul interogaţiilor facile, e dezarmant de simplu, dar ce grea este – ofta excedat Cehov, Anton Pavlovici – simplitatea! Oamenii cu adevărat liberi izbutesc performanţa de a‑şi păstra libertatea, indiferent de regimul social, urmându‑şi vocaţia. E una dintre cele mai grele misii din lume. În pofida aparenţelor, reuşesc puţini. Culmea culmilor e că aceşti oameni, puţini între puţinii, sunt departe de a avea aerul unor învingători, fiindcă pur şi simplu sunt altceva. Scriind acest text, sper şi cred că vom afla ce sunt.
Cred că prima dată l‑am văzut pe Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop în aula Academiei Române. Dacă nu l‑aş fi recunoscut din prima clipă, în mod cert, l‑aş fi confundat cu vreun tânăr studios, cercetător la unul dintre institutele ctitorite de acest for înalt de consacrare în domeniile ştiinţei şi ale culturii. E mereu elegant. Are constituţie atletică, e suplu, înalt, bine făcut; corp proporţionat fără reproş, faţă deschisă, cu trăsături accentuate, nas puternic, prelungit prin două cute fine, ce lunecă spre frunte şi denotă un efort îndelungat de concentrare, ochi căprui, expresivi, luminoşi, frunte înaltă, generoasă. E de o fineţe şi simplitate odihnitoare, care dau de gândit, iar politeţea şi eleganţa‑i proverbială sunt fără fisură. Un bărbat îşi arată fără voia lui, aproape, firea în modul de a trata Doamnele. (Mărturisesc din capul locului faptul că un domn care nu ştie să se poarte cu o femeie se află la galaxii distanţă de respectul meu. Dacă voi simţi o discrepanţă sau stridenţă, în această ordine de idei, oricât de insignifiante la primul nivel, în atitudinea faţă de doamne, manifestată de vreun domn, negreşit, îl voi ocoli. Iar dacă obligaţiile de serviciu mă vor pune în incapacitatea de a face aceasta, voi reduce fără să ezit o clipită din timpul pe care sunt pusă în situaţia de a‑l consuma în preajma unui asemenea individ, fără să fiu atinsă sau afectată cu nimic de incapacitatea acestuia de a se depăşi: alegerea şi pierderea îi aparţin, ca, de altfel, şi necunoaşterea a tot ce pierde. Am crescut într‑un mediu în care femeile erau onorate, ca să nu zic divinizate. Am crescut într‑un mediu în care femeile erau departe de a fi comparate sau considerate egale cu bărbaţii. Există realităţi incomparabile; acestea rămân a fi pur şi simplu diferite şi au, fiecare în parte, calităţile sale ce se cuvin respectate. Inclusiv aceste adevăruri mi‑au fost livrate în timp ce la câţiva metri distanţă de reşedinţa familiei mele, dincolo de zidurile casei, domnea un marasm social egalitarist.)
Când apare în anturajul Domniei Sale vreo Doamnă, chipul omulului, istoricului şi eruditului Ioan‑Aurel Pop se luminează, gesturile‑i devin cumva mai lente, ca să nu zic moi, prevenitoare. M‑a surprins plăcut când mi‑a cerut, la un moment dat, un sfat; s‑a creat o situaţie complexă ce presupunea o intervenţie la suprafaţă rapidă şi Domnul Profesor m‑a întrebat cum aş proceda eu. Ascultându‑mă cu un amestec de uimire şi îngândurare, îi spusesem că aş aştepta să se aşeze lucrurile şi să mi se limpezească şi mai mult gândurile; uneori, deciziile pare că se iau singure, i‑am răspuns, cu atât mai mult cu cât recursul la o hotărâre, atunci, în acele circumstanţe, părea prematur. Când arunci un diamant în ape tulburi, cine îl va vedea? Doar cei care ştiu să aştepte limpezirea apelor! L‑am văzut şi ascultat în diferite circumstanţe; de nu puţine ori am urmărit cum se transformă când vorbeşte despre România, identitate, naţiune, misiunea Academiei Române, conduse de Domnia Sa alături de câţiva colegi admirabili – vârfuri ale ştiinţei şi artelor naţionale. Atunci, brusc, istoricul Ioan‑Aurel Pop devine pasional, oferindu‑ţi prilejul de a asista la un spectacol de erudiţie departe de a fi ostentativă, fermitate, fineţe, sensibilitate strunjită şi supleţe intelectuală. Vorbeşte despre valorile europene fondatoare simplu, frazele se unduiesc unele din aburul altora şi sunt aşezate parcă în albia unui fluviu a cărui curgere îţi rămâne totuşi nefamiliară, fiindcă la orice pas, aproape, se iscă surpriza. Retor născut, nu făcut, niciodată nu ştii ce întorsătură de gând sau ce pauză te va smulge din albia lucrurilor obişnuite sau pur şi simplu te va aduna; arta de a menţine atenţia publicului nu‑i este, nici pe departe, străină. E adevărat că atitudinile sale sunt, în general, cunoscute. Ceea ce ţin să spun, aici, acum, e că domnul preşedinte Ioan‑Aurel Pop ştie să menţină atenţia ascultătorilor chiar dacă depăşeşte ora academică; luarea‑aminte a ascultătorului rămâne astfel trează, vie, aptă de a recepta în continuare.
Având o vocaţie puternică şi beneficiind de la începutul admirabilei sale cariere de vecinătatea formatoare a unor profesori cu şcoli făcute în perioada interbelică, pe parcursul întregii vieţi acad. Ioan‑Aurel Pop a studiat şi a predat cu pasiune istoria, a construit instituţii, a format generaţii de elevi şi studenţi în spiritul valorilor europene fondatoare. Domnul Profesor se bucură de şi inspiră încredere, pentru că are încredere. Se bucură de respect, fiindcă se respectă şi îşi respectă menirea. Pregătind pentru tipar câteva titluri semnate de Domnia Sa, care urmau să apară la Editura Ideea Europeană, unele dintre acestea cu un vădit caracter polemic, am remarcat aceeaşi realitate superioară, manifestată şi în cazul adversarilor, trataţi cu respect şi puşi la respect. Apropo de neprieteni, cred că atitudinea faţă de aceştia spune enorm despre un om, inclusiv despre nivelul la care se află spiritual vorbind. Sfântul Augustin meditează îndelung pe marginea celor şapte trepte care duc la înţelepciune, în ierarhia edificată de Fiul lacrimilor Sfintei Monica, în această ordine de idei, atitudinea, mai exact iubirea de aproapele care‑ţi este duşman fiind penultima treaptă; primul semn al înţelepciunii e frica de Dumnezeu. Ani de zile în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană erau inserate studii ample semnate de o personalitate care îl calomnia pe istoricul Ioan‑Aurel Pop în culisele vieţii culturale (nota bene, niciodată în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care, se ştie, are uşile închise în faţa cancanurilor şi a defăimărilor!); mi‑a fost comunicat relativ recent aceasta, iar între timp persoana respectivă n‑a mai trimis nici un articol pentru portofoliul redacţional al „tribului Conte”. Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop nu mi‑a făcut vreo aluzie la acest amănunt, la acea persoană, n‑am fost pusă în faţa nici unei restricţii; pur şi simplu n‑a abordat subiectul, în vreme ce avea nu puţine cuvinte de apreciere şi admiraţie faţă de calitatea revistei noastre, al cărei colaborator este. Relativ recent un coleg ezita să‑mi propună un demers în sprijinul educaţiei şi învăţământului, comunicându‑mi reticent că nu e la curent cu poziţia Academiei Române şi, în consecinţă, nu era sigur că îl voi publica. În condiţiile în care în multe redacţii de reviste – unele dintre acestea aflate sub egida unor instituţii de cultură – se vehiculează, conform mărturisirilor unor colegi, liste cu autori indezirabili, cenzura supravieţuind astfel dictaturii în paginile unor publicaţii, după căderea comunismului, depun mărturie că niciodată, nici un membru al conducerii Academiei Române n‑a intervenit în sumarele revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida acestui distins for. Tot timpul am fost trataţi ca la carte. La Academia Română noţiunile de libertate, libertate de expresie, democraţie, respect, profesionalism, colegialitate şi demnitatea persoanei sunt realităţi vii, prezente zi de zi. Ca şi la Contemporanul. Ideea Europeană. De altfel, despre acest grupaj aniversar, gândit pentru a fi publicat în paginile revistei noastre, ştiu exclusiv autorii – prieteni, foşti studenţi, colegi, admiratori ş.a. – care au trimis punctual articolele solicitate, bucuroşi că pot participa la construirea unei surprize pregătite cu o discreţie absolută de câţiva prieteni. Dacă ar fi aflat din timp despre aceste texte aniversare, sunt departe de a crede că reacţia ar fi fost una benefică demersului nostru. Apropo, lucrând la grupajul tocmai invocat, ne‑am împotmolit la… fotografii. Un artist‑fotograf care ţinea musai să‑i facă o serie de portrete a fost amânat mult şi bine de Domnul Profesor! Iar când, după insistenţe, artistul a ajuns totuşi la locul… faptei, în biroul Domnului Preşedinte adică, la Academia Română, s‑a ales cu o scenă de un farmec irezistibil de copilăros (o voi descrie, poate, cu alt prilej; şi acum, când scriu aceste însemnări, râd cu poftă, rememorând acel fragment de realitate), fotograful retrăgându‑se, în cele din urmă… fără fotografii, spăşit, bucuros şi amuzat de scena ludică la care tocmai asistase. Arhiva Academiei Române nu are prea multe portrete ale Domnului Profesor; instantaneele existente sunt făcute, de altfel, preponderent în aulă.
Într‑o lume contradictorie, e ştiut, cel mai greu lucru e să găseşti echilibrul scontat şi să tratezi totul, inclusiv istoria, dintr‑un unghi prielnic apropierii de adevăr şi înţelegere. Dar ce ne facem atunci cu definiţia tolstoiană a istoriei? „Am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre.” Aşa să fie oare? Cele câteva modele europene cunoscute îndeaproape m‑au făcut să cred sau, mai exact, să vreau să cred exact contrariul, cel puţin la primul nivel, căci, în esenţă, contele Tolstoi are dreptate. Dintr‑o profundă înţelegere a istoriei imediate – consecinţă a unei radiografieri reale, dramatice şi lucide, în egală măsură –, academicienii Gheorghe Păun, Ioan‑Aurel Pop şi Victor Voicu au creat şi au lansat Apelul Academicienilor. E un demers de anvergură europeană, semnat de peste o sută de membri ai celui mai înalt for naţional de consacrare în domeniul artelor şi ştiinţei: Academia Română. Peste câteva luni, mai exact, în primăvara anului 2017, un demers într‑o măsură elocventă asemănător a fost întocmit şi pus în circulaţia ideilor europene de treisprezece cărturari; celebra Declaraţie de la Paris reiterează, în esenţă, dezideratele academicienilor români în favoarea valorilor iudeo‑creştine, în favoarea valorilor naţionale, prin care s‑a fondat mândrul şi bătrânul continent european: familia, educaţia, credinţa, şcoala, cultura, tradiţia, patrimoniul suferinţei ş.a. Apelul academicienilor români a stârnit, afirmam şi cu alte prilejuri, un tsunami în presa românească; multe dintre reacţiile din presa scrisă şi vorbită naţională sunt departe de a onora, în primul rând, autorii acelor ecouri, care spun multe despre ei înşişi, creatorii acelor comentarii suburbane.
Mă îndoiesc de faptul că voi uita vreodată bucuria cu care am parcurs cele două declaraţii: una – prima! – venită din singura ţară europeană de extracţie latină, aflată într‑un ocean slav, cum a fost definită Ţara Românească, şi cealaltă – din capitala culturală a luminilor din vestul continentului. Ambele înscrisuri au fost publicate în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană – singura publicaţie din ţară care a făcut acest gest neîntâmplător. De circa treizeci de ani, echipa de colaboratori de vârf ai revistei noastre promovează, sprijină şi apără aceleaşi valori europene, făcându‑şi, evident, datoria. Şi urmându‑şi, astfel, vocaţia. Într‑un asemenea context, bucuria de a revedea cu ritmicitate susţinută, în paginile prestigioasei publicaţii – înfiinţate la 1881, la Iaşi, şi aflate sub egida Academiei Române – semnături de prim rang, înrudite spiritual, e firească şi face parte din normalitatea care, e un adevăr evident, a devenit o rara avis, o pasăre rară în lumea de astăzi. O lume în care valorile sunt puse la încercare, sunt clătinate la rădăcini şi atacate, în realitate, inclusiv prin suita de demitizări (demitizarea e o formă vicleană de a ataca), ca să li se încerce tăria: Vor rezista? Vor învinge? Vor dispărea?
Recunosc bucuroasă că după acel demers aşteptat am devenit şi mai atentă la cei câţiva oameni mari, pentru că suntem pe aceeaşi frecvenţă şi pentru că nu o dată îmi dădeau semne că, în esenţă, gândim, simţim şi suntem la fel, că luptăm pentru aceleaşi lucruri de o importanţă covârşitoare. Prin domnii profesori Ioan‑Aurel Pop, Gheorghe Păun şi Victor Voicu, prin semnatarii acelei declaraţii istorice, Academia Română – instituţia care serveşte naţiunea română – a dat un semn. Un semn că este aici, acum, şi că va face tot ce‑i stă în puteri ca să oprească tăvălugul antinaţional, antiuman, antieuropean, antiromânesc, şi va onora astfel o naţiune în al cărei serviciu se află, onorând, totodată, spiritele auguste ale trecutului, care ne‑au dăruit o ţară gata făcută. O ţară‑miracol. O ţară calificată de Papa Ioan Paul al II‑lea „Grădină a Maicii Domnului”.
„Câtă vreme există acest popor care a devenit naţiune – afirmă răspicat Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române – câtă vreme ţara asta se cheamă România, menirea Academiei e clară: să participe la concertul internaţional de valori cu mesajul românesc”. Nec plus ultra. În spiritul acestei credinţe e situat tot ce face acest istoric de anvergură – alături de colegii Domniei Sale, unii dintre aceştia amintiţi în aceste însemnări – personalitate cu un admirabil destin de cărturar, de om al Cetăţii, profesor, ctitor de instituţii, citit, răscitit, admirat şi iubit de elevi, studenţi, profesori, colegi, editori din ţară şi din străinătate, care nu ostenesc să‑i solicite colaborarea pentru a familiariza lectorii din orice colţ al lumii cu imaginea României reale. Îi citesc de decenii opera, indiscutabil, majoră, cu încredere, căci ştiu că invocă surse sigure, verificate, şi că pretutindeni în paginile Domniei Sale vom avea parte de nepărtinire, echilibru şi dreaptă cumpănă. Rafturile de cărţi scrise de Ioan‑Aurel Pop şi dăruite culturii române, iar, prin intermediul multiplelor traduceri, culturii universale, sunt copleşitoare prin erudiţie, calm şi, repet, dreapta cumpănire a datelor istorice. Privilegiul şi