Contemporanul » Modele » Simion Dănilă • 75

Simion Dănilă • 75

Bogdan Mihai Dascălu
Nietzsche de Belinţ

A fost nevoie să ne bucurăm de osteneala unui profesor de sat, adică a lui Simion Dănilă, pentru a avea pe româneşte scrierile integrale ale marelui filosof. Cu o îndrăzneală, care a lipsit altora, şi cu o tenacitate, care ar trebui luată ca model, acest intelectual extraordinar a pornit o bătălie pe cont, din toate punctele de vedere, propriu, de-⁠⁠a lungul căreia a avut de partea sa doar câţiva entuziaşti, la fel de visători ca el, şi împotrivă, nepăsarea celor care nu au auzit ori se prefac că nu au auzit de gânditorul german şi care, este absolut sigur, nu i-⁠⁠au citit şi, la fel de sigur, nici nu îi vor citi vreodată scrierile.

Am scris această scurtă Laudatio cu convingerea că e întru totul meritată de sărbătoritul nostru, chiar dacă bine-cunoscuta modestie a acestuia l-⁠⁠ar putea determina să o considere exagerată. Eu rămân însă la credinţa că nimic nu e prea mult atunci când e vorba de a recunoaşte meritele adevărate ale traducătorului integralei Nietzsche. Căci prea puţini dintre conaţionali au avut curajul şi perseverenţa să dea versiuni româneşti nu ale unor cărţi, ci ale unor opere străine. Trecând însă peste aceste cerinţe, minimale totuşi, rămâne în discuţie rezultatul strădaniei lor, care, şi mai rar încă, este cel dorit.

Ideal este, şi Simion Dănilă a înţeles prea bine, ca acelaşi traducător să tălmăcească întreaga operă a unui autor, căci numai aşa îşi va putea da seama şi va releva schimbările care au avut loc, de-⁠⁠a lungul timpului, în stilul şi în limba acestuia. Într-⁠⁠un excelent interviu-⁠⁠mărturisire din 2004, el îi combate pe cei care nesocotesc acest imperativ, asumându-⁠⁠şi astfel riscul de a traduce cărţile filosofului „ca şi când acesta ar fi egal cu sine însuşi în toată creaţia sa”. Mai mult, ritmul în care a tradus a fost unul destul de lung pentru a asigura acurateţea, dar unul suficient de scurt pentru a sesiza, prin comparaţie, modificările survenite în textul original de la un volum la altul. Aşa au apărut, la aceeaşi editură timişoreană, Hestia, cele şapte volume de Opere complete, între 1998 şi 2013.

Lansându-⁠⁠se în această temerară acţiune, traducătorul a procedat metodic, nemţeşte era să spun, familiarizându-⁠⁠se nu doar cu tot ce a scris Nietzsche, ci şi cu felul cum a scris. De aceea, trecând peste nu puţine dificultăţi, a mers la sursă, adică la Weimar, unde sunt adăpostite manuscrisele filosofului, depuse acolo de sora acestuia, Elisabeth Förster-⁠⁠Nietzsche, mai întâi la Arhiva Ghoethe-⁠⁠Schiller (1894) şi apoi la Arhiva-Nietzsche (1899), soră care, se ştie prea bine, a făcut apoi mult rău memoriei fratelui, sugerând că unele idei şi concepte (supraomul, bunăoară) ale acestuia ar anticipa elemente de ideologie nazistă. Noroc că tocmai dintre potenţialele victime ale acestuia au apărut inşi de bună credinţă, care au restabilit adevărul.

Documentarea la Weimar i-⁠⁠a prilejuit şi o altă norocoasă întâlnire, cu Maria-⁠⁠Luise Haase, „cea mai bună cunoscătoare a scrisului de mână al lui Nietzsche”, lucru esenţial pentru un traducător care, deşi a plecat de la cea mai bună ediţie germană, cea a lui Carlo Colli şi Mazzino Montinari, a ţinut să verifice pasajele susceptibile să nu fi fost descifrate corect. Subliniez, în cunoştinţă de cauză, dificultatea şi necesitatea descifrării goticului de mână de la sfârşitul secolului al XIX-⁠⁠lea, căci sunt unul dintre cei care m-⁠⁠am confruntat cu ele în înţelegerea şi, apoi, în traducerea pasajelor scrise în felul acesta de Titu Maiorescu în Jurnalul său, pe care îl editez de ani buni, eu neavând însă norocul de a întâlni o „doamnă Haase” nici în Germania, darămite în România.

Cât de serios se lucrează acolo se vede şi din strădania Mariei-⁠⁠Luise Haase de a edita, împreună cu Michael Kohlenbach, în 2001, un volum special, care cuprinde moştenirea manuscrisă a filosofului de după primăvara lui 1885, redată aidoma, printr-⁠⁠o transcriere diferenţiatoare a dinamicii interne a scrierilor, inclusiv prin folosirea mai multor culori care să indice schimbările suferite de text de-⁠⁠a lungul elaborării lui. Este o procedare onestă în alte părţi, din păcate evitată la noi, nu atât din cauza dificultăţilor pe care le implică, ci mai degrabă din precauţia de a evita o confruntare la îndemână cu felul cum sunt alcătuite ediţiile.

Simion Dănilă ştie cam tot ce se poate şti despre Nietzsche şi încă ceva pe deasupra: el ştie să-⁠⁠l citească cu empatie, transferând în textul românesc nu numai sensurile celui german, ci şi un fel de afectivitate faţă de autorul tradus, prin care se asigură o adeziune mai puternică a cititorului nostru şi, în plus, ştie să-⁠⁠l interpreteze personal pe filosof, ceea ce nu este puţin lucru. Propriul mod de a-⁠⁠l înţelege nu afectează însă precizia şi frumuseţea traducerii, care îi dau acesteia o anumită stare de calm, ce asigură buna trecere dintr-⁠⁠o limbă în alta.

Ucenicia de traducător Simion Dănilă şi-⁠⁠a făcut-⁠⁠o începând cu debutul (câteva poezii de Hölderlin, publicate în Astra, 1968) şi sunt convins că nu s-⁠⁠a oprit nici azi, deşi, între timp, a mai dat versiuni româneşti din alţi autori, precum Franz Wedekind (1982), Andrei A. Lillin (1991), Peter Jung (2001) şi Hans Dama (2007 şi 2011). Ele nu au fost doar scurte popasuri pe drumul marii ediţii, ci tot atâtea posibilităţi de a experimenta traducerea din alţi autori, cu alte stiluri şi limbaje, pentru a stabili mai precis specificul scrisului lui Nietzsche.

Simion Dănilă nu s-⁠⁠a limitat la simpla traducere a unui text pre-⁠⁠editat, într-⁠⁠un ansamblu a cărui structură a fost gândită de editorii textului german, ci a realizat, se poate spune liniştit aşa, propria ediţie, care diferă uneori sensibil de cea de la care a pornit. Am în vedere, pe de o parte, amplificarea cu informaţii proprii a Tabelului cronologic şi adaptarea Notei asupra ediţiei la propria viziune şi, pe de altă parte, extragerea notelor şi a comentariilor plasate de editorii germani abia în volumul al 14-⁠⁠lea şi redistribuirea lor, mult mai logică şi mai practică, la fiecare dintre cele şapte volume ale ediţiei româneşti.

Efortul uriaş, seriozitatea ieşită din comun şi pasiunea aproape mistică l-⁠⁠au dus pe Simion Dănilă la realizarea unei ediţii-⁠⁠monument, de care cultura noastră avea de mult timp o mare nevoie, nu atât pentru a i se dărui o operă pe care a ezitat (sau: a evitat) să şi-⁠⁠o aproprie până acum, cât, mai ales, pentru a pune, în sfârşit, la îndemâna celor care se vor încumeta pe acelaşi drum un model, ştiinţific şi moral deopotrivă. O fericită coincidenţă (sau poate că nu?) face ca aceste rânduri de omagiere să-⁠⁠şi găsească adăpost în Contemporanul, la cârma căreia să află Nicolae Breban şi Aura Christi, reprezentanţii legitimi ai celuilalt „Pol Nietzsche” românesc.

Nu mă îndoiesc că Simion Dănilă este cel mai cunoscut locuitor al Belinţului natal, dar cred că Nietzsche, cel pe care l-⁠⁠a adaptat pe româneşte, ar trebui să fie şi adoptat ca cetăţean de onoare al acestei localităţi.

Octavian Doclin

„Nietzscheanul” din Belinţ

Nu-⁠⁠mi amintesc unde şi când l-⁠⁠am cunoscut pe prietenul meu, unul dintre cei mai constanţi, Simion Dănilă. Să fi fost la anualele sărbători ale localităţii sale natale, Belinţ, din Timiş, reuniuni prin care el a reuşit, cu prestigiul său de profesor şi scriitor, să facă renumită localitatea nu numai prin legumicultură (faimă veche a ei!), ci şi prin Cultură (o rimă, iată, necesară!)? Să ne fi cunoscut oare la multele lansări de cărţi la Lugoj ori la şedinţele Filialei Timişoara a USR? Sau poate atunci când a devenit un colaborator serios, preţios şi prestigios al revistei noastre Reflex – artă, cultură, civilizaţie, pe care o edităm la Reşiţa de 18 ani, remarcată cu ani în urmă şi de europeana revistă pe care o avem în România, Contemporanul?

Cert e că, parcă dintotdeauna, Simion Dănilă este nu doar colaborator „nitzschean” (sau nitzschenian?) al revistei, ci şi un statornic şi activ participant la Colocviile acesteia – şi ele ajungând la ediţia a XVIII-⁠⁠a. Prezentările de carte, moderarea sensibilă şi mereu „în temă” a unora dintre subiectele discutate aici, nu mai puţin discreta sa colocvialitate în momentele mai relaxate ale întâlnirilor, au făcut din sărbătoritul nostru de astăzi o „prezenţă” obişnuită, dorită şi mai mult decât necesară.

Nu mai vorbesc de actul unic în cultura română, dar şi în cea europeană, al traducerii operei lui Nietzsche. Dintr-⁠⁠o raţiune pe care, cu o vorbă înţeleaptă şi memorabilă, o subliniază el însuşi: „Nu eu l-⁠⁠am ales pe Nietzsche, ci el pe mine”. Şi nu ne sfiim deloc să afirmăm că, la împlinirea a 75 de ani de viaţă, Simion Dănilă este un brand al culturii române. Căruia îi dorim sănătate şi putere de muncă pe cât de dăinuitor şi darnic este pământul satului său de baştină, înţeleaptă trăire a zilei de azi şi de mâine şi, cu prietenească bucurie, la mulţi ani!

 

Crişu Dascălu
Pentru Simion, cu devoţiune şi abnegaţie

Nu ne desparte decât o vocală: el s-⁠⁠a născut la Belinţ, eu am apărut pe lume la Balinţ, cu doi ani înaintea lui. Distanţa dintre localităţi este cam de 15 km şi ar putea fi străbătută pe drum (mai de mult cu piciorul ori căruţa, mai apoi cu maşina) sau pe râul Bega (înot ori cu barca, dacă ar fi navigabil). El oricum îşi face datoria să le unifice, incluzându-⁠⁠se într-⁠⁠un şir aliterant: Balinţ-Bega-Belinţ. Această frumoasă aliniere nu a ajutat prea mult la a ne cunoaşte timpuriu. A prevestit însă cu obstinaţie una târzie.

Cei doi ani (1957-⁠⁠8 şi 1958-⁠⁠9), cât am fost conşcolari la fabulosul liceu „Coriolan Brediceanu” din Lugoj (sau Logòj, cum m-⁠⁠ar corecta el, spre aducere aminte), nu au însemnat mai mult decât respirarea aceluiaşi aer de urbe ce-⁠⁠şi alina orgoliul rănit de fostă capitală culturală a Banatului, uzurpat de o Timişoară zgomotos-cosmopolită şi doar frivol binevoitoare. Nici măcar extaticele toamne, ce-⁠⁠şi coborau pe Timiş de pe dealuri mai întâi galbenul roşiatic, apoi albastrul fumuriu nu mai consolau pe nimeni.

Nici cei trei ani (1961-⁠⁠2, 1062-⁠⁠3 şi 1963-⁠⁠4) care ni s-⁠⁠au suprapus ca studenţi ai filologiei timişorene (o altă coincidenţă: am urmat, amândoi, secţia română-⁠⁠germană) nu ne-⁠⁠au ajutat şi nici, aşa cel puţin îmi aduc aminte, frecventarea seriosului, dar mereu seducătorului cenaclu al Asociaţiei (forma brevilocventă pentru Asociaţia Scriitorilor din Timişoara: am fost la Asociaţie, mă duc la asociaţie, ce mai e nou la Asociaţie? etc.) nu ne-⁠⁠a dat prilejul să ne ştim.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest