Contemporanul » Modele » Sorin Lavric în dialog cu Virgil Nemoianu. Virgil Nemoianu: „Merkel se va dovedi o figură istoric negativă”

Sorin Lavric în dialog cu Virgil Nemoianu. Virgil Nemoianu: „Merkel se va dovedi o figură istoric negativă”

Sistemul de „credinţe alternative”, verbal la început, ajunge să se traducă în realităţi periculoase. Pe de altă parte, să ne gândim că orice imperiu sau sistem are o viaţă a sa, mai lungă sau mai scurtă. Poate că aşa e şi cu această Europă, după un zenit, are şi un amurg al ei, poate inevitabil, şi e cazul să ne împăcăm cu această încheiere

Sorin Lavric: Dragă domnule Virgil Nemoianu, ultima oară când ne-⁠am întâlnit la hotelul Continental de pe Calea Victoriei, mi-⁠aţi mărturisit că toţi bărbaţii din familia dumneavoastră au făcut puşcărie în timpul comunismului. Aţi avut chiar o rudă care a fost partizan în munţii Banatului, fiind până la urmă executat de Securitate. Să începem cu cazul lui.

Virgil Nemoianu: Gheorghe (Ghiţă) Ionescu era notar public în Teregova, toată viaţa lui convins naţional-⁠ţărănist. Era căsătorit cu cea mai vârstnică dintre surorile Tatălui meu, Valeria („Tuşa Leli”) şi nu aveau copii. Vânător, pescar, hoinar prin munţii Banatului pe care-⁠i cunoştea la perfecţie. Când au venit bolşevicii la putere, şi-⁠a luat armele şi s-⁠a alăturat grupului destul de mare condus de Uta şi Domăşneanu, foşti militari cu ranguri în armata regală. Urmăriţi fără încetare de forţe considerabile au sfârşit prin a fi măcinaţi. Ghiţă Ionescu a fost executat.

Urmează Petre Nemoianu, superiorul ierarhic al lui Mircea Vulcănescu la Ministerul Finanţelor în guvernul Antonescu. A făcut parte din partidul lui Goga şi a murit la Aiud.

Despre Petre Nemoianu am scris mai amănunţit în volumul meu Arhipelag interior. Provenea din oameni simpli, dar a făcut o carieră strălucită, era specialist în comerţul exterior, a fost prefect, ministru. În guvernarea Antonescu a fost ministru (de fapt, tehnician) vreme de 4 luni. Pe actul de condamnare se dă ca motiv principal… că a contrasemnat o vânzare de peşte către Germania! Cât de inocent era reiese şi din faptul că după 1944 a fost din nou numit ministru, a fost în delegaţie la Moscova, se împrietenise cu… Anastas Mikoyan. Condamnat la 5 ani închisoare, a murit la Aiud după doi ani; eu cred că mai mult din motive psihologice, nu suporta umilinţa. A scris atât lucrări de specialitate (comerţul exterior), cât şi ziaristică (foiletoane), unele de bună calitate. Nu era rudă foarte apropiată cu mine, dar mi-⁠a fost naş de botez. Era, ca şi fratele său, strălucitul medic Iosif Nemoianu, apropiat politic de Octavian Goga.

Al treilea întemniţat a fost unul din bunici, nu mai reţin din care ramură genealogică.

Da, bunicul matern Romulus Boldea, colonel în rezervă, de două ori prefect în Severin. Ce e interesant este că, anchetat sub arest la Caransebeş, prin 1953, i se căutau zor-⁠nevoie situaţii în care ar fi prigonit, persecutat minorităţi etnice sau politice. (Era aplicarea retroactivă a unei legi noi!) Ei bine, caz cu totul rar, cu toate eforturile, nu s-⁠a găsit o singură persoană care să dea mărturie de acest fel, aşa că după câteva luni l-⁠au eliberat. De ce? Acest bunic nu era neapărat mare progresist sau mărinimos, ci avea inculcate în mintea şi firea lui legalitatea de tradiţie habsburgică (făcuse şcoala şi studiile în Imperiu, înainte de primul război mondial), care nu i-⁠ar fi îngăduit să comită astfel de fapte. Peste un an a fost din nou ridicat şi trimis, alături de alţi vreo 10 foşti demnitari bătrâni, la Săveni, în nord-⁠estul îndepărtat al ţării; era, la 70 de ani, cel mai tânăr din acest grup. Autorităţile se temeau în mod ridicol că aceşti bătrini ar fi putut fi conducătorii unei eventuale revolte. A stat acolo peste doi ani. Întors acasă, nu s-⁠a lăsat, a cerut într-⁠un val de petiţii să i se restituie pensia; a şi reuşit până la urmă. În preziua morţii a venit să-⁠l îmbrăţiseze fostul şef al social-⁠democraţilor din judeţ.