onoarea de a‑l cunoaşte mi‑au făcut şi alte daruri, şi, în primul rând, şansa de a admira – cu vorbele lui Aristotel – acest om de seamă drag inimii mele – unul dintre cei mai liberi oameni, cunoscuţi de mine – şi de a‑i urmări, în varii circumstanţe, blândeţea, fermitatea, spiritul de sacerdot al dreptăţii istorice naţionale, fineţea, ironia, umanitatea ultrainventivă, forţa de a se bucura şi de a dărui lumină, umorul, vocaţia de a spune cu un haz remarcabil bancuri. Apropo de vocaţia de a povesti glume, anecdote şi istorii nostime, n‑o să uit vreodată o seară în care Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop ne‑a făcut preţ de câteva ore să ne prăpădim pur şi simplu de râs; am râs până nu mai aveam de unde râde! Urmărindu‑l, atunci, printre râsete, lacrimi şi, iarăşi, râsete în cascadă – în timp ce Nicolae Breban, neverosimil, tăcuse aproape tot timpul, intervenind rar de tot – am fost impresionaţi de felul în care Domnul Profesor aduce întâmplări alături de alte întâmplări, se joacă, îşi exersează spiritul ludic şi ajunge, iarăşi şi iarăşi, la istorie. Istoria unei ţări, a unui om, a unei veri, istoria unei secunde, al cărui vâjâit de cometă se poate lesne auzi. Tot atunci l‑am auzit pe Ioan‑Aurel Pop exclamând, la un moment dat, cu o emoţie profundă: „Aş fi visat oare vreodată să stau la o masă cu marele Nicolae Breban? În studenţie citeam pe rupte Animale bolnave şi Bunavestire! Iar acum stau cu Domnia Sa la aceeaşi masă!”. Istoricul însuşi fiind un magistru, era emoţionat de vecinătatea unui maestru admirat din adolescenţă. O, Doamne, cine mai are candoarea de a conştientiza prezenţa unui maestru? Oamenii mari se recunosc.
Profesorului Ioan‑Aurel Pop nu‑i lipsesc nici alte atâtea calităţi, din care se alcătuieşte portretul unui om superior, portretul de slujitor devotat al naţiunii scurse, printr‑o minune, din geţi şi daci, din visele cântate ale lui Orfeu, din ritualurile şi murmurul subteran al lui Zamolxe, din visurile şi faptele a zeci de oameni mari dăruiţi culturii universale de acest pământ sfânt, visat, râvnit de câteva imperii hrăpăreţe şi stropit cu sângele strămoşilor, care au lăsat în urma lor o ţară neverosimil de frumoasă, incredibil de bogată prin oamenii ei, prin tradiţii, obiceiuri urmate cu sfinţenie, zăcăminte, păduri, râuri, mare, munţi, ceruri. Şi o cultură majoră, de un noroc fără margini! Servită de spirite luptătoare şi drepte.
Nici învingători, nici învinşi, spunea cineva, pentru că ceea ce construiesc aceste spirite superioare le transcende şi transcende, odată cu ele, naţiunea română, aducându‑i pe toţi laolaltă la planete distanţă de categorii, definiţii, tentative de înregimentare sau sarcasme de doi bani, calomnii şi alte limite, în faţa cărora asemenea oameni mari păstrează o ciudată imunitate, ca să nu zic reticenţă, pentru că alta este misia lor pe pământ… Misie ce‑i harponează spre o frecvenţă diferită, al cărui văzduh hrăneşte la rădăcini energia aceea de aur din care cresc neostenit roadele fără care nu se poate, roade la care m‑am referit parţial în această schiţă de portret al unui om de seamă împlinit. Binecuvântat e pământul care dăruieşte lumii asemenea fii aleşi, al căror duh din bronz turnat e. Da, din bronz.
Din volumul Surâsul prințului Mîșkin,Editura Ideea Europeană, 2024
Grupaj realizat de Andrei Potlog și Adrian Preda
Aura Christi
