Contemporanul » Modele » Simion Dănilă • 75

Simion Dănilă • 75

Bogdan Mihai Dascălu
Nietzsche de Belinţ

A fost nevoie să ne bucurăm de osteneala unui profesor de sat, adică a lui Simion Dănilă, pentru a avea pe româneşte scrierile integrale ale marelui filosof. Cu o îndrăzneală, care a lipsit altora, şi cu o tenacitate, care ar trebui luată ca model, acest intelectual extraordinar a pornit o bătălie pe cont, din toate punctele de vedere, propriu, de-⁠⁠a lungul căreia a avut de partea sa doar câţiva entuziaşti, la fel de visători ca el, şi împotrivă, nepăsarea celor care nu au auzit ori se prefac că nu au auzit de gânditorul german şi care, este absolut sigur, nu i-⁠⁠au citit şi, la fel de sigur, nici nu îi vor citi vreodată scrierile.

Am scris această scurtă Laudatio cu convingerea că e întru totul meritată de sărbătoritul nostru, chiar dacă bine-cunoscuta modestie a acestuia l-⁠⁠ar putea determina să o considere exagerată. Eu rămân însă la credinţa că nimic nu e prea mult atunci când e vorba de a recunoaşte meritele adevărate ale traducătorului integralei Nietzsche. Căci prea puţini dintre conaţionali au avut curajul şi perseverenţa să dea versiuni româneşti nu ale unor cărţi, ci ale unor opere străine. Trecând însă peste aceste cerinţe, minimale totuşi, rămâne în discuţie rezultatul strădaniei lor, care, şi mai rar încă, este cel dorit.

Ideal este, şi Simion Dănilă a înţeles prea bine, ca acelaşi traducător să tălmăcească întreaga operă a unui autor, căci numai aşa îşi va putea da seama şi va releva schimbările care au avut loc, de-⁠⁠a lungul timpului, în stilul şi în limba acestuia. Într-⁠⁠un excelent interviu-⁠⁠mărturisire din 2004, el îi combate pe cei care nesocotesc acest imperativ, asumându-⁠⁠şi astfel riscul de a traduce cărţile filosofului „ca şi când acesta ar fi egal cu sine însuşi în toată creaţia sa”. Mai mult, ritmul în care a tradus a fost unul destul de lung pentru a asigura acurateţea, dar unul suficient de scurt pentru a sesiza, prin comparaţie, modificările survenite în textul original de la un volum la altul. Aşa au apărut, la aceeaşi editură timişoreană, Hestia, cele şapte volume de Opere complete, între 1998 şi 2013.

Lansându-⁠⁠se în această temerară acţiune, traducătorul a procedat metodic, nemţeşte era să spun, familiarizându-⁠⁠se nu doar cu tot ce a scris Nietzsche, ci şi cu felul cum a scris. De aceea, trecând peste nu puţine dificultăţi, a mers la sursă, adică la Weimar, unde sunt adăpostite manuscrisele filosofului, depuse acolo de sora acestuia, Elisabeth Förster-⁠⁠Nietzsche, mai întâi la Arhiva Ghoethe-⁠⁠Schiller (1894) şi apoi la Arhiva-Nietzsche (1899), soră care, se ştie prea bine, a făcut apoi mult rău memoriei fratelui, sugerând că unele idei şi concepte (supraomul, bunăoară) ale acestuia ar anticipa elemente de ideologie nazistă. Noroc că tocmai dintre potenţialele victime ale acestuia au apărut inşi de bună credinţă, care au restabilit adevărul.

Documentarea la Weimar i-⁠⁠a prilejuit şi o altă norocoasă întâlnire, cu Maria-⁠⁠Luise Haase, „cea mai bună cunoscătoare a scrisului de mână al lui Nietzsche”, lucru esenţial pentru un traducător care, deşi a plecat de la cea mai bună ediţie germană, cea a lui Carlo Colli şi Mazzino Montinari, a ţinut să verifice pasajele susceptibile să nu fi fost descifrate corect. Subliniez, în cunoştinţă de cauză, dificultatea şi necesitatea descifrării goticului de mână de la sfârşitul secolului al XIX-⁠⁠lea, căci sunt unul dintre cei care m-⁠⁠am confruntat cu ele în înţelegerea şi, apoi, în traducerea pasajelor scrise în felul acesta de Titu Maiorescu în Jurnalul său, pe care îl editez de ani buni, eu neavând însă norocul de a întâlni o „doamnă Haase” nici în Germania, darămite în România.

Cât de serios se lucrează acolo se vede şi din strădania Mariei-⁠⁠Luise Haase de a edita, împreună cu Michael Kohlenbach, în 2001, un volum special, care cuprinde moştenirea manuscrisă a filosofului de după primăvara lui 1885, redată aidoma, printr-⁠⁠o transcriere diferenţiatoare a dinamicii interne a scrierilor, inclusiv prin folosirea mai multor culori care să indice schimbările suferite de text de-⁠⁠a lungul elaborării lui. Este o procedare onestă în alte părţi, din păcate evitată la noi, nu atât din cauza dificultăţilor pe care le implică, ci mai degrabă din precauţia de a evita o confruntare la îndemână cu felul cum sunt alcătuite ediţiile.

Simion Dănilă ştie cam tot ce se poate şti despre Nietzsche şi încă ceva pe deasupra: el ştie să-⁠⁠l citească cu empatie, transferând în textul românesc nu numai sensurile celui german, ci şi un fel de afectivitate faţă de autorul tradus, prin care se asigură o adeziune mai puternică a cititorului nostru şi, în plus, ştie să-⁠⁠l interpreteze personal pe filosof, ceea ce nu este puţin lucru. Propriul mod de a-⁠⁠l înţelege nu afectează însă precizia şi frumuseţea traducerii, care îi dau acesteia o anumită stare de calm, ce asigură buna trecere dintr-⁠⁠o limbă în alta.

Ucenicia de traducător Simion Dănilă şi-⁠⁠a făcut-⁠⁠o începând cu debutul (câteva poezii de Hölderlin, publicate în Astra, 1968) şi sunt convins că nu s-⁠⁠a oprit nici azi, deşi, între timp, a mai dat versiuni româneşti din alţi autori, precum Franz Wedekind (1982), Andrei A. Lillin (1991), Peter Jung (2001) şi Hans Dama (2007 şi 2011). Ele nu au fost doar scurte popasuri pe drumul marii ediţii, ci tot atâtea posibilităţi de a experimenta traducerea din alţi autori, cu alte stiluri şi limbaje, pentru a stabili mai precis specificul scrisului lui Nietzsche.

Simion Dănilă nu s-⁠⁠a limitat la simpla traducere a unui text pre-⁠⁠editat, într-⁠⁠un ansamblu a cărui structură a fost gândită de editorii textului german, ci a realizat, se poate spune liniştit aşa, propria ediţie, care diferă uneori sensibil de cea de la care a pornit. Am în vedere, pe de o parte, amplificarea cu informaţii proprii a Tabelului cronologic şi adaptarea Notei asupra ediţiei la propria viziune şi, pe de altă parte, extragerea notelor şi a comentariilor plasate de editorii germani abia în volumul al 14-⁠⁠lea şi redistribuirea lor, mult mai logică şi mai practică, la fiecare dintre cele şapte volume ale ediţiei româneşti.

Efortul uriaş, seriozitatea ieşită din comun şi pasiunea aproape mistică l-⁠⁠au dus pe Simion Dănilă la realizarea unei ediţii-⁠⁠monument, de care cultura noastră avea de mult timp o mare nevoie, nu atât pentru a i se dărui o operă pe care a ezitat (sau: a evitat) să şi-⁠⁠o aproprie până acum, cât, mai ales, pentru a pune, în sfârşit, la îndemâna celor care se vor încumeta pe acelaşi drum un model, ştiinţific şi moral deopotrivă. O fericită coincidenţă (sau poate că nu?) face ca aceste rânduri de omagiere să-⁠⁠şi găsească adăpost în Contemporanul, la cârma căreia să află Nicolae Breban şi Aura Christi, reprezentanţii legitimi ai celuilalt „Pol Nietzsche” românesc.

Nu mă îndoiesc că Simion Dănilă este cel mai cunoscut locuitor al Belinţului natal, dar cred că Nietzsche, cel pe care l-⁠⁠a adaptat pe româneşte, ar trebui să fie şi adoptat ca cetăţean de onoare al acestei localităţi.

Octavian Doclin

„Nietzscheanul” din Belinţ

Nu-⁠⁠mi amintesc unde şi când l-⁠⁠am cunoscut pe prietenul meu, unul dintre cei mai constanţi, Simion Dănilă. Să fi fost la anualele sărbători ale localităţii sale natale, Belinţ, din Timiş, reuniuni prin care el a reuşit, cu prestigiul său de profesor şi scriitor, să facă renumită localitatea nu numai prin legumicultură (faimă veche a ei!), ci şi prin Cultură (o rimă, iată, necesară!)? Să ne fi cunoscut oare la multele lansări de cărţi la Lugoj ori la şedinţele Filialei Timişoara a USR? Sau poate atunci când a devenit un colaborator serios, preţios şi prestigios al revistei noastre Reflex – artă, cultură, civilizaţie, pe care o edităm la Reşiţa de 18 ani, remarcată cu ani în urmă şi de europeana revistă pe care o avem în România, Contemporanul?

Cert e că, parcă dintotdeauna, Simion Dănilă este nu doar colaborator „nitzschean” (sau nitzschenian?) al revistei, ci şi un statornic şi activ participant la Colocviile acesteia – şi ele ajungând la ediţia a XVIII-⁠⁠a. Prezentările de carte, moderarea sensibilă şi mereu „în temă” a unora dintre subiectele discutate aici, nu mai puţin discreta sa colocvialitate în momentele mai relaxate ale întâlnirilor, au făcut din sărbătoritul nostru de astăzi o „prezenţă” obişnuită, dorită şi mai mult decât necesară.

Nu mai vorbesc de actul unic în cultura română, dar şi în cea europeană, al traducerii operei lui Nietzsche. Dintr-⁠⁠o raţiune pe care, cu o vorbă înţeleaptă şi memorabilă, o subliniază el însuşi: „Nu eu l-⁠⁠am ales pe Nietzsche, ci el pe mine”. Şi nu ne sfiim deloc să afirmăm că, la împlinirea a 75 de ani de viaţă, Simion Dănilă este un brand al culturii române. Căruia îi dorim sănătate şi putere de muncă pe cât de dăinuitor şi darnic este pământul satului său de baştină, înţeleaptă trăire a zilei de azi şi de mâine şi, cu prietenească bucurie, la mulţi ani!

 

Crişu Dascălu
Pentru Simion, cu devoţiune şi abnegaţie

Nu ne desparte decât o vocală: el s-⁠⁠a născut la Belinţ, eu am apărut pe lume la Balinţ, cu doi ani înaintea lui. Distanţa dintre localităţi este cam de 15 km şi ar putea fi străbătută pe drum (mai de mult cu piciorul ori căruţa, mai apoi cu maşina) sau pe râul Bega (înot ori cu barca, dacă ar fi navigabil). El oricum îşi face datoria să le unifice, incluzându-⁠⁠se într-⁠⁠un şir aliterant: Balinţ-Bega-Belinţ. Această frumoasă aliniere nu a ajutat prea mult la a ne cunoaşte timpuriu. A prevestit însă cu obstinaţie una târzie.

Cei doi ani (1957-⁠⁠8 şi 1958-⁠⁠9), cât am fost conşcolari la fabulosul liceu „Coriolan Brediceanu” din Lugoj (sau Logòj, cum m-⁠⁠ar corecta el, spre aducere aminte), nu au însemnat mai mult decât respirarea aceluiaşi aer de urbe ce-⁠⁠şi alina orgoliul rănit de fostă capitală culturală a Banatului, uzurpat de o Timişoară zgomotos-cosmopolită şi doar frivol binevoitoare. Nici măcar extaticele toamne, ce-⁠⁠şi coborau pe Timiş de pe dealuri mai întâi galbenul roşiatic, apoi albastrul fumuriu nu mai consolau pe nimeni.

Nici cei trei ani (1961-⁠⁠2, 1062-⁠⁠3 şi 1963-⁠⁠4) care ni s-⁠⁠au suprapus ca studenţi ai filologiei timişorene (o altă coincidenţă: am urmat, amândoi, secţia română-⁠⁠germană) nu ne-⁠⁠au ajutat şi nici, aşa cel puţin îmi aduc aminte, frecventarea seriosului, dar mereu seducătorului cenaclu al Asociaţiei (forma brevilocventă pentru Asociaţia Scriitorilor din Timişoara: am fost la Asociaţie, mă duc la asociaţie, ce mai e nou la Asociaţie? etc.) nu ne-⁠⁠a dat prilejul să ne ştim.

O vagă speranţă este aceea să ne fi cunoscut în vara lui 1963 (aşa cred), când am participat la o tabără de documentare (aşa se spunea atunci), organizată de Asociaţie chiar la Belinţ (după ce mai participasem la altele câteva, la şantierul viitoarei hidrocentrale Porţile de fier I, la mina din Anina, la uzinele siderurgice din Reşiţa). Îmi amintesc că am locuit la internatul liceului de acolo (da, Belinţul chiar avusese liceu!) şi că am purtat, la îndemnul şi sub îndrumarea celui care ne conducea, multe discuţii cu sătenii, mai pe înserat, când se întorceau de la holdă, încercând să-⁠⁠i descoasem despre nemulţumirile lor faţă de consăteni, ceea ce a dus la o supărare generală, care s-⁠⁠a prelungit (am aflat mai târziu) încă multă vreme printre ei.

După mutarea bunicilor din Balinţ la Lugoj (1960), nu am mai revenit acolo (decât abia în urmă cu câţiva ani, dar cu o nostalgie care, ciudat, devenea tot mai răvăşitoare pe măsură ce mă apropiam de sat şi, apoi, de casa natală), aşa cum făcusem, an de an, în vacanţele de vară, pe care le trăiam cu atâta intensitate, încât ele păreau a fi o continuitate mereu întreruptă de plecările în oraşe, şi nu invers. Simion, în schimb, am aflat apoi, chiar asta a făcut: a rămas mereu în Belinţ, chiar şi atunci când părea să fi fost plecat de acolo, încât decizia de a se stabili definitiv acolo nu a mai mirat pe nimeni, şi în primul rând pe el.

Dascăl de ţară… Înainte de a-⁠⁠mi continua fraza, mi-⁠⁠am amintit de o povestire a lui Kafka, Medicul de ţară, în care, la sfârşit (sau aproape de sfârşit) se spune că acesta, medicul, „călătorea într-⁠⁠o căruţă pământească, trasă de cai cereşti”. Nu ştiu cum şi nici dacă a conciliat Simion pământul cu cerul, însă pot să spun, cu toată onestitatea, că prin ce a făcut el acolo, în Belinţul lui sau, poate mai bine: din Belinţul lui a dilatat enorm dimensiunile satului peste cele ale ţării. Căci l-⁠⁠am cunoscut de visu ca dascăl de Ţară!

Şi astfel, privilegiul tuturor de a-⁠⁠l avea şi preţui a devenit, deşi mai târziu, şi al meu.

De fapt, nu ne desparte decât o vocală…

 

Doina Bogdan-⁠⁠Dascălu
Fascinaţia bine temperată

Simion Dănilă se consideră lingvist, deşi cei mai mulţi îl ştiu drept traducător, poet, editor. Autodefinirea este însă întru totul îndreptăţită, căci toate îndeletnicirile sale reclamă nu numai cunoştinţe în acest domeniu, ci şi deprinderea de a le folosi peste tot unde este implicată, într-⁠⁠un fel ori altul, limba noastră. După ce s-⁠⁠a manifestat prin studii, articole sau recenzii apărute în diverse publicaţii, lingvistul iese abia acum la iveală, printr-⁠⁠un masiv volum, intitulat semnificativ Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene (Timişoara, Editura Eurostampa, 2012). Mai mult decât titlul, de fapt o confesiune, atrage atenţia subtitlul – un veritabil program de muncă: Cercetări, ipoteze, note de lectură – prin temperarea oricărui orgoliu. Cercetările se substituie studiilor fastidioase, la fel cum notele de lectură înlocuiesc preţioasele recenzii. În sfârşit, rolul ipotezelor este acela de a atenua aşteptările celor care doresc neapărat rezultate definitive. Este o lecţie de bunăcuviinţă ştiinţifică, însă nu ştiu cui predată…

Cuviincios este la Simion Dănilă modul de a comunica, caracterul aproape ceremonios al acestuia datorându-⁠⁠se, fără îndoială, modelului său declarat: profesorul Ştefan Munteanu. De altfel, întregul volum îi este adus acestuia ca ofrandă, într-⁠⁠un gest de smerită preţuire a celui de la care a învăţat nu numai carte, ci şi felul cum se scrie o carte. Lingvistica bănăţeană, de care declară că este fascinat, îi reuneşte pe cei care s-⁠⁠au ocupat, din perspective şi cu mijloace diferite, de graiurile acestui spaţiu, care l-⁠⁠au sedus în egală măsură, scopul lui mărturisit fiind acela de a le descoperi şi releva „frumuseţea şi tainele”. Dar tentaţia nu a venit numai din partea graiurilor, ci şi din „produsele” lor poetice, pe care le admiră şi la a căror editare a contribuit ca specialist în transcrierea adecvată a pronunţiilor locale (Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2011, împreună cu Ioan Viorel Boldureanu şi Cornel Ungureanu). Capitolul Literatura dialectală închide volumul din 2012 cu o dezbatere, când dispusă la dialog, când patetic-⁠⁠autoritară, asupra specificului acestui soi de scrieri şi locului la care ele sunt îndreptăţite în evaluările istoricilor literari.

Alte capitole sunt de strictă specialitate (Dialectologie şi Lexicologie), demonstrând, cui ar dori eventual să simtă această nevoie, competenţa în materie a neobositului nostru sărbătorit. Nu altceva rezultă şi dintr-⁠⁠un text dedicat lui Ţichindeal, fabulistul şi, întâmplător, începătorul poeziei bănăţene, decât poate un plus de afecţiune reţinută.

Adevărata fascinaţie îi este rezervată cititorului (prin contaminare dinspre autor) care se opreşte la cele două dosare în care sunt dezbătute etimologiile unui toponim (Lugoj) şi ale unui antroponim (Eminescu). Simpla indicare a acestor nume nu spune aproape nimic despre adevăratul conţinut al dosarelor pomenite şi nici despre dimensiunile lor. În realitate, avem de a face cu enunţarea şi apărarea repetată a unor opinii strict personale în faţa altor păreri. Uneori, acestea aparţin unor somităţi în materie, faţă de care Simion Dănilă nu ezită să aplice impasibil dictonul „Amicus Plato, sed magis amica veritas”. El nu pierde niciodată prilejul de a-⁠⁠şi redescoperi un spirit polemic ce părea uitat. Cuvântul dosar trebuie luat aici în sensul lui cel mai propriu, căci cel despre Lugoj conţine patru alte secvenţe, iar cel despre Eminescu – şapte, cel dintâi încheindu-⁠⁠se cu Revizuiri şi adăugiri, iar celălalt, cu Precizări şi adăugiri, un fel de a promite că discuţia nu se va sfârşi aici.

Lingvistul Simion Dănilă este guvernatorul celorlalţi truditori amintiţi, al traducătorului, al poetului, al editorului, care nu şi-⁠⁠ar face mulţumitor treaba în absenţa lui. Dacă scrierile acestora sunt cunoscute de mulţi interesaţi, puţini dintre aceştia ştiu că ele au fost gândite, scrise şi rescrise în singurul institut de cercetare privat din România: cel găzduit de casa profesorului de şcoală din Belinţ, în care funcţionează un singur cercetător, neretribuit. Să-⁠⁠l cinstim, aşadar, cum se cuvine şi pe acesta!

 

Maria Niţu
Gânditorul de la Belinţ

Simion Dănilă, traducător, istoric literar şi lingvist, este un fenomen insolit în peisajul cultural al României actuale, prin eludarea legilor afirmării, aşa cum s-⁠⁠ar sfida nefiresc legile gravitaţiei. A fi traducătorul en tittre al lui Fr. Nietzsche în limba română, o valoare de talie naţională egală în profesionalism cu nume sonore internaţionale şi a vieţui într-⁠⁠o provincie a provinciei, într-⁠⁠un sat, Belinţ, la 15 km de Timişoara, e un lucru de domeniul SF în lumea ostentativă a VIP-⁠⁠urilor noastre, a „boierilor minţii”.

Belinţul, veche aşezare bănăţeană aflată lângă Lugoj, va intra într-⁠⁠o istorie şi geografie literară de referinţă, precum Şiria lui Slavici, ori Lugojul Bredicenilor. Aşa cum au intrat în memoria colectivă o seamă de nume de localităţi natale ori locuite şi îndrăgite o viaţă, prin personalitatea care le-⁠⁠a devenit blazon nobiliar. Blaga este filosoful din Lancrăm, Kant – filosoful care n-⁠⁠a plecat din Königsberg-⁠⁠ul natal, Noica gânditorul de la Păltiniş, Nietzsche „filosoful din Naumburg” şi deopotrivă „gânditorul de la Sils-⁠⁠Maria” etc. Simion Dănilă nu a părăsit Belinţul natal, chiar dacă se află în mediul rural, pentru Timişoara ori pentru Bucureşti şi nu l-⁠⁠ar fi tentat nici Weimar, unde a făcut repetate vizite de documentare. Împătimit nietzschean însă, de la prima carte cu versuri ale filosofului, cumpărată în studenţie de la un anticariat, a ajuns treptat la o impresionantă bibliotecă proprie, „Cabinetul Nietzsche” de la Belinţ.

Centrul lumii este unde te simţi cel mai aproape de cer, în Heimat-⁠⁠ul drag vieţii, în satul natal. Astfel că la Belinţ răsare mereu soarele, cum spunea, într-⁠⁠un îndreptăţit „exerciţiu de admiraţie”, Dorin Murariu. Oamenii cu adevărat mari sunt modeşti, îi surclasează pe ceilalţi prin competenţa, dar şi decenţa intelectuală, iar Simion Dănilă ilustrează temeinic aceasta, prin firea discretă, opusă vedetismului, fără accente de orgolii stânjenitoare pentru cei din jur –⁠ calităţi ce au determinat în fapt şi întemeierea dominionului de la Belinţ.

Într-⁠⁠un interviu (consemnat de Elvis Dobrescu), Simion Dănilă explică el însuşi binefacerile acestei alegeri, întru împlinire spirituală: viaţa într-⁠⁠o metropolă, prinsă în „vârtejul luminilor”, te face să „îţi pierzi timpul într-⁠⁠o agreabilă imbecilizare colectivă”. Pustnicirea, retragerea într-⁠⁠un spaţiu geografic izolat este „o punere la adăpost a rodniciei tale de numeroasele ispite cu care te asaltează modernitatea perversă şi cronofagă”. Ca traducător al marelui Nietzsche, devenit un alter ego poliglot în imaginarul cititorilor, sub semnul unei irizări ca de la zeu la semizeu, ai fi aşteptat un om cu o statură impozantă, ina­bordabil de către un muritor de rând etc. Surprinzător însă, Simion Dănilă, mic de statură, cu o faţă rotundă şi ochi vioi, cu neastâmpăr cât al unui întreg batalion de învăţăcei întru filosofie, modest cu asupra de măsură, îţi întinde o mână de prieten cu o jovialitate ce spulberă zăgazurile oricăror inhibiţii.
Este o personalitate incitantă şi pentru că nu se impune doar ca un rafinat nietzschean şi germanist de elită –⁠ traducător din lirica şi filosofia germană, şi din diaspora germană legate de Banat, ci deopotrivă lingvist de clasă –⁠ dialectolog cu autoritate, specialist în etimologia cuvintelor, în toponimie, socionomastică etc. şi chiar cu contribuţii în eminescologie. Coautor la lucrarea monumentală Antologia literaturii dialectale bănăţene, semnează şi în calitate de consultant lingvist ştiinţific, la întocmirea consistentului glosar de termeni dialectali.

Pare o distanţă astronomică de la filosoful Nietzsche la Vlad Delamarina –⁠ primul poet dialectal bănăţean (consemnat şi de Titu Maiorescu), reflexii posibile însă sub semnul sintagmei „Ăl mai tare om din lume” din poemul celebru al lui Delamarina, în armonizare cu „Supraomul” lui Nietzsche. Aplecarea în primul rând spre traducerile din poezie îi devoalează o accentuată sensibilitate poetică. E „savantul poet şi poetul savant”, cum îl definea într-⁠⁠o prezentare C-⁠⁠tin Buiciuc, întru empatie cu Nietzsche – filosoful poet, precum Blaga, poetul filosof la „casa de la vie” din Lugoj (lângă Belinţul neştiut pe atunci). Ambii filosofi-⁠⁠poeţi refuzau sistemul în filosofie şi pentru ambii poezia era deasupra filosofiei – ca modalitate de a cunoaşte lumea.

Din acea sensibilitate poetică, Simion Dănilă a tradus evident din Nietszche mai întâi poezia, încă din studenţie, într-⁠⁠un timp când filosoful era pus la index, ca ideolog nazist. Şi astfel a început marea aventură, ce avea să devină decisivă în turnura vieţii sale.

Şansa ce l-⁠⁠a propulsat pe traiectoria parcă destinată, a fost poetul şi editorul Lucian Alexiu care a obţinut pentru editura sa, Hestia, din Timişoara, dreptul de copyright la Nietzsche, Opere complete, în ediţia critică ştiinţifică Colli-Montinari, de referinţă mondială, cooptându-⁠⁠l ca traducător en tittre. Fiind însă o editură din „provincie”, realizarea istorică a rămas în cvasi-anonimat –⁠ dacă ar fi fost copyright-⁠⁠ul la mamutul Humanitas dotat cu forţa de marketing necesară, sigur ar fi avut alt destin, traducătorul ar fi fost primul dintre „boierii minţii” .

Filosoful demonizat pe vremea comunistă abia acum începe să fie citit cu adevărat şi analizat în profunzime, astfel că, dincolo de autoritatea supremă ca traducător al lui Nietzsche, lui Simion Dănilă, tocmai graţie acestei traduceri, va trebui să i se recunoască un merit fundamental de îndrumare şi direcţionare academică în exegeza din ţara noastră a lui Nietzsche. Traducerea la treapta cea mai de sus a scării valorice este ca un îndreptar de bază pentru evitarea greşelilor şi corectarea celor făcute la începuturi, de către nietzscheenii care s-⁠⁠au folosit de traduceri româneşti prin limbi intermediare ori după ediţii germane neprofesioniste. Miza supremă însă care încununează proiectul, strict necesară pentru fundamentarea corectă şi nu falsificată a exegezei, este „denazificarea” textului pe care intervenise criminal sora filosofului, Elisabeth Foerster-Nietzsche, împătimită filo-⁠⁠nazistă.

Satisfacţia lui Simion Dănilă este de a fi reuşit să traducă integral operele antume, primordiale în cercetarea hermeneutică, ca având garanţia autenticităţii gândirii filosofului, prin supervizarea de către autorul însuşi. Nu poţi traduce din opera lui Nietzsche, în sensul pătrunderii în adâncimile autentice, fără a fi penetrat iremediabil de filosofia sa”, mai spune Simion Dănilă care mărturiseşte, într-⁠⁠o sensibilă confesiune introspectivă, această pătrundere până în structurile intime ale propriei fiinţe, până la identificare „în multe privinţe gândesc ca el, simt ca el, mă comport ca el, ascult de „poruncile” lui (…) prin el m-⁠⁠am găsit pe mine însumi, cel autentic (…) prin el am devenit ceea ce sunt şi n-⁠⁠am ştiut că sunt aşa”.

Traducerea înseamnă comuniune în gând şi simţire cu acel autor, în întreaga-⁠⁠i complexitate, cu atât mai dificil cu cât e din alt timp şi alt spaţiu. „Trebuie să-⁠⁠l locuieşti pentru a-⁠⁠l putea transpune în limba ta, să-⁠⁠i asculţi vocea, ideile, durerile, să-⁠⁠l iubeşti” mai spune traducătorul, într-⁠⁠o adevărată declaraţie de admiraţie, dragoste şi credinţă. E o contopire care nu-⁠⁠l desfiinţează, vampirizându-⁠⁠l, ci dimpotrivă, are rol întemeietor, ca învăţătura unui guru, întru cunoaştere de sine şi împlinire a personalităţii pe coordonatele superioare. Are chiar rol de catalizator, generând forţe nietzscheene timpului de muncă în toate preocupările sale.

O vreme s-⁠⁠a perpetuat ideea dintr-⁠⁠un interviu, că „să-⁠⁠l traduci pe Nietzsche e un infern”, care, decupată din context, s-⁠⁠a deformat în efect de tabloid ca formulare. E într-⁠⁠adevăr o muncă sisifică prin grandoarea operei filosofice de tradus şi prin responsabilitatea de a fi la înălţimea ediţiei critice de bază, dar când ceea ce faci este din pasiune –⁠ raţiunea de a fiinţa a lui Simion Dănilă, nu e chin, ci chiar voluptate a muncii. Sensul formulării, explică el, era altul: „A-⁠⁠l citi pe Nietzsche în spiritul lui, a pătrunde în litera lui e o coborâre în Infern şi eu acolo am fost, mai ales când a scris Dumne⁠zeu nu există”.

Cum traducătorul profesionist este primul interpret avizat al autorului, un alt titlu de glorie constă tocmai în faptul că este, la acest moment, cel mai documentat istoric literar român în bio-⁠⁠bibliografia lui Nietzsche, cu o acribie care întrece editorii germani şi deopotrivă autor al unor studii nietzscheene originale, cu fineţe, subtilitate şi acurateţe critică unice (publicate în seria „Nietszcheana”) – fireşti de fapt, în urma atâtor ani în care a microscopiat firele cele mai intime nietzscheene.

Simion Dănilă, gânditorul de la Belinţ, ar putea scrie volume întregi de „Caiete ale Principelui” despre neliniştile şi căutările efervescente din laboratorul său, ca un Eckermann la braţ cu Goethe, în interminabile convorbiri cu şi despre Nietzsche, ori despre Eminescu, despre captivante analize etimologice, despre poezie, filosofie şi destin, pe aleile Versailles-⁠⁠ului său de la Belinţ.

 

Victor Ravini
O performanţă de neegalat

N-⁠⁠am mai pomenit să mai fi realizat altcineva dintre noi, colegii de facultate ai lui Simion Dănilă, ceea ce a reuşit să facă el. Nu ştiu nici câţi dintre profesorii noştri de germană de la Universitatea din Timişoara au citit toate operele complete ale lui Nietzsche, pe care Simion Dănilă le-⁠⁠a tradus în întregime. Câţi dintre noi, absolvenţii, am fost capabili să predăm germana, cum a predat Simion Dănilă? Nu toţi ne-⁠⁠am ridicat la nivelul aşteptărilor profesorilor noştri, cum s-⁠⁠a ridicat el. El a avut chemare pentru activitatea de profesor, ca şi alte chemări, către alte domenii intelectuale, în care s-⁠⁠a afirmat cu maxim succes. Noi nu am fost instruiţi cum trebuie în tehnica şi arta traducerilor sau cum se îngrijeşte o ediţie critică, publicarea unui autor sau a unei antologii. Şi totuşi, Simion Dănilă a depăşit aşteptările profesorilor noştri şi a desfăşurat o muncă de filolog la nivel universitar, la nivelul înaltelor cerinţe universitare de azi, din ţară şi din lume.

Nu mă pot dezmetici, el l-⁠⁠a tradus pe Nietzsche şi l-⁠⁠a publicat, în 15 volume, ediţie critică şi definitivă. Această performanţă nu mai poate fi îmbunătăţită de nimeni. După ce a tradus toate operele antume ale lui Nietzsche, ca nimeni altul, s-⁠⁠a apucat să-⁠⁠i traducă şi operele postume, pe care deja i le-⁠⁠a parcurs şi analizat, ca să ştie la ce muncă de Sisif se înhamă. Zeii l-⁠⁠au condamnat pe colegul meu să urce bolovanul lui Sisif din nou în vârful muntelui, pentru a-l traduce pe Nietzsche la nesfârşit. L-⁠⁠au predestinat, prin ziua lui de naştere, legată de două dintre cele mai importante nume din istoria literaturii universale, Cervantes şi Shakespeare. În câte alte limbi au mai fost traduse toate operele antume ale lui Nietzsche? Presupun că traducătorii integrali ai lui Nietzsche în alte limbi pot fi număraţi pe degetele de la o mână. N-⁠⁠am găsit nicăieri traduceri ale operelor lui postume, în vreo altă limbă. Nu putem şti câţi intelectuali de calibru din Germania au mai citit tot ce a scris Nietzsche. Nu prea ştiu cam câţi dintre noi, românii, avem timpul, răbdarea şi energia să-⁠⁠l citim în traducere pe Nietzsche în totalitate, necum să citim tot ce a tradus Simion Dănilă.

A mai tradus şi alţi scriitori germani. A îngrijit ediţii ale mai multor autori, unele în volume bilingve, a alcătuit antologii. A scris şi studii cu rezultatul cercetărilor sale în mai multe ramuri ale lingvisticii, studii de istoria literaturii române, a scris şi eseuri şi poezii. Simion Dănilă a contribuit la patrimoniul filologiei române fără să fi fost salariat la universitate în acest scop. El a făcut munca de filolog în diferite domenii ale filologiei, fără să fi fost obligat prin cartea sa de muncă de la cadre şi prin leafă, ci din pură pasiune pentru filologie. Adevăraţii eroi sunt cei voluntari.

Colegul meu e filolog prin vocaţie şi de o generozitate intelectuală, cum nu ştiu câţi alţii or mai fi. A organizat simpozioane, acţiuni culturale la care au participat intelectuali de renume. A ţinut conferinţe în diferite oraşe. El a scris opere importante pentru cultura română, prin care a lărgit orizontul universitar, necesare atât cadrelor universitare şi studenţilor, cât şi tuturor iubitorilor de cultură. Dar când să apuce cineva să citească tot ce a scris el? Eu am doar capacitatea de a admira, nu şi aceea de a măsura lumina adusă de profesorii noştri sau de colegul nostru în cultura română. Opera sa este mărturia valorii lui.

Este un mare câştig pentru comuna Belinţ că Simion Dănilă a rămas credincios satului na-tal. Totodată este o mare pierdere pentru sistemul universitar şi pentru filologia noastră faptul că nu a fost recrutat ca cercetător ştiinţific şi nu a fost invitat să predea la o catedră universitară unde să aibă cât mai mulţi studenţi, care să preia ştafeta de la el. Universitatea ar fi avut de câştigat dacă i-⁠⁠ar fi oferit unui asemenea student strălucit şi entuziast un post la vreo catedră sau în cercetare, în vreun domeniu filologic. Într-⁠⁠un sistem corupt, în care asemenea posturi erau rezervate unor protejaţi, Simion Dănilă a luat repartiţie la ţară, însă în cel mai frumos sat din ţară, în satul lui natal. Din satul lui, el a făcut munca de cercetare, pe care unii cercetători salariaţi nu au fost capabili să o facă. A preferat să converseze cu sătenii, când avea înălţimea intelectuală să converseze cu academicienii. Aşa a fost şi în facultate, aşa a rămas toată viaţa şi nu se va schimba: modest, discret, corect cu toţi şi autentic cu sine însuşi, cu măsură în toate, harnic peste măsură. Tinerii ar trebui să se uite bine la el. Este un exemplu stimulator pentru oricine. A învăţat tot timpul şi încă mai are curiozitatea de a învăţa şi asimila fără întrerupere. Mă întrebam pentru ce citea şi învăţa aşa mult. Mai mult decât noi ceilalţi. Însă nu a învăţat pentru note şi nici acum nu urmăreşte să-i recunoască cineva meritele.

Îl ştiu cu nasul în cărţi, cu cărţile în mână sau sub braţ, la sala de lectură sau pe drum între facultate şi cămin, cu escale pe la librării şi anticariat. Nu-⁠⁠mi amintesc să-⁠⁠l fi văzut pe la cinematografe, spectacole sau pe unde mai pierdeam noi timpul. Era sociabil, uşor abordabil, binevoitor, conversaţia cu el ne deschidea ferestre, ne îmbogăţea, era săritor şi ajuta pe oricine, cu orice i se cerea, în privinţa lucrărilor noastre, a examenelor, cu vreo idee sau o informaţie utilă, ca dintr-⁠⁠o enciclopedie ambulantă, sau o explicare a unei teorii, o lămurire despre ceva din cărţi sau o orientare în bibliografie, ori prin hăţişurile vieţii de studenţi, cu un îndemn ce i se potrivea fiecăruia din noi sau cu ceva şi mai concret, ca vreun bon de masă la cantină, celor rămaşi fără bani şi flămânzi. Ştia să se eschiveze de la aiurelile studenţeşti, fără să se observe că nu-⁠⁠i plăceau.

Este o onoare pentru mine şi pentru colegii noştri că am fost studenţii unor profesori remarcabili şi încă o onoare pentru noi toţi, că am fost colegi cu Simion Dănilă. Dacă ar fi ştiut profesorii noştri că era o onoare şi pentru ei să aibă un student ca el! De acolo de unde sunt ei acum, ei văd ce a realizat el şi i le trec în catastiful eternităţii. Probabil că l-⁠⁠au călăuzit de acolo de sus, cu ceea ce nu au apucat să ne călăuzească, în acele vremuri de restrişte, în care nici nu aveau de unde să ne dea mai mult decât ne-⁠⁠au dat. Cărţile pe care este numele lui Simion Dănilă vor rămâne ca un şir de stâlpi cu lumină pe strada mare a culturii române.

Eugen Dorcescu
Un om fericit

Câteva din cărţile mele sunt dedicate, explicit, to the happy few, eu, ca autor, adoptând, pe cont propriu, din convingere şi consonanţă intelectuală-afectivă-imaginativă, un gând ce i-a aparţinut, iniţial, pare-se, lui Shakespeare („We few, we happy few, we band of brothers…”, Henry V ), transcris, mai târziu, de olivier Goldsmith (Vicaire de Wakefield) şi consacrat (din câte am putut afla) de Stendhal (promenades dans rome, le rouge et le Noir, la chartreuse de parme). Aceşti coloşi au înţeles, în genere, prin „puţinii fericiţi”, prin „l’heureuse élite”, categoria celor care îşi petrec în înţelepciune viaţa, nerisipindu-se în tot felul de nimicuri, ambiţii strict lumeşti şi deşertăciuni. Stendhal, spre exemplu, afirmă că the happy few sunt, în optica sa, „les âmes sensibles”. Nu avem a face, aşadar, cu o diferenţă de ordin economic şi social, ci cu o separare de natură morală, intelectuală sau duhovnicească. Elită, da, însă una a spiritului, fără egocentrism, averi efemere şi infatuare. Dimpotrivă.

În ce mă priveşte, the happy few desemnează ceea ce calific eu drept persoană umană – categorie în egală măsură ontologică şi axiologică, spre deosebire de „individ”, entitate precumpănitor, dacă nu exclusiv, statistică. Toţi suntem, în registre, în evidenţe numerice, indivizi. Persoane însă sunt doar cei care se regăsesc şi în evidenţele subtile, impalpabile, ale creaţiei şi ale valorii. Eventual, şi în acelea ale perenităţii. Este o diferenţă de intensitate şi de elevaţie existenţială, în sensul cel mai extins şi mai nobil al termenului.

Stăruind pe această cale şi străduindu-mă să-mi limpezesc (şi să limpezesc) un domeniu de reflecţie ce mi se părea bogat în consecinţe de coloratură analitică, hermeneutică, dar şi în orizontul găsirii unui drum şi a unui rost potrivite eului, am încercat şi, apoi, am propus o definire, mai exact şi, poate, mai ambiţios: o definiţie a persoanei. Iat-o: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care are necesităţi spirituale conştientizate”.

Deţineam, astfel, un instrument în identificarea şi conturarea unor portrete de autori, în identificarea şi evaluarea unor creaţii pilduitoare. La scurtă vreme, am putut înregistra şi un rezultat încurajator: eseul pe care l-am dedicat personalităţii şi sculpturii lui Aurel Gheorghe Ardeleanu. Iar acum, s-a ivit un minunat prilej de a-i proba, din nou, adecvarea şi eficienţa. Adăugându-i şi un suport biblic. Din epistola i către corinteni 7, 7, a Apostolului Pavel, aflăm că: „…Fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel”. or, spre a dobândi fericirea terestră, omeneşte posibilă, e de dorit – e convingerea mea – ca Adam, Ha’adham, „omul de pământ”, să-şi conştientizeze darul şi să-l pună, sârguincios, viaţa întreagă, în lucrare.

Simion Dănilă, iubitul şi nepreţuitul meu coleg şi prieten, ilustrează, cu strălucire, prin întreaga sa viaţă, prin întreaga sa operă, definiţia pe care m-am încumetat s-o aduc în arena dezbaterilor de factură superioară. o ilustrează, o îmbogăţeşte, o depăşeşte. o depăşeşte, da. Fiindcă geniul său creator, exemplaritatea existenţei sale nu pot fi cuprinse între limitele, oricât de generoase, ale unei definiţii. Dar el, geniul său creator, îmi justifică definiţia, o întăreşte, o confirmă, o validează, omologând-o şi înnobilând-o, demonstrând, totodată, prin roadele nepieritoare ale duhului, care sunt resorturile adevăratei fericiri.

Simion Dănilă este, cu adevărat, o persoană umană. Simion Dănilă este un fericit! şi-a identificat, de foarte timpuriu, harul şi, senin, tenace, plin de duh, l-a pus, decenii în şir, pe durata întregii sale vieţi, luminoase şi rodnice, în grandioasă lucrare. Simion Dănilă este unul din oamenii mari ai acestor locuri, unul din oamenii mari ai României! Recunoscut şi respectat în mari culturi europene.

Ce şansă pentru noi să-i fim contemporani!
Ce şansă pentru noi să-l vedem de aproape şi să-i vorbim! Ce şansă pentru noi să-l ascultăm vorbind, ce şansă pentru noi să-i citim opera! Măcar de am conştientiza pe deplin şansa. Cel puţin două argumente.
Imbatabile: Traducerile sale din literatura şi filosofia clasică germană (în frunte cu cele şapte volume din opera antumă a lui Friedrich Nietzsche apărute la Editura Hestia, Timişoara, 1998-2013) şi lucrarea sub fascinaţia lingvisticii bănăţene, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012. În plus, în plan empiric, acel „patos al distanţei” pe care el însuşi, referindu-se la alţii, îl elogiază.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest