Contemporanul » Modele » Pe strălucita cărare a Zeiţei literaturii. Eugen Simion şi imaginarul critic

Pe strălucita cărare a Zeiţei literaturii. Eugen Simion şi imaginarul critic

Gisèle Vanhese

Pe urmele lui Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu, hermeneutica lui Eugen Simion conjugă arta marilor sinteze, întotdeauna fundamentate pe o intimă cunoaştere a documentelor, cu arta detaliului care condensează, pentru a clarifica într-⁠un mod remarcabil, tot ceea ce o viaţă şi o operă conferă singularitate

Drumul de la Roma spre Calabria trece printr-⁠o localitate – situată în