Contemporanul » Modele » Posteritatea critică a lui E. Lovinescu

Posteritatea critică a lui E. Lovinescu

Mihai Cimpoi

În spiritul moraliştilor joviali sau sceptici de felul lui Creangă şi Cioran, despre care a scris cărţi remarcabile, exegetul lovinescian deduce câteva lucruri care se desprind în mod logic din demonstraţia pe care o face. Sunt două feluri de revizuiri, conchide el: 1) în sens lovinescian (revizuirea în timp, autorevizuirea critică, situarea în perspectiva istoriei literaturii etc. şi 2) revizuirea morală după epocile de mare criză istorică

Identificăm în acest caracteristic studiu simionist (amplitudine deosebită a cuprinderii, masivitate a substanţei bibliografice, ţinută deontologică exemplară a demonstraţiei, farmec beletristic al discursului) o triplă conştiinţă critică (vorbind în termenii lui Georges Poulet). E conştiinţa critică a lui E. Lovinescu, considerată model de interrelaţie critică în calitate de scriitor (ca cel care oferă obiectul – carte), conştiinţa proprie a autorului studiului, care se întâlneşte într-⁠o intersubiectivitate empatică cu cea a criticului – model pentru autorul studiului şi conştiinţa critică manifestată de Ceilalţi (din anturajul sburătorist lovinescian, din diferite perioade, de la cea a considerării lui ca model estetic, spiritual şi moral la cea a contestării totale şi la cea a reconsiderării ca exemplaritate paradigmatică).

În această complexă prezentare a operei şi personalităţii lui Lovinescu sunt utilizate, într-⁠un mod pluriperspectivic, autoportretul pe care şi-⁠l face însuşi criticul Sburătorului, portretul intersubiectiv pe care îl face autorul studiului, desigur, cu o evidentă intenţie de maximă obiectivitate, şi portretul pe care îl realizează criticii în imediata şi mai distanţata posteritate. Se recurge, după cum se poate lesne constata, la procedeele de aqua forte lovinesciene, la o portretizare cu mijloacele picturii clasice „rembrandtiene” şi la o configurare aproximată, anamorfotică, în tuşe subiective sau deformate ale unui şir întreg de exegeţi şi scriitori.

Avem, în consecinţă, un tablou mozaical, la care fiecare adaugă câte o pietricică eterogenă, conform unui unghi de abordare personal şi, adeseori, în funcţie de circumstanţele politice, de apartenenţa la un curent, la o mişcare culturală sau la o grupare literară, de intenţiile programatice de revizuire. Ca rezultat, imaginea criticului se măreşte sau se diminuează în chip valoric sinusoidal.

Supărătoare nu e schimbarea de opinii, de atitudini, de unghiuri de abordare sau declicuri hermeneutice, determinate de nevoia firească de recitire şi reinterpretare critică, ci de mascarada de proporţii de contestare a modelelor adevărate şi de înlocuire cu modelele false, certate cu raţiunea, impuse din considerente ideologice, politice, partizane, resentimentare. Eugen Simion ne propune, astfel, şi un studiu de patologie a vieţii literare: „Lovinescu a fost mereu, ieri şi azi, remarcă el, opus lui G. Călinescu şi, dacă în 1945, Lovinescu este admirat, iar G. Călinescu socotit autorul unui «Babilon de glasuri încurcate», în alte momente ale vieţii literare (momentul 1948, de pildă), critica sociologist-⁠vulgară îi va contesta, se va vedea imediat, pe amândoi, odată cu toată direcţia criticii estetice. Modelele intelectualităţii irită totdeauna spiritul politic, iar criticii români, dacă nu trăiesc în cete şi nu-⁠şi cultivă idiosincraziile, complexele, răzbunările, nu se simt bine. Ideea lui E. Lovinescu – idee capitală în morala criticii literare – că trebuie să ne resemnăm în faţa adevărului estetic n-⁠a prins adânci rădăcini în conştiinţa noastră critică” (p.92).

Se dă expresie aici unei supărări etice specific simioniste, determinată de ignorarea brutală a unor idei capitale, pe care critica literară le are ca raţiune de a fi în cadrul unei culturi. E imperativul ei statutar, cultivarea lor apărând şi ca o obligaţie deontologică.

Între 1947 şi 1960 are loc un adevărat măcel al criticii [zise] idealiste, identificată – bineînţeles – „criticii burgheze”, care deschide o fază de „negaţie ideologică totală şi chiar lepădare de lovinescianism”. „E un fenomen grav, în totalitate, stabileşte Eugen Simion, de mistificare, de «împărţire» ideologică a culturii (în conformitate cu teoria lui Lenin despre «cele două culturi»), de lichidare a literaturii moderne şi, în esenţă, de lichidare a culturii naţionale, începând cu critica literară” .

E. Lovinescu este scos, prin urmare, din peisajul literar, fiind redat anatemei ideologice. Despărţirea de Maiorescu şi Lovinescu devine un cuvânt de ordine, atacului oficial sunt supuse atât „dogmatismul maiorescian”, cât şi critica estetică de speţă lovinesciană. Reîntoarcerea junimistă la autonomia esteticului apare, în interpretarea politică a lui Ion Vitner, ca un păcat capital al „criticii burgheze”. În atmosfera spirituală specifică a vremii sale Lovinescu venea, după cum insinuează acesta, „cu bagajul său modest, în care erau păstrate rufele tradiţionale ale conservatorismului maiorescian”.

Numele lui Lovinescu dispare cu totul după apariţia, în 1949, a broşurii lui I.Vitner Critica criticii. Critica proletcultistă şi, în variantă ameliorată, critica marxist-⁠leninistă din deceniul al VI-⁠lea şi începutul deceniului al VII-⁠lea (obsedantul deceniu) au văzut în Lovinescu şi Maiorescu inamicii principali ai culturii române.

Momentul 1963-⁠1965 atestă o oboseală a dogmatismului, care rămâne încă puternic pe poziţiile sale. Numele lui Lovinescu începe să apară în articolele despre Maiorescu, considerat acum duşman al modernizării României.

Ce se întâmplă în prezentarea acestui moment al posterităţii lui Lovinescu ne produce o revelaţie, să-⁠i zicem, metodologică.

Eugen Simion nu supune blamului interpretările aberante ale exegeţilor, ci le lasă să se deruleze în voie, surprinzându-⁠le acele contradicţii in adjectum, care le surpă soliditatea. Se aplică un fel de moşire socratică a adevărului, o reducere la absurd a argumentelor, o surprindere a recunoaşterii involuntare a unor principii valabile, o demonstraţie a faptului că se poate scrie altfel chiar în plin dogmatism. Drept dovadă este citit studiul lui Paul Georgescu Titu Maiorescu, critic literar din Viaţa Românească, nr. 12, 1963: „Paul Georgescu nu acceptă multe, foarte multe din ideile estetice ale lui Maiorescu (arta pentru artă, autonomia esteticului, ideea că esteticul nu este o ştiinţă, ideea gratuităţii artei etc.), dar admite că se poate face o mare operă critică cu aceste idei şi că personalitatea şi poziţia criticului junimist, în literatură, a fost justă. Îi reproşează fel de fel de contradicţii, dar îi recunoaşte şi ceea ce este de recunoscut” (p. 157).

Eugen Simion se întreabă totuşi: de unde a venit acea ură abisală faţă de un mare critic ca Lovinescu? Nu e găsit un răspuns edificator, dar l-⁠a identificat în justificarea că, într-⁠un regim totalitar bolşevic (cum a fost acela la care mă refer), ideologia şi, mai ales, frica de a nu greşi ideologic nasc cu adevărat monştri, mai tari şi mai fioroşi decât monştrii produşi de somnul conştiinţei” (p. 160).

Perioada de deschidere ideologică din jurul anului 1968, când apar şi mari speranţe în estul Europei, este favorabilă lui Lovinescu, consemnând editarea unui corpus de opere ale criticului în 9 volume, datorată lui Eugen Simion, a unui volum selectiv îngrijit de Negoiţescu, a Istoriei civilizaţiei române moderne într-⁠o variantă croşetată, a seriei de opere (I-IX), îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, şi a mai multor studii semnate de Florin Mihăilescu, Al. George, D. Micu, Z. Ornea, Al. Piru ş.a. Vladimir Streinu, suspectat în Agende de aroganţă şi infidelitate, observă E. Simion, recomandă, acum, întoarcerea criticii româneşti, ca adevărata critică estetică, spre «degetul de lumină» al lui Lovinescu, urmaşul lui Maiorescu” (p. 71).

Urmează o paranteză confesivă, menită să probeze „o iubire spirituală”. Iubirea pentru Lovinescu începe de pe când autorul lui „E. Lovinescu, scepticul mântuit” (teză de doctorat susţinută în 1969 şi carte apărută în 1971) era elev şi student. Este definită ca o iubire secretă, bine păzită de tânărul şomer, care voia cu orice preţ să facă orice ar fi critică literară, deşi profesorul lui şi al generaţiei sale, Tudor Vianu, îl avertizase că epoca criticii literare a trecut odată cu liberalismul burghez” (p. 173).

Este un bun prilej oferit de această paranteză confensivă de a-⁠i face lui Lovinescu un portret din mers, currente calamo. Formula critică lovinesciană este definită ca „eseistică, impresionistă, slujită de un remarcabil talent literar”. Dogmatismul sămănătorist (lirismul excesiv, paseismul) e combătut în spirit maiorescian, ca şi confuzia dintre factorul estetic şi cultural. Criticul trebuie să surprindă elementele inefabile, muzicale ale operei, de a ajunge la sufletul creaţiei şi la personalitatea scriitorului, de a da „înfăţişarea grafică a fiinţei sale morale”. Metoda o concepe ca pe o sprijinire pe toate canoanele estetice.

Recurge uneori la mistificare, la disimulare, la comentarea unor documente pretins importante. Impune teoria evoluţiei prozei de la subiect la obiect, de la liric la epic, literatura e studiată din unghiul modernismului şi al sincronismului cu literatura din Apus. Nu crede într-⁠o ştiinţă a literaturii, ci numai într-⁠o istorie a ei. Odată cu trecerea timpului, literatura cunoaşte o mutaţie, ponderea estetică pierzându-⁠se, valabilă rămânând numai cea istorică. (Crede că aşa se va întâmpla cu opera lui Caragiale.) Este un portretist excepţional şi are o forţă de gândire ilustrată prin analiza scriitorilor contemporani (Sadoveanu, Goga, Arghezi, Rebreanu, Ion Barbu, Blaga ş.a.). A dat multe sentinţe drepte, cu toate că a susţinut multe mediocrităţi. Pasiunea moralistă a criticului e dublată de una disociativă, analitică. Sarcasmul face din el un mare polemist. S-⁠a ocupat cu aplicaţie şi de istoria literaturii, dând o serie întreagă de monografii despre Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Gheorge Asachi şi un ciclu de studii junimiste despre Maiorescu şi contemporanii lui.

Se fac, apoi, dezvăluiri despre cum a fost susţinută teza de doctorat avându-⁠l „conducător” pe Şerban Cioculescu şi cum a reacţionat critica de întâmpinare (I. Negoiţescu, Florin Mihăilescu).

E. Lovinescu, scepticul mântut, recunoaşte Eugen Simion, e o monografie compactă în genul cărţii lui Lovinescu despre Maiorescu, faptul fiind determinat de spiritul timpului de atunci. Această întreprindere îşi propune să reconstituie „armonia gândirii şi, în genere, armonia, complexitatea personalităţii lui Lovinescu” (p. 188). E o carte dominată de o mare afecţiune: „Mi-⁠a plăcut devotamentul şi m-⁠a surprins credinţa aproape mistică a criticului în literatură. Am înţeles, de asemenea, puterea jertfei sale şi tăria lui de caracter. Pot să spun, acum, după 50 de ani de când am scris-⁠o, ca Scepticul mântuit mi-⁠a dat un model etic, în critică, şi mi-⁠a format, scriind-⁠o, stilul critic. O lecţie de ordine, o lecţie – extraordinară – de resemnare în faţa adevărului estetic, de iubire spirituală pentru critica literară şi încă altele pe care nu le mai numesc”.

Este descrisă întâmplarea anecdotică de la întâlnirea cu Nicolae Ceauşescu, care l-⁠a confundat pe E. Lovinescu cu Monica Lovinescu de la „Europa Liberă”, scena fiind salvată de Şerban Cioculescu, care a mărturisit că „are rarul privilegiu de a fi cel mai bătrân dintre toţi” (Ceauşescu s-⁠a înviorat, căci a fost pus în rândul tinerilor…)

Faza de clasicizare a lovinescianismului înregistrează o aprigă dezbatere în jurul protocronismului, abordat de Edgar Papu, care, în opinia lui Eugen Simion, reactualizează mai vechea dispută: modernism sau tradiţionalism?

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now