În fine, la al patrulea exemplu este chiar tatăl dumneavoastră. Mi-⁠a mai scăpat cineva?

Da, sigur, atât tatăl meu, cât şi un unchi (cumnatul mamei) au petrecut fiecare câteva luni în temniţă, eliberaţi însă fără acuzare. Alţi veri mai îndepărtaţi ai părinţilor, în schimb, au suferit ani lungi de carceră.

În ultima vreme vă preocupă scriitorii care au reuşit, prin romanele lor, să dea o replică narativă la creaţia lumii. E vorba de autorii care au plăsmuit universuri de sine stătătoare, lumi autonome cu reguli proprii, asemeni unor veritabili demiurgi. Îmi pomeneaţi de Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann sau de Demonii lui Dostoievski. Iar alături de ei un nume cvasi-⁠necunoscut cititorilor români: Erwin Kolbenheyer.

Mi se pare un vis ambiţios, cine ştie dacă se va realiza. Să spun că ar intra în această listă Tom Jones al lui Fielding, Middlemarch al doamnei George Eliot, un roman din China medievală, un altul din Japonia antică, Omul fără însuşiri de Robert Musil, un roman cavaleresc din Catalonia medievală, şi alte câteva. Îmi sunt dragi toate, cred că o carte de acest fel ar fi reuşită, dar îmi vine greu să cred că voi izbuti să duc la bun sfârşit acest proiect.

V-⁠aţi numărat printre semnatarii petiţiei menite a-⁠l apăra pe Mircea Vulcănescu de încercarea de a-⁠l epura ideologic din spaţiul public. Vă sunt recunoscător şi vă întreb cu ce gust aţi rămas după întreaga tevatură? Noi, aici – eu, Aura Christi şi academicienii, care au avut reacţia demnă de a semna petiţia – am trăit acele zile ca pe o mare încordare, încheiată cu un triumf. Vă daţi seama cum ar fi fost dacă Vulcănescu ar fi ajuns un proscris în propria ţară.

Da, de fapt, eu nu ştiu prea multe despre Vulcănescu, am citit câte ceva care mi-⁠a plăcut mult, m-⁠a impresionat, dar era despre filosofia limbii, n-⁠avea nimic politic. Măsuri de acest fel mi se par absurde şi de-⁠a dreptul imbecile. Vezi, eu nu sunt contra sancţionării unor vinovaţi de crime concrete, demonstrabile. Dar învinovăţirile pentru idei sau convingeri nu mi se par deloc îndreptăţite. Să luăm un caz opus: poetul Ion Gheorghe. Acesta a fost comunist convins, după 1989 nu şi-⁠a schimbat vederile (fapt ce, în ochii mei, îi face onoare), dar nu am auzit că ar fi înfăptuit fapte ce pot fi incriminate. Sunt potrivnic ideilor sale, dar, n-⁠am ce face, îl consider poet bun şi gata. Nu văd de ce ar fi trebuit să fie pus după gratii.

Vă spuneam că am renunţat să mai fac şcoala de vară de la Piatra-⁠Neamţ întrucât studenţii sau absolvenţii de filosofie au premise de viaţă în faţa cărora sunt consternat. Mai toţi sunt de stânga, clamează un egalitarism vehement, de o naivitate uimitoare, sunt atei, privesc cu ostilitate biserica şi merg până la a privi căsătoria între homosexuali ca pe un câştig al democraţiei liberale. Mă uit la ei şi-⁠mi spun că etosul european e pe ducă.

Nu prea ştiu ce să spun. Îmbucurător nu este. Atmosfera generală înconjurătoare joacă un mare rol, cum şi imitaţia supusă faţă de hegemonia vestică. Un fel de „spălare a creierului”. Plus că vorbeşti de tineri care nu au cunoscut dictatura de stânga în forma ei ciomăgească. Şi mai regretabil este că, de fapt, nu i-⁠a învăţat nimeni ce este în esenţă şi în adevărul său liberalismul democratic. Bunul simţ nu intervine în chip corectiv decât mult mai târziu. Prea târziu? Asta nu mai ştiu!

A trecut mai mult de un an de când Trump, în ciuda formidabilei agresiuni mediatice la care a fost supus în campania electorală, a câştigat mandatul de preşedinte. În ultimul dialog îmi spuneaţi că nici 60% din ce şi-⁠a propus nu va putea face în timpul mandatului, din cauza eficienţei unui sistem politic care poate să-⁠şi anihileze adversarii atunci când devin supărători. După un an şi câteva luni, cum îl judecaţi pe Trump? A fost învins de Leviathanul american?

Întâi de toate, să ştii că am coborât baremul de la 60% la vreo 35%. Mai mult nu cred că poate izbândi. La întrebare îmi vine să răspund aşa. Nu, nu a fost învins, nici nu a fost biruitor însă. Ne aflăm într-⁠o stare de echilibru tensionat. Viitorul? Poate fi de un soi sau de altul. Numai că tare greu îmi vine să cred într-⁠o revenire la „post-⁠rooseveltianismul” precedent. Indiferent de rezultat, o anume îndiguire şi blocare sau măcar încetinire tot se va fi petrecut.

Partidul Alianţa pentru Germania a obţinut în septembrie 2017 13% din sufragii, adică 96 de locuri în Bundestag. Mă îndoiesc că vor putea stăvili emigraţia sinucigaşă la care Angela Merkel îşi supune propriul popor. O invazie de hoarde barbare în sensul cel mai concret cu putinţă, şi ce este cel mai grav este că această colonizare se face cu consimţământul politicienilor din CDU şi CSU – partide care au încetat de mult să mai aibă un profil creştin.

Da, cum am mai spus, Merkel se va dovedi o figură istoric negativă. Nu numai ea, dar tot aparatul birocratic de la Bruxelles şi Strasbourg. Sistemul de „credinţe alternative”, verbal la început, ajunge să se traducă în realităţi periculoase. Pe de altă parte, să ne gândim că orice imperiu sau sistem are o viaţă a sa, mai lungă sau mai scurtă. Poate că aşa e şi cu această Europă, după un zenit, are şi un amurg al ei, poate inevitabil, şi e cazul să ne împăcăm cu această încheiere. Să mai adăugăm că simţul politic al germanilor a fost totdeauna atrofiat. Ţin minte că în anii 1980 îl înjurau de mama focului pe Reagan şi, în schimb, îl aclamau în extaz pe liderul sovietic: „Gorby! Gorby!” Nici nu mai pomenim că l-⁠au urmat pâna la sinucidere pe Adolf Hitler, iar mai de mult, la mijlocul secolului al XIX-⁠lea, au renunţat la admirabilul sistem descentralizat în favoarea unei centralizări şi unificări, o eroare de mari proporţii.

Viktor Orban, cu prilejul aniversării de anul trecut a Revolutiei Ungare, a avut cel mai franc discurs anti-⁠Bruxelles, pe care l-⁠am auzit din partea unui lider important. Orban a comparat UE cu Uniunea Sovietică (parcă era Bukovski), accentuând că scopurile celor două uniuni sunt aceleaşi: topirea naţiunilor într-⁠un amorf popor european, cu ştergerea memoriei creştine şi cu o corcire demografică menită a da naştere unor populaţii cu IQ scăzut, inculte şi uşor de manipulat. Consorţiul sau cartelul care e răspunzător de acest plan malefic dispune de o uriaşă reţea mediatică care acoperă tot Occidentul.

E foarte interesant că tocmai Europa de Est se vădeşte mai rezistentă. Poate pentru că a cunoscut experienţa apăsării bolşevice: „Cine s-⁠a ars cu ciorbă, suflă şi-⁠n iaurt”. În aceşti ultimi 25 de ani Europa de Est a cunoscut câţiva oameni de stat de înalt nivel. În frunte l-⁠aş pune pe cehul Václav Klaus, om de superbă inteligenţă şi capacitate. (Atenţie: am cea mai mare admiraţie pentru Václav Havel, adevărat umanist şi brav dizident; dar el nu era propriu-⁠zis un om politic, cum nici excelentul Lech Walesa nu era). Apoi a fost în Serbia (cam prea scurtă vreme!) Vojislav Koštunica, care, de fapt, l-⁠a răsturnat pe Milošević. Întâmplător i-⁠am citit programul politic, foarte substanţial, cam pe linia Soljeniţîn. Eu am o părere bună despre Viktor Orban, om demn şi curajos în vorbe şi în fapte. Probabil că şi în alte state estice au fost oameni merituoşi, dar nu ştiu eu.

Catalonia nu mai vrea Spania, în timp ce Madridul nu se concepe pe sine fără catalani. Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreau, vorba lui Lapuşneanu. Vă mărturisesc că nu ştiu nuanţele istorice ale acestui conflict care e până la urmă unul fratricid.

În chestiunea hispanică este extrem de paradoxal că în unanimitate apusenii vor să menţină unitatea iberică. Bine, dar ruptura cehă/ slovacă a fost aprobată fără obiecţii, despre fărâmiţarea Jugoslaviei nici nu mai vorbim. De ce această diferenţă când vine vorba de Spania? Efectiv, nu înteleg. Dacă privim lucrurile istoric, Catalonia era în secolele XII-⁠XV o mare putere în Mediterană, de talia Veneţiei şi a Genovei. În acea vreme Castilia era o izolată, înapoiată şi rurală ţărişoară. Plus că exista o cultură catalană de mare anvergură: de la genialul Raimundus Lullus şi romancierul Martorell până la Salvador Dali din zilele noastre. O parte a Cataloniei face parte azi din Franţa, de fapt, limba lor seamană mai puţin cu spaniola şi mai mult cu franceza de sud. Nu mă amestec, dar în sinea mea am simpatii pentru catalani, care mai sunt şi înfloritori economic şi, în fond, „exploataţi” dinspre Madrid.

Sebastian Kurz a câştigat alegerile în Austria, Andrej Babis în Cehia, iar în România nici un partid de dreapta nu se întrevede la orizont. Mereu am fost defazaţi faţă de tendinţele politice din Occident, parcă e o trăsătură colectivă, un defect statistic de care nu mai scăpam. Aşa a fost mereu? De la paşoptişti trecând prin junimişti şi ajungând la interbelici, întârzierea aceasta ne-⁠a fost constitutivă?

Ştiţi care e rostul tabletei, al laptopului sau al smartphone-⁠ului? Să te împiedice să stai singur, spre a-⁠ţi digera gândurile. E tot o formă de vampirizare, de data aceasta prin mijlocirea tehnicii. Dispare răbdarea şi puterea de concentrare în întuneric, când gândeşti fără stimuli exteriori. Aşa îmi explic îndobitocirea noilor generaţii, agramatismul lor

Eu consider foarte regretabil că după Primul Război Mondial conservatorii au dispărut ca partid în România. De aici ulterior şi apariţia extremei drepte, de aici şi lipsa de doctrine convingătoare. Practic în România de azi nu prea există partide propriu-⁠zise, ci doar grupări de interese.

Vă ştiu un optimist moderat, fie şi numai graţie credinţei creştine pe care vi-⁠o asumaţi direct. Nu simţiţi cum, în faţa cufundării treptate a tiparului de cultură occidentală motivele de optimism sunt tot mai puţine?

Nu sunt sigur că vreau să mă numesc „optimist”. Pentru mine viitorul e un orizont deschis. Da, în măsura în care nu sunt pesimist, mă pot numi optimist. În plus, prea mă simt bătrânicios dacă declar trecutul preferabil prezentului şi viitorului („Eeee, pe vremea mea…!”). Adevărul e că nu putem şti cu certitudine ce va urma.

Mi-⁠a rămas pe limbă gustul acelui şalău cu orez pe care l-⁠am mâncat împreună la restaurantul hotelului Continental, într-⁠un salon gol, în care numai acordurile unui pian îndepărtat mai reuşeau să alunge impresia dezolantă de loc pus­tiu. Am băut un Riesling de Stârmina într-⁠un decor luxos, bucurându-⁠ne de clipe de tihnă aşezată. Eram ca doi nababi, răsfăţându-⁠ne copios, la adăpost de tumultul lumii. Poate că 2018 nu va fi atât de tulbure pe cât îl anticipez cu teamă, dar e bine că mai sunt intelectuali de dreapta cu judecata tăioasă a lui Virgil Nemoianu.

Bucureştii au un număr surprinzător de restaurante bune. Concerto, la care am fost noi, e cam scump şi cam pretenţios. A fost însă o seară plăcută. Nu în ultimul rând pentru că nu era aglomeraţie şi zgomot. Dar şi pentru amicala convorbire.
Gustaţi cărţile de popularizare a ştiinţei? Eu le citesc ca pe nişte basme culte destinate oamenilor mari. Atâta doar că osmologia de astăzi frizează metafizica antică. Când văd cum supracorzile şi buclele iau loc apeiron-⁠ului lui Anaximandru sau nous-⁠ului lui Anaxagora, mă întreb dacă există progres în viziunea ştiinţei asupra universului.

Ţin minte că adolescent fiind citeam astfel de cărţi, uneori cu interes. Mai recent astfel de lecturi s-⁠au rărit serios. Aş putea spune că am trecut pe varianta de „popularizare a popularizării”, adică văd şi răsfoiesc şi eu rezumate sau referinţe din ziare. Ai dreptate până la un punct. Pe plan amplu ştiinţa nu ne aduce prea mare lucru, mai mult sugestii sau schiţe. Contribuţiile reale sunt la nivel tehnic/ ingineresc, practic adică. (Să ne gândim la medicină, la viaţa de toate zilele, la ambianţă). Nu strategia, numai tactica, dacă vrem să folosim această metaforă. Limbajul filosofiei (chiar al mitologiei) antice rămâne valabil.

Creştin cum sunteţi, cu ce ochi priviţi hegemonia darwinismului în zilele noastre? Mergeţi pe o soluţie de mijloc, vizând împăcarea creaţionismului cu evoluţionismul ateist?

Întâi să spun aşa. În secolul XIX şi la începutul secolului XX exista triada Marx-Freud-Darwin, temelia materialismului absolut. Ce să vezi? Freud a ajuns curând să fie citit ca literatură, rar mai e socotit om de ştiinţă. Mai mult, adesea râde lumea de freudianism! De marxism ce să mai vorbim? S-⁠a năruit zdravăn de tot. Şi atunci toate puterile şi convingerile seculariste s-⁠au concentrat pe Darwin. În adevăr, aşa cum spui, pe mine nu mă deranjează: găsesc teoria evoluţiei compatibilă cu creştinismul. (Ţin minte că-⁠i explicam asta încetişor băiatului meu când era prin clasa a doua primară.) Ah, să ţinem, totuşi, seama că există aici o anume distincţie. Pe de o parte, găsim evoluţionismul zoologic, care n-⁠ar trebui să ne supere, pe de altă parte însă notăm transformarea lui în teorie cvasi-metafizică, un soi de dogmă materialistă absolută: asta e „hegemonia” pe care o pomeneşti. Or, aşa ceva, resping categoric şi chiar cu un anume dispreţ.

Nu vă plac excesele în judecăţile de valoare. Şi, totuşi, ce aversiuni estetice aveţi în materie de scriitori? Ce nume credeţi că au jucat o farsă prin locul ce li s-⁠a acordat în ierarhia literară?

Există mulţi scriitori care-⁠mi displac, atât din trecut, cât şi (mai ales!) dintre cei mai apropiaţi în timp de noi. Uite, eu pe Sartre nu dau doi bani. E un tip care a scris 2-⁠3 piese de teatru bune şi atâta tot. „Filosofia” lui? O tâmpenie, proza e dezgustătoare, ca să nu mai vorbim de pretenţiile sale politice. Dar, ca să fiu sincer, prea puţin din literatura franceză a secolului XX îmi place: nici Gide, nici Proust, nici Montherlant, nici Malraux, nici Valery nu mă interesează. Figurile pozitive ar fi Claudel, Saint-⁠John Perse, Giraudoux, Camus, iar apoi câţiva recenţi (d’Ormesson, Raspail, Tournier, Perec). Apoi pe Grass şi Boll îi socot mult supra-⁠evaluaţi. Nu mă entuziasmează nici Joyce, nici Virginia Woolf, nici Doris Lessing, nici Henry James sau Joseph Conrad. Cum să spun? Există scriitori pentru care am o vagă stimă sau oarecare respect, dar pe care nu-⁠i iubesc deloc. Tipic ar fi cazul lui Montaigne. Om deştept, nici vorbă, de asemeni, influent, dar pentru nimic în lume nu înţeleg de ce este atât de proslăvit. Cam tot aşa Turghenev. Sau scriitori din care îmi place foarte puţin (de pildă, îmi place Orlando de Virginia Woolf, dar nimic altceva. Îmi place de Victor Hugo Notre Dame de Paris, dar în rest chiar am o anume ostilitate faţă de scrierile lui). Scrierile lui Voltaire şi Rousseau mă enervează aproape integral, cu foarte mici excepţii. Dintre romancierii români nu-⁠mi plac nici Camil Petrescu, nici Rebreanu, nici Doamna Bengescu. Sau să ne uităm la americani. Mie nu-⁠mi plac nici Faulkner, nici Hemingway; pe Thomas Wolfe l-⁠am citit cu admiraţie în tinereţe, dar acum nu l-⁠aş putea reciti. În veacul XX prozatorii mei americani favoriţi sunt Eudora Welty, Willa Cather, Updike şi mai presus de toţi Thornton Wilder. Chiar şi din secolul XIX îi iubesc numai pe cei de la început: Fenimore Cooper, Washington Irving, într-⁠o măsură Edgar Allan Poe. Melville? Hawthorne? I-⁠am citit odată şi mi-⁠a ajuns. Ştiu că n-⁠am răspuns întru totul la întrebarea ta; adică aceştia nu sunt detestabili, n-⁠am o aversiune faţă de ei, pur şi simplu nu mă atrag şi nu mă pasionează.

Ştiţi cazul oamenilor care îţi sug energia la propriu. Stai lângă ei şi după jumătate de oră te simţi sleit şi nu ştii de ce. E o absorbţie mai degrabă fizică, pur şi simplu, te descarci de energie. Aţi păţit vreodată aşa ceva?

Nu, nu prea ştiu. Dintr-⁠un motiv simplu. Eu sunt cam abrupt în comportamente, şi dacă cineva mă enervează, degrabă rup sau întrerup legăturile. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Deci, vampirismul nu prea are prilej şi răgaz să se instaleze. Dar îmi vine să surâd ascultând descrierile tale. Mai e ceva. Îmbătrânind îţi spui în gând: dom’le, nu mai e chiar atâta vreme, mai am lucruri de citit, mai am chestiuni la care să mă gândesc, ce să-⁠mi pierd eu vremea cu Neica-⁠Nimeni ăsta?

Ştiţi care e rostul tabletei, al laptopului sau al smartphone-⁠ului? Să te împiedice să stai singur, spre a-⁠ţi digera gândurile. E tot o formă de vampirizare, de data aceasta prin mijlocirea tehnicii. Dispare răbdarea şi puterea de concentrare în întuneric, când gândeşti fără stimuli exteriori. Aşa îmi explic îndobitocirea noilor generaţii, agramatismul lor. Daţi-⁠mi o replică contrazicându-⁠mă.

Aici mă văd rău încurcat. Sunt, de fapt, de acord cu toate cele pe care le spui. Aşa este. Dar parcă nu acesta e tot adevărul. Mai există şi o latură pozitivă. Uite, a avea la îndemână câte şi mai câte date, fără să alergi prin biblioteci, să scormoneşti prin lexicoane prăfuite, nu e puţin lucru. A intra lesne în contact cu oameni (fie doriţi, fie chiar şi nedoriţi) e, totuşi, treabă de folos. Până şi constituirea de „grupuri”, de microcomunităţi, poate fi uneori lucru atrăgător. Sigur că uneltele pe care le înşiri sunt alienante. Dar dacă ne place alienarea? Dacă o aprobam? Dacă descoperim că este un lucru util, uneori chiar salvator? De aceea aş zice că se cuvine să ne uităm la ambele feţe ale rotundului. Să mai adaug ceva. Instrumentele pomenite de tine se pot întrebuinţa şi selectiv. Eu unul n-⁠am recurs niciodată la facebook, tweet (şi câte altele mai sunt înrudite); în schimb, ţin mult la you⁠tube. Acolo ascult muzică, văd imagini, urmăresc prelegeri, îmi satisfac curiozităţi.

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a-⁠mi răspunde.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest