Contemporanul » Modele » Liliana Danciu: Ultimul roman al lui Mircea Eliade

Liliana Danciu: Ultimul roman al lui Mircea Eliade

Cu cât sensurile sunt mai profunde, cu atât demersul hermeneutic se adânceşte mai puternic, decantând esenţa din aparenţă, acea „metafizică” latentă a Nopţii de Sânziene, despre care vorbeşte Eliade însuşi în jurnalul său

Personalitatea şi opera lui Mircea Eliade au constituit o adevărată provocare pentru cercetători şi eseişti, motiv pentru care s-⁠a scris mult atât în ţară, cât şi în străinătate, în termeni apreciativi şi critici deopotrivă, cu obiectivitate ştiinţifică şi, nu de puţine ori, subiectiv. Pentru cel care încearcă să parcurgă diversitatea acestor studii devine evidentă complexitatea subiectului de cercetare, dată fiind pluralitatea opiniilor emise. Această pluralitate interpretativă convertită într-⁠o continuă şi inepuizabilă reluare a analizei textului eliadesc este posibilă datorită caracterului de „operă deschisă” imprimată voit de către autorul român. Mistagogia lui Eliade – despre care vorbeşte întâia oară Ioan Petru Culianu – constă în convertirea universului ficţional al literaturii sale într-⁠o imagine complementară a Universului însuşi care, la rândul său, „nu este închis, nici un obiect nu este izolat în propria sa existenţialitate, totul se leagă, printr-⁠un sistem strâns de corespondenţe şi de asimilări” (Eliade, 1994: 220).

O ambiguitate permanentă a registrelor personalităţii şi creativităţii eliadeşti – diurn/ nocturn, respectiv ştiinţă/ literatură – este „ţesută” şi întreţinută de către autor. Din mărturisirile sale rezultă imposibilitatea de a distinge clar „graniţa” dintre imaginarul scriitorului şi cunoaşterea savantului şi, mai mult, ideea că cele două se alimentează reciproc. De aceea, opera ştiinţifică eliadescă beneficiază de un limbaj articulat metodologic pe o structură metaforică, iar opera literară primeşte nu doar aportul insondabil al imaginarului personal, ci se articulează savant pe elemente ale cunoaşterii ştiinţifice. Prin urmare, complementaritate şi nu polarizare, armonizare şi nu opoziţie a celor două aspecte devin idealul eliadesc, încă de la începuturile indiene ale formării şi ale creativităţii – sau poate tocmai datorită acestora. Înţelegerea raportului dialectic dintre cele două realităţi ale cosmosului – sacrul şi profanul – evoluează, la rândul ei, de la complementaritatea viziunii armonioase despre cosmos specifică gândirii metafizice indiene la cea polarizantă durkeimiană, pentru a reveni mai târziu la viziunea iniţială totalizantă (Cf. Al-⁠George: 152-⁠167). Sacrul şi profanul nu se opun, ci coexistă, într-⁠un raport de ambiguitate şi complementaritate, o identitate paradoxală a contrariilor, care face imposibilă discernerea unuia din intimitatea celuilalt.

Astfel operează Iluzia cosmică, o calitate specifică universului creat – empiric şi simbolic totodată, realitate sensibilă şi imagine a unui model exemplar imposibil de cuprins în limitele comprehensiunii imanente –, exercitând un dublu rol în dialectica raportului omului cu universul: camuflează şi revelează în acelaşi timp Această dedublare naşte confuzia şi determină irecognoscibilitatea sacrului din cadrul profanului, omul modern fiind înconjurat de semne al căror sens îi scapă. Deschiderea universului şi, implicit, a operei literare spre interpretare devine marea provocare pentru orice individ „trezit” în intimitatea timpului său personalizat, numit generic Destin. Eliade îl invită pe cititorul său să practice hermeneutica atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în lectura textelor sale, pentru că doar prin interpretare Cosmosul şi universul ficţiunii deopotrivă se re-generează şi se co-⁠generează permanent. Eliade ştie că o operă rămâne „vie” atâta timp cât suscită noi şi noi interpretări, căci doar astfel ea supravieţuieşte timpului, prin exerciţiul lecturii şi al înţelegerii fiecărui cititor: „Cred că cele mai bune cărţi ale mele vor fi scrise de altcineva” (Eliade, 1993: 337). Semnele pe care universul ficţiunii eliadeşti le face în timpul lecturii devin tot atâtea întrebări, care, odată irupte în conştiinţă, provoacă furtuna socratică necesară înţelegerii şi ulterior trezirii. De aceea, textul eliadesc naşte tot atâtea înţelesuri câte lecturi sunt practicate, astfel încât, de fiecare dată, aceeaşi Noapte de Sânziene, cu bogăţia ei de simboluri şi sensuri camuflate în fresca istorică, se arată mereu alta.

Planul simbolic al acestui roman stă ascuns în profunzimea oceanografică (Cf. Ungureanu, 2010: 157) a naraţiunii aparent prozaice şi oferă două tipuri de piste de analiză critică: cele vizibile, accesibile nivelului exoteric al receptării şi cele obscure, arhaice, esoterice, greu de accesat în absenţa corelării cu opera ştiinţifică a creatorului. La suprafaţa naraţiunii simbolice întâlnim miturile literaturizate ale omenirii – Ulise şi cele două feminităţi erotice înlănţuitoare, Circe şi Calipso, condensate în imaginea Stellei Zissu; mitul erosului-⁠paradox al cuplului Tristan şi Isolda unit de o iubire-⁠ură; mitul iubirii-⁠sacrificiu dintre Orfeu şi Euridice; fondul legendar medieval al căutării Graalului. În adâncimea anistorică a comportamentelor arhetipale ale personajelor romanului se evidenţiază gesturi exemplare care refac rituri străvechi, mituri fondatoare ale unei altfel de realităţi şi a unei altfel de ontologii. De fiecare dată, erosul este cheia spre unitate, totalitate şi sacralitate, într-⁠un cuvânt, împlinire a Destinului prin înţelegerea sensului său ascuns. Moartea devine tragică doar prin prisma vieţuirii în absenţa unui sens, a unei hermeneutici personale. Conform mentalităţii eliadeşti, nu inevitabilitatea morţii provoacă durere metafizică, ci o existenţă consumată liniar, fără a căuta întrebarea corectă şi necesară în vederea adresării ei oportune şi salvatoare.

Noaptea de Sânziene este un roman prolegomenă, întrucât Eliade alege forma artistică a ficţiunii romaneşti pentru a transmite cititorului său ceea ce exprimase, erudit şi savant, prin modalitatea discursivă a operei ştiinţifice. Acest roman se dovedeşte o adevărată „pădure interzisă” de simboluri, care aşteaptă ascunse în obscuritatea meta-⁠ şi intra-⁠textuală pentru a fi descifrate. Calificativul „interzisă” apare în titlurile variantelor engleză („forbidden”) şi franceză („interdite”), dar numai varianta franceză, respectiv cea „tradusă” în limba română („interzisă”), surprind sugestia Centrului (inter) şi a „zicerii”, a povestirii mitice (fr. «dite»/ rom. „zisă”). Cu alte cuvinte, romanul-⁠naraţiune devine imaginea arhetipală a unui labirint iniţiatic a cărui „zicere” (con)duce cititorul spre Centrul său, în calitate de revelaţie a mesajului creatorului. Căutarea sensului textului eliadesc poate aduce rătăcirea dureroasă printre false simboluri, generatoare ale unei hermeneutici sterile şi, implicit, ratarea totală a interpretării. Cititorul se trezeşte, astfel, fie în ipostaza hermeneutului Ştefan Viziru, încercând fără încetare să descifreze semne şi mesaje ale Destinului, fie în cea a lui Gavrilescu, complet ignorant şi lipsit de orice exerciţiu analitic, sucombând lamentabil în „neînţelesuri şi mai mari” (Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). Eliade a lăsat, însă, chei de interpretare şi înţelegere a viziunii sale atât în opera ştiinţifică, cât şi în cea literară, astfel încât cititorul-⁠hermeneut să poată cuprinde viziunea eliadescă într-⁠o totalitate a diversităţii lipsită de reducţionism. Mircea Eliade poate fi numit precursor al postmoderniştilor Mario Vargas Llosa şi Umberto Eco şi, prin intermediul intertextualităţii, Noaptea de Sânziene devine un roman omagiu adus titanilor literaturii universale, Dante, Shakespeare, Balzac.

Romanul Noaptea de Sânziene apare în 1955, după un proces îndelungat de elaborare, de-⁠a lungul a cinci ani de exil parizian, caracterizaţi prin ambiguitatea sentimentelor şi trăirilor, nenumărate frustrări şi umilinţe financiare. Pe de altă parte, Eliade atinge recunoaşterea internaţională a valorii activităţii de cercetare ştiinţifică susţinută într-⁠un ritm solicitant de 12-⁠14 ore pe zi, alternând cu reverii debordante ale imaginarului şi plăcerea reluării unor lecturi din Balzac, Dante, Tolstoi. Aceasta este perioada unei prolificităţi creative uimitoare, în care ştiinţa şi imaginarul se completează pentru a se contura imaginea unei adevărate piramide a creaţiei eliadeşti, la baza căreia se află studiile ştiinţifice (Techiques du yoga, 1948; Traité d’histoire des religions, 1949; Le mythe de l’éternel retour, 1949; Le chamanisme et les techniques archaïques de l’extase, 1951; Images et symboles, 1952; Le Yoga. Immortalité et liberté, 1954, iar în vârful acesteia, romanul Noaptea de Sânziene.

Acest ultim roman eliadesc poate fi încadrat unei tipologii variate: de la sintagma eliadescă „roman roman” sau „roman naraţiune” la cea clasică de „roman total” a lui Eugen Simion la cea inedită de „roman cu cheie” sau „roman al întrebărilor” în opinia lui Marcel Tolcea sau „ermetic” în viziunea lui Ion Bălu. În încercarea de a contribui la această varietate tipologică, am identificat în această operă ficţională prezenţa unui roman mitologic, a unei cărţi-⁠jurnal care ar integra elemente ale biografiei fizice şi intelectuale a creatorului, a unui roman ezoteric, a unui roman euristic şi problematizant şi, nu în ultimul rând, în conformitate cu viziunea „deschisă” eliadescă, a unui roman „imperfect”. Această complexitate intrinsecă a romanului s-⁠a cristalizat într-⁠o perioadă îndelungată şi chinuitoare de elaborare şi definitivare: pornind de la spontaneitatea şi beatitudinea reveriei subiectului, trecând prin chinurile labirintice ale creării sale. Aceste două etape ale creativităţii eliadeşti sunt „filmarea” şi „facerea”. Romanul este scris şi rescris, început şi abandonat, reluat cu entuziasm şi părăsit cu disperarea celui nemulţumit de rezultat, un compus ce se doreşte omogen, deşi format din fragmentele unor proiecte literare anterioare.

Cu cât sensurile sunt mai profunde, cu atât demersul hermeneutic se adânceşte mai puternic, decantând esenţa din aparenţă, acea „metafizică” latentă a Nopţii de Sânziene, despre care vorbeşte Eliade însuşi în jurnalul său. Fantasticul eliadesc nu este, însă, doar metafizic, ci şi poetic, datorită predilecţiei scriitorului pentru limbajul metaforic valorificat nu doar în opera ficţională, ci şi în cea ştiinţifică, dată fiind insuficienţa şi rigiditatea limbajului ştiinţific. Fresca istorică a evenimentelor cuprinse între 1936-⁠1948 adăposteşte experienţele exemplare ale personajelor, câtă vreme lectura romanului exoteric revelează sensuri „funcţionând pe suportul unui cod de lectură aflat în atingere complexă cu mai dificila problematică a experienţei estetice” (Braga, 2017: 8).

Bibliografie
Al-⁠George, Sergiu, Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală românească, Bucureşti, Editura Herald, f.a.
Braga, Mircea, Despre „codul cultural” al lecturii, prefaţa la volumul Liliana Danciu, Romanul din roman: „Noaptea de Sânziene”, de Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2017.
Eliade, Mircea, Jurnal. Volumul I (1941-1969). Ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas 1993.
Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri. Eseu despre simbolismul magico-⁠religios. Prefaţă de Georges Dumézil. Traducere de Alexandra Beldescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Ungureanu, Cornel, Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest