Din ultimul număr:
Contemporanul » Modele » Să construieşti între ruine

Să construieşti între ruine

Profesorul Simion parcurge întreaga biografie a receptării şi potenţării lovinescianismului cu o devoţiune exemplară, străbătând cu aceeaşi seninătate, rând pe rând, atât straturile de lumină venite direct din aura maestrului său, cât şi sedimentele unei posterităţi impure şi strâmbe

Se întâmplă ca unele dintre cele mai pacifice realităţi culturale să işte convulsii ideologice şi chiar dogmatice imposibil de anticipat, atunci când sunt supuse gustului pentru arbitrariu sau dezordine al istoriei. Cu siguranţă că E. Lovinescu ar fi primit cu neîncredere previziunea viitoarei instrumentări politice la care opera sa va fi supusă. Exegetul ei consacrat, Profesorul Eugen Simion, reface cu deplină îndreptăţire traseul postum al operei lovinesciene, unul contorsionat, schimonosit uneori. Este paradoxal cum una şi aceeaşi realitate culturală poate căpăta atâtea înfăţişări diferite, anamorfotice chiar, în funcţie de percepţie, context şi perspectivă. Posteritatea critică a lui E. Lovinescu (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017) este o carte eveniment şi, trebuie să o spunem, extrem de necesară, ea venind ca o încununare a unei întregi cariere critice aflate sub auspiciile celui mai dezinteresat lovinescianism.

Cel mai lovinescian critic printre post‑lovinescieni, E. Simion reconstituie „Ce gândesc despre acest destin atipic de intelectual elevii şi elevii elevilor (ucenicilor) săi”. Şi asta „după aproape 50 de ani de la apariţia Scepticului mântuit.” Carte ce, în momentul apariţiei sale (1971), reprezenta un uriaş eveniment cultural, fiind prima abordare postbelică adecvată şi holografică, epurată de orice umbră ideologică, a operei criticului sburătorist şi rămânând până în prezent cea mai densă şi cea mai probă interpretare a operei acestuia. De altfel, de la debut până azi, nici măcar un titlu de carte de pe panoplia bogată a exegetului nu face absolut nici o concesie conjuncturii. Cât despre ucenicia de care vorbeşte, el pare să fie discipolul absolut. Seren şi constructor din fire, E. Simion reface, cu acribie şi pătrundere subtilă, evoluţia sucită şi chinuită a ideii lovinesciene în timpul comunismului, dar mai ales de după acesta. Şi o face apolonic, păstrând o privire distantă, lipsită de patimă, asupra comediei umane care a făcut posibilă această serie de anexiuni ilegitime.

Paradoxal acest destin: anexiunea ideologică a continuat şi după căderea comunismului, când te‑ai fi aşteptat ca, după anii ’90, lovinescianismul să se bucure de o carieră strălucită, intrându‑şi în drepturi depline, odată pentru totdeauna. Nu s‑a întâmplat aşa, fiindcă un fanatism a fost înlocuit cu altul, un rinocerism vechi, cu unul nou. Iar ideile lovinesciene (modernismul, sincronismul, mutaţia valorilor, revizuirea acestora) au continuat a fi răstălmăcite până la desfigurare. Fireşte că nu întâmplător Profesorul aşază biografia ideii lovinesciene între două borne, pe cât de imposibile în accepţiunea logicii beligerante căreia îi suntem captivi, pe atât de frumoase. Întregul conţinut al cărţii este ocrotit şi înnobilat de simetria a două scrisori ca două coperte, expresii ale devoţiunii oneste, dezinteresate, ale unei fraternităţi intelectuale levitând deasupra oricărei conjuncturi impure. Există, aşadar, antidot pentru starea de război ce ne minează cordialitatea polemicii. Prima pagină a cărţii celebrează ideea de prietenie, de compasiune, de dialog, prin reproducerea scrisorii emoţionante, tulburătoare trimise de Tudor Arghezi unui E. Lovinescu aflat pe patul de moarte. În contrapartidă, coperta a patra a cărţii reproduce nişte rânduri de o mare comprehensiune şi eleganţă, aparţinând lui Octavian Paler, ce vorbesc despre iniţiala rivalitate de vederi acoperind un „deceniu gol” şi depăşirea acesteia prin statornică prietenie: „Nici o clipă, în acei ani, n‑am încetat să‑l preţuiesc pe Eugen Simion, n‑am întrerupt, n‑am rupt prietenia cu el, în sinea mea. Ideile mele despre scrisul său şi sentimentele mele pentru el, ca om, ca intelectual, au rămas aceleaşi, nedesfigurate de patimile acelor ani. Aşa se face că prietenia mea cu Eugen Simion a scăpat din «războiul româno‑român» fără umbre şi fără răni de vindecat. Când ne‑am reîntâlnit, am pus în paranteză deceniul gol, neavând ce să ne reproşăm unul altuia. De altfel, dacă a greşit cineva dintre noi doi, eu am fost acela, Am combătut şase ani «apolitismul» pentru a eşua în concluzia că, pentru mine, politica este o pistă falsă.” Instrumentalizarea politică a culturii nu s‑a oprit, aşadar, la graniţa comunismului cu „libertatea”. Din contră, s‑a exacerbat, prin profeţii noii ere, unii dintre ei mai vechi profeţi…

Face bine Profesorul Simion – el însuşi expus unor astfel de turbulenţe – că reface acel zbucium aluvionar pornit să măture din cale orice obstacol moral care să impieteze asupra Noii Ierarhii pe care aceşti profeţi aveau pretenţia să o instituie. Lucrurile se uită odată cu generaţiile, dar cele recente au dreptul şi obligaţia să reconstituie tabloul în cunoştinţă de cauză. E. S. identifică jocul de putere – singurul responsabil de aceste distorsiuni vinovate – încă din faşă, când nu toţi protagoniştii îşi vor fi descoperit vocea şi identificat partitura. Sunt spectaculoase metamorfozele, spre deliciul generaţiilor studioase ce privesc „degetul de lumină” dinspre acest capăt de timp. Despre iacobinismul acelor vremuri, îndreptat impotriva celor ce se declarau „apolitici” vorbeşte criticul, inclusiv într‑un volum de dialoguri confesive: „Cum am scris şi altă dată: intelighenţia românească a refăcut întocmai scenariul Orwell… Îmi amintesc cum, după vreo două‑trei săptămâni de la Revoluţia din decembrie, am auzit într‑o reuniune a Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor primele voci care pretindeau că ele sunt mai egale decât celelalte. La început, mi s‑a părut o glumă proastă, apoi, până să mă dumiresc, taberele erau deja constituite. Rămăsesem, uluit, la mijloc. N‑a trecut multă vreme şi m‑am regăsit printre duşmanii democraţiei. Un jurnalist a cerut condamnarea mea la moarte. Foştii mei prieteni şi comilitoni de la „România literară” m‑au înfierat (în revista la care publicam de 25 de ani săptămânal) ca înrăit apolitic. Îmi amintesc de acuzaţia pe care mi‑au adus‑o, şi anume că trăiesc în «ţarcul apolitismului». Eu eram, în imaginaţia lor, unul dintre aceşti detestabili indivizi care nu înţeleg chemările timpului nou…” Acest revanşism este cu atât mai greu de înţeles cu cât, în comunism, suflarea scriitoricească era unită în virtutea unuia şi aceluiaşi principiu: apolitismul. După căderea comunismului, în schimb, apolitismul a devenit un stigmat şi un motiv de excomunicare.

Revenind însă la criticul interbelic, dacă mutilarea operei sale apărea ca o consecinţă, deşi nefirească, totuşi previzibilă, pe fundalul dogmei comuniste, mai stranie este folosirea acesteia ca armă politică în postcomunism. Până atunci însă, chiar şi în perioada comunistă trebuie distinse grade de intensitate ale obliterării ideii lovinesciene. Epoca stalinistă apare, de departe, ca una letală pentru opera lui Lovinescu. De altfel, un alt critic preocupat de posteritatea criticului modernist, Mircea Iorgulescu, compară „documentele torţionarismului ideologic din România comunismului stalinist” cu „cele mai întunecoase şi mai vehemente atacuri fascistoide antilovinesciene din perioada 1937‑1942”. Este perioada când E. Lovinescu practic nu există în literatura română, în măsura în care, în Bibliografia literaturii române 1948‑1960, numele său nu figurează deloc, semn că în acest interval nu i se publicase nici o scriere, conform observaţiei lui M. I. După dezgheţ, însă, lucrurile se nuanţează, apar, la început mai timid, apoi tot mai pe faţă, articole şi chiar exegeze privind contribuţia lui E. Lovinescu la cultura română. Restituţia devine, treptat, posibilă.

