Contemporanul » Modele » Simion Dănilă • 75

Simion Dănilă • 75

O vagă speranţă este aceea să ne fi cunoscut în vara lui 1963 (aşa cred), când am participat la o tabără de documentare (aşa se spunea atunci), organizată de Asociaţie chiar la Belinţ (după ce mai participasem la altele câteva, la şantierul viitoarei hidrocentrale Porţile de fier I, la mina din Anina, la uzinele siderurgice din Reşiţa). Îmi amintesc că am locuit la internatul liceului de acolo (da, Belinţul chiar avusese liceu!) şi că am purtat, la îndemnul şi sub îndrumarea celui care ne conducea, multe discuţii cu sătenii, mai pe înserat, când se întorceau de la holdă, încercând să-⁠⁠i descoasem despre nemulţumirile lor faţă de consăteni, ceea ce a dus la o supărare generală, care s-⁠⁠a prelungit (am aflat mai târziu) încă multă vreme printre ei.

După mutarea bunicilor din Balinţ la Lugoj (1960), nu am mai revenit acolo (decât abia în urmă cu câţiva ani, dar cu o nostalgie care, ciudat, devenea tot mai răvăşitoare pe măsură ce mă apropiam de sat şi, apoi, de casa natală), aşa cum făcusem, an de an, în vacanţele de vară, pe care le trăiam cu atâta intensitate, încât ele păreau a fi o continuitate mereu întreruptă de plecările în oraşe, şi nu invers. Simion, în schimb, am aflat apoi, chiar asta a făcut: a rămas mereu în Belinţ, chiar şi atunci când părea să fi fost plecat de acolo, încât decizia de a se stabili definitiv acolo nu a mai mirat pe nimeni, şi în primul rând pe el.

Dascăl de ţară… Înainte de a-⁠⁠mi continua fraza, mi-⁠⁠am amintit de o povestire a lui Kafka, Medicul de ţară, în care, la sfârşit (sau aproape de sfârşit) se spune că acesta, medicul, „călătorea într-⁠⁠o căruţă pământească, trasă de cai cereşti”. Nu ştiu cum şi nici dacă a conciliat Simion pământul cu cerul, însă pot să spun, cu toată onestitatea, că prin ce a făcut el acolo, în Belinţul lui sau, poate mai bine: din Belinţul lui a dilatat enorm dimensiunile satului peste cele ale ţării. Căci l-⁠⁠am cunoscut de visu ca dascăl de Ţară!

Şi astfel, privilegiul tuturor de a-⁠⁠l avea şi preţui a devenit, deşi mai târziu, şi al meu.

De fapt, nu ne desparte decât o vocală…

 

Doina Bogdan-⁠⁠Dascălu
Fascinaţia bine temperată

Simion Dănilă se consideră lingvist, deşi cei mai mulţi îl ştiu drept traducător, poet, editor. Autodefinirea este însă întru totul îndreptăţită, căci toate îndeletnicirile sale reclamă nu numai cunoştinţe în acest domeniu, ci şi deprinderea de a le folosi peste tot unde este implicată, într-⁠⁠un fel ori altul, limba noastră. După ce s-⁠⁠a manifestat prin studii, articole sau recenzii apărute în diverse publicaţii, lingvistul iese abia acum la iveală, printr-⁠⁠un masiv volum, intitulat semnificativ Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene (Timişoara, Editura Eurostampa, 2012). Mai mult decât titlul, de fapt o confesiune, atrage atenţia subtitlul – un veritabil program de muncă: Cercetări, ipoteze, note de lectură – prin temperarea oricărui orgoliu. Cercetările se substituie studiilor fastidioase, la fel cum notele de lectură înlocuiesc preţioasele recenzii. În sfârşit, rolul ipotezelor este acela de a atenua aşteptările celor care doresc neapărat rezultate definitive. Este o lecţie de bunăcuviinţă ştiinţifică, însă nu ştiu cui predată…

Cuviincios este la Simion Dănilă modul de a comunica, caracterul aproape ceremonios al acestuia datorându-⁠⁠se, fără îndoială, modelului său declarat: profesorul Ştefan Munteanu. De altfel, întregul volum îi este adus acestuia ca ofrandă, într-⁠⁠un gest de smerită preţuire a celui de la care a învăţat nu numai carte, ci şi felul cum se scrie o carte. Lingvistica bănăţeană, de care declară că este fascinat, îi reuneşte pe cei care s-⁠⁠au ocupat, din perspective şi cu mijloace diferite, de graiurile acestui spaţiu, care l-⁠⁠au sedus în egală măsură, scopul lui mărturisit fiind acela de a le descoperi şi releva „frumuseţea şi tainele”. Dar tentaţia nu a venit numai din partea graiurilor, ci şi din „produsele” lor poetice, pe care le admiră şi la a căror editare a contribuit ca specialist în transcrierea adecvată a pronunţiilor locale (Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2011, împreună cu Ioan Viorel Boldureanu şi Cornel Ungureanu). Capitolul Literatura dialectală închide volumul din 2012 cu o dezbatere, când dispusă la dialog, când patetic-⁠⁠autoritară, asupra specificului acestui soi de scrieri şi locului la care ele sunt îndreptăţite în evaluările istoricilor literari.

Alte capitole sunt de strictă specialitate (Dialectologie şi Lexicologie), demonstrând, cui ar dori eventual să simtă această nevoie, competenţa în materie a neobositului nostru sărbătorit. Nu altceva rezultă şi dintr-⁠⁠un text dedicat lui Ţichindeal, fabulistul şi, întâmplător, începătorul poeziei bănăţene, decât poate un plus de afecţiune reţinută.

Adevărata fascinaţie îi este rezervată cititorului (prin contaminare dinspre autor) care se opreşte la cele două dosare în care sunt dezbătute etimologiile unui toponim (Lugoj) şi ale unui antroponim (Eminescu). Simpla indicare a acestor nume nu spune aproape nimic despre adevăratul conţinut al dosarelor pomenite şi nici despre dimensiunile lor. În realitate, avem de a face cu enunţarea şi apărarea repetată a unor opinii strict personale în faţa altor păreri. Uneori, acestea aparţin unor somităţi în materie, faţă de care Simion Dănilă nu ezită să aplice impasibil dictonul „Amicus Plato, sed magis amica veritas”. El nu pierde niciodată prilejul de a-⁠⁠şi redescoperi un spirit polemic ce părea uitat. Cuvântul dosar trebuie luat aici în sensul lui cel mai propriu, căci cel despre Lugoj conţine patru alte secvenţe, iar cel despre Eminescu – şapte, cel dintâi încheindu-⁠⁠se cu Revizuiri şi adăugiri, iar celălalt, cu Precizări şi adăugiri, un fel de a promite că discuţia nu se va sfârşi aici.

Lingvistul Simion Dănilă este guvernatorul celorlalţi truditori amintiţi, al traducătorului, al poetului, al editorului, care nu şi-⁠⁠ar face mulţumitor treaba în absenţa lui. Dacă scrierile acestora sunt cunoscute de mulţi interesaţi, puţini dintre aceştia ştiu că ele au fost gândite, scrise şi rescrise în singurul institut de cercetare privat din România: cel găzduit de casa profesorului de şcoală din Belinţ, în care funcţionează un singur cercetător, neretribuit. Să-⁠⁠l cinstim, aşadar, cum se cuvine şi pe acesta!

 

Maria Niţu
Gânditorul de la Belinţ

Simion Dănilă, traducător, istoric literar şi lingvist, este un fenomen insolit în peisajul cultural al României actuale, prin eludarea legilor afirmării, aşa cum s-⁠⁠ar sfida nefiresc legile gravitaţiei. A fi traducătorul en tittre al lui Fr. Nietzsche în limba română, o valoare de talie naţională egală în profesionalism cu nume sonore internaţionale şi a vieţui într-⁠⁠o provincie a provinciei, într-⁠⁠un sat, Belinţ, la 15 km de Timişoara, e un lucru de domeniul SF în lumea ostentativă a VIP-⁠⁠urilor noastre, a „boierilor minţii”.

Belinţul, veche aşezare bănăţeană aflată lângă Lugoj, va intra într-⁠⁠o istorie şi geografie literară de referinţă, precum Şiria lui Slavici, ori Lugojul Bredicenilor. Aşa cum au intrat în memoria colectivă o seamă de nume de localităţi natale ori locuite şi îndrăgite o viaţă, prin personalitatea care le-⁠⁠a devenit blazon nobiliar. Blaga este filosoful din Lancrăm, Kant – filosoful care n-⁠⁠a plecat din Königsberg-⁠⁠ul natal, Noica gânditorul de la Păltiniş, Nietzsche „filosoful din Naumburg” şi deopotrivă „gânditorul de la Sils-⁠⁠Maria” etc. Simion Dănilă nu a părăsit Belinţul natal, chiar dacă se află în mediul rural, pentru Timişoara ori pentru Bucureşti şi nu l-⁠⁠ar fi tentat nici Weimar, unde a făcut repetate vizite de documentare. Împătimit nietzschean însă, de la prima carte cu versuri ale filosofului, cumpărată în studenţie de la un anticariat, a ajuns treptat la o impresionantă bibliotecă proprie, „Cabinetul Nietzsche” de la Belinţ.

Centrul lumii este unde te simţi cel mai aproape de cer, în Heimat-⁠⁠ul drag vieţii, în satul natal. Astfel că la Belinţ răsare mereu soarele, cum spunea, într-⁠⁠un îndreptăţit „exerciţiu de admiraţie”, Dorin Murariu. Oamenii cu adevărat mari sunt modeşti, îi surclasează pe ceilalţi prin competenţa, dar şi decenţa intelectuală, iar Simion Dănilă ilustrează temeinic aceasta, prin firea discretă, opusă vedetismului, fără accente de orgolii stânjenitoare pentru cei din jur –⁠ calităţi ce au determinat în fapt şi întemeierea dominionului de la Belinţ.

Într-⁠⁠un interviu (consemnat de Elvis Dobrescu), Simion Dănilă explică el însuşi binefacerile acestei alegeri, întru împlinire spirituală: viaţa într-⁠⁠o metropolă, prinsă în „vârtejul luminilor”, te face să „îţi pierzi timpul într-⁠⁠o agreabilă imbecilizare colectivă”. Pustnicirea, retragerea într-⁠⁠un spaţiu geografic izolat este „o punere la adăpost a rodniciei tale de numeroasele ispite cu care te asaltează modernitatea perversă şi cronofagă”. Ca traducător al marelui Nietzsche, devenit un alter ego poliglot în imaginarul cititorilor, sub semnul unei irizări ca de la zeu la semizeu, ai fi aşteptat un om cu o statură impozantă, ina­bordabil de către un muritor de rând etc. Surprinzător însă, Simion Dănilă, mic de statură, cu o faţă rotundă şi ochi vioi, cu neastâmpăr cât al unui întreg batalion de învăţăcei întru filosofie, modest cu asupra de măsură, îţi întinde o mână de prieten cu o jovialitate ce spulberă zăgazurile oricăror inhibiţii.
Este o personalitate incitantă şi pentru că nu se impune doar ca un rafinat nietzschean şi germanist de elită –⁠ traducător din lirica şi filosofia germană, şi din diaspora germană legate de Banat, ci deopotrivă lingvist de clasă –⁠ dialectolog cu autoritate, specialist în etimologia cuvintelor, în toponimie, socionomastică etc. şi chiar cu contribuţii în eminescologie. Coautor la lucrarea monumentală Antologia literaturii dialectale bănăţene, semnează şi în calitate de consultant lingvist ştiinţific, la întocmirea consistentului glosar de termeni dialectali.

Pare o distanţă astronomică de la filosoful Nietzsche la Vlad Delamarina –⁠ primul poet dialectal bănăţean (consemnat şi de Titu Maiorescu), reflexii posibile însă sub semnul sintagmei „Ăl mai tare om din lume” din poemul celebru al lui Delamarina, în armonizare cu „Supraomul” lui Nietzsche. Aplecarea în primul rând spre traducerile din poezie îi devoalează o accentuată sensibilitate poetică. E „savantul poet şi poetul savant”, cum îl definea într-⁠⁠o prezentare C-⁠⁠tin Buiciuc, întru empatie cu Nietzsche – filosoful poet, precum Blaga, poetul filosof la „casa de la vie” din Lugoj (lângă Belinţul neştiut pe atunci). Ambii filosofi-⁠⁠poeţi refuzau sistemul în filosofie şi pentru ambii poezia era deasupra filosofiei – ca modalitate de a cunoaşte lumea.

Din acea sensibilitate poetică, Simion Dănilă a tradus evident din Nietszche mai întâi poezia, încă din studenţie, într-⁠⁠un timp când filosoful era pus la index, ca ideolog nazist. Şi astfel a început marea aventură, ce avea să devină decisivă în turnura vieţii sale.

Şansa ce l-⁠⁠a propulsat pe traiectoria parcă destinată, a fost poetul şi editorul Lucian Alexiu care a obţinut pentru editura sa, Hestia, din Timişoara, dreptul de copyright la Nietzsche, Opere complete, în ediţia critică ştiinţifică Colli-Montinari, de referinţă mondială, cooptându-⁠⁠l ca traducător en tittre. Fiind însă o editură din „provincie”, realizarea istorică a rămas în cvasi-anonimat –⁠ dacă ar fi fost copyright-⁠⁠ul la mamutul Humanitas dotat cu forţa de marketing necesară, sigur ar fi avut alt destin, traducătorul ar fi fost primul dintre „boierii minţii” .

Filosoful demonizat pe vremea comunistă abia acum începe să fie citit cu adevărat şi analizat în profunzime, astfel că, dincolo de autoritatea supremă ca traducător al lui Nietzsche, lui Simion Dănilă, tocmai graţie acestei traduceri, va trebui să i se recunoască un merit fundamental de îndrumare şi direcţionare academică în exegeza din ţara noastră a lui Nietzsche. Traducerea la treapta cea mai de sus a scării valorice este ca un îndreptar de bază pentru evitarea greşelilor şi corectarea celor făcute la începuturi, de către nietzscheenii care s-⁠⁠au folosit de traduceri româneşti prin limbi intermediare ori după ediţii germane neprofesioniste. Miza supremă însă care încununează proiectul, strict necesară pentru fundamentarea corectă şi nu falsificată a exegezei, este „denazificarea” textului pe care intervenise criminal sora filosofului, Elisabeth Foerster-Nietzsche, împătimită filo-⁠⁠nazistă.

Satisfacţia lui Simion Dănilă este de a fi reuşit să traducă integral operele antume, primordiale în cercetarea hermeneutică, ca având garanţia autenticităţii gândirii filosofului, prin supervizarea de către autorul însuşi. Nu poţi traduce din opera lui Nietzsche, în sensul pătrunderii în adâncimile autentice, fără a fi penetrat iremediabil de filosofia sa”, mai spune Simion Dănilă care mărturiseşte, într-⁠⁠o sensibilă confesiune introspectivă, această pătrundere până în structurile intime ale propriei fiinţe, până la identificare „în multe privinţe gândesc ca el, simt ca el, mă comport ca el, ascult de „poruncile” lui (…) prin el m-⁠⁠am găsit pe mine însumi, cel autentic (…) prin el am devenit ceea ce sunt şi n-⁠⁠am ştiut că sunt aşa”.

Traducerea înseamnă comuniune în gând şi simţire cu acel autor, în întreaga-⁠⁠i complexitate, cu atât mai dificil cu cât e din alt timp şi alt spaţiu. „Trebuie să-⁠⁠l locuieşti pentru a-⁠⁠l putea transpune în limba ta, să-⁠⁠i asculţi vocea, ideile, durerile, să-⁠⁠l iubeşti” mai spune traducătorul, într-⁠⁠o adevărată declaraţie de admiraţie, dragoste şi credinţă. E o contopire care nu-⁠⁠l desfiinţează, vampirizându-⁠⁠l, ci dimpotrivă, are rol întemeietor, ca învăţătura unui guru, întru cunoaştere de sine şi împlinire a personalităţii pe coordonatele superioare. Are chiar rol de catalizator, generând forţe nietzscheene timpului de muncă în toate preocupările sale.

O vreme s-⁠⁠a perpetuat ideea dintr-⁠⁠un interviu, că „să-⁠⁠l traduci pe Nietzsche e un infern”, care, decupată din context, s-⁠⁠a deformat în efect de tabloid ca formulare. E într-⁠⁠adevăr o muncă sisifică prin grandoarea operei filosofice de tradus şi prin responsabilitatea de a fi la înălţimea ediţiei critice de bază, dar când ceea ce faci este din pasiune –⁠ raţiunea de a fiinţa a lui Simion Dănilă, nu e chin, ci chiar voluptate a muncii. Sensul formulării, explică el, era altul: „A-⁠⁠l citi pe Nietzsche în spiritul lui, a pătrunde în litera lui e o coborâre în Infern şi eu acolo am fost, mai ales când a scris Dumne⁠zeu nu există”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now