Însă nu se va desfăşura fără distorsiuni şi, în primul rând, asupra acestora merită să ne aplecăm. Primul exeget care abordează subiectul este Ileana Vrancea (şefa secţiei de învăţământ la Scînteia, 1950‑l955; şefa secţiei de literatură la Lupta de clasă, 1955‑l971 şi la Era socialistă, 197l‑l974). Cărţile sale, E. Lovinescu. Critic literar (1965) şi E. Lovinescu. Artistul (1969), după debutul în volum cu Tradiţii ale criticii literare marxiste din România (1962), sparg – cum ar veni – gheaţa. Monografiile sale însă plătesc în continuare tribut ideologiei prin exprimarea unor „rezerve”, cum observă cu justeţe Profesorul Simion. „Acestea (…) privesc, în continuare, «autonomia esteticului», ideea disocierii esteticului de etic şi lipsa de reacţie faţă de misticismul de la Gândirea. Este lăudată, chiar în exces, opinia lui faţă de sămănătorism şi poporanism, precum şi faţă de curentele extremiste din literatură şi filosofie.” Rămâne, până la urmă, o abordare marxist‑leninistă. Nedumereşte, de aceea, excesul de entuziasm şi chiar prietenia cu care fiica criticului de la Sburătorul o va copleşi pe autoare, dată fiind intransigenţa anticomunistă a Monicăi Lovinescu. Reprezintă totuşi un început pentru receptarea operei lovinesciene, chiar dacă unul impur.

De aici încolo lucrurile se vor desfăşura din ce în ce mai benefic pentru posteritatea lovinesciană, vor apărea lucrări tot mai adecvate, în măsura în care escamotau dimensiunea ideologică distorsionantă, fapt ce demonstrează că literatura română, în etapa de după dezgheţul post‑stalinist, nu a reprezentat nicidecum o „Siberie a spiritului”. După căderea comunismului, când baierele ideologice teoretic s‑au frânt, percepţia asupra scrierilor lovinesciene ar fi fost firesc să se îndrepte către matca deja croită în normalitate şi, în bună parte, aceasta s‑a întâmplat. Ne atrage atenţia însă, din cauza stridenţei fenomenului, nu atât normalitatea în receptare, cât nefirescul deturnării mesajului lovinescian, din nou, şi tot din considerente politice, iar culmea stranietăţii o dă implicarea directă a fiicei criticului modernist ca pivot al acestei noi desfigurări. Desigur că o viaţă întreagă de militantism est‑etic îşi va pune fatalmente amprenta pe judecata de valoare a Monicăi Lovinescu, dar ar fi fost mai de aşteptat ca devoţiunea filială şi dorinţa restituirii unei opere în acurateţea ei genuină să fi primat. Dimpotrivă, Monica Lovinescu se va lăsa antrenată, luată de val şi captivată de euforia noilor jocuri de putere culturală, prin care exista şansa ca marginalitatea zgomotoasă să ocupe centrul scenei, se va lăsa, aşadar, captată tocmai de facţiunea belicoasă a intelectualităţii, dornică aceasta de revizuirea ierarhiilor culturale de pe poziţii politice iacobine (atâta vreme cât cele culturale nu le erau întru totul la îndemână). În mod paradoxal, principala virtute a democraţiei, şi anume pluralismul, acceptarea diferenţei, era tocmai atributul esenţial călcat în picioare şi dispreţuit cu superbie de aceşti belicoşi.

Despre zgomotul şi furia acelor vremuri găsim mărturie în presa anilor ’90, dar şi a următorilor ani, excelent antologată în Cronologia vieţii literare româneşti. În epicentrul gălăgiei generalizate se mai distinge încă, peste timp, profilul generic schiţat de Arghezi, illo tempore, într‑unul din memorabilele sale pamflete: cel al „gorilului”. Pamfletul se adresează detractorului unui E. Lovinescu aflat în sanatoriu şi are tulburătoare reverberaţii şi în ziua de azi. „Între scriitorii noştri se petrec uneori violenţe echivalente cu prădarea altarelor şi profanarea mormintelor. Pe când Biserica se roagă, într‑o ectenie frumoasă, pentru cei bolnavi, pentru cei din temniţi şi pentru cei ce călătoresc pe mări, ca să‑i ferească Dumnezeu de moarte, de nedreptate şi de furtuni, au fost scriitori de‑ai noştri care au atacat pe camarazii lor închişi, poeţi care i‑au lovit în patul de suferinţă şi au intrat cu bâta în spital, şi care, când trec pe dinaintea catedralelor, se închină şi în faţa unui dric îşi scot pălăria. Gorilul e încă prezent în literatura cultă, care în epoca ei fără carte a creat Mioriţa. E de necrezut. Mai sănătos la minte şi conştiinţă, publicul a reacţionat până la dislocarea radicală din viaţă a poetului, totuşi de mare talent, care a insultat pe Eminescu internat în spital. De atunci atentatele au fost comise mai mult asupra scriitorilor valizi, de către caionii care viermuiesc în toate epocile literare…” Gorilul însă încalcă această cutumă „tăbărând lăbărţat şi cinic peste un scriitor crucificat, a căruia viaţă de învăţat şi de mucenic este pentru cultul slovei şi al ideii relicvia cea mai semnificativă.”

Ecourile unor astfel de războaie fratricide s‑au perpetuat şi în timpurile noastre, combatanţii dându‑şi unii altora cu însuşi E. Lovinescu în cap, răstălmăcind teoria sa asupra revizuirilor, transpunându‑le pe acestea în teren pur politic, instrumentalizându‑le cu intenţii uzurpatoare. Un revizionism primitiv s‑a dezlănţuit în cultura română postcomunistă, comparabil numai cu epurările staliniste ale anilor ’50. Sub acest aspect nu există prea multe diferenţe între gestul lui Miron Radu Paraschivescu (România liberă, 21 februarie 1945) de a‑l elimina din viaţa literară pe Tudor Arghezi şi cel al lui Virgil Ierunca, cu aceeaşi intenţie, de data aceasta de pe partea anticomunistă a baricadei, cu precizarea că acesta din urmă a aplicat anatema şi asupra lui G. Călinescu, Tudor Vianu ş. a., alcătuind chiar o „antologie a ruşinii”, ambele demersuri având pretenţia să desfiinţeze un prestigiu cultural prin mijloace politice. Avem un T. Arghezi atacat din ambele direcţii, dar, din fericire, statura lui artistică a rămas neclintită. De unde reiese că niciodată antologiile ruşinii n‑au condus la nici un rezultat în plan cultural, chiar dacă alcătuirea uneia noi ar fi peste poate de ispititoare.

Referindu‑se la primul studiu care l‑a repus de fapt pe E. Lovinescu pe locul cuvenit, autorul Scepticului mântuit face totodată o profesiune de credinţă ce animă cariera sa de o viaţă: „Nu discut, aici, cât de drept şi de nedrept este acest mic studiu sintetic scris la o vârstă tânără şi, mai ales, într‑o istorie ce abia, abia dădea semne mici de liberalizare, niciodată statornice, totdeauna posibil de a fi strivite. Remarc doar că au dispărut din el obsesiile de până acum ale criticii ideologice oficiale şi doar un singur termen («idealism») îmi sparge, azi, urechile şi, la drept vorbind, mă ruşinează. Încolo – parcă aş putea fi de acord, în mare, cu ce gândeam cu 50 de ani în urmă. Am adus vorba, am reprodus textul de dinainte spre a înlesni cercetătorilor, în viitor, istoricilor literari interesaţi de posteritatea lui Lovinescu şi pentru a marca, între altele, faptul că, între 1965 şi 1970, pe lângă critica de întâmpinare, pe care n‑am părăsit‑o până în 1989 (exceptând anii în care am fost profesor în Franţa), preocupaţiunea mea principală a fost E. Lovinescu. (…) E. Lovinescu, scepticul mântuit este, într‑adevăr, o monografie compactă, în genul cărţii lui Lovinescu despre T. Maiorescu, pentru că aşa era nevoie să fie atunci (în 1965‑1970), când opera criticului nu era cunoscută sau, mai bine zis, rău, catastrofal cunoscută de marele public, aşa cum i‑o prezentase timp de 20 de ani Critica criticii.”

Profesorul Simion parcurge întreaga biografie a receptării şi potenţării lovinescianismului cu o devoţiune exemplară, străbătând cu aceeaşi seninătate, rând pe rând, atât straturile de lumină venite direct din aura maestrului său, cât şi sedimentele unei posterităţi impure şi strâmbe. Posteritatea critică a lui E. Lovinescu întregeşte, într‑o serie ilustră (Maiorescu, Lovinescu), o operă de o viaţă pe care, cu efort benedictin, E. Simion a construit‑o cu tenacitate, imun la sirenele timpurilor în trecere. Şi nu vorbim aici doar de edificiul intelectual elevat pe uitarea în umbră nedreaptă a maestrului, ci de o adevărată citadelă ce adună între zidurile sale un popor întreg: poeţii aurorali, dar şi Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Eliade, E. Ionescu, Cioran, neuitându‑i pe cei din contemporaneitatea imediată, orânduiţi toţi pe fundalul ficţiunii jurnalului intim şi pe genurile biograficului. O adevărată metropolă locuită de cei neepuraţi.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicoleta Sălcudeanu

Nicoleta Sălcudeanu, născută la Târgu Mureş, la 21 februarie 1960; şcoala primară absolvită în Târgu Mureş; absolventă a liceului „AL. Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, secţia filologie-istorie; absolventă, în 1990, a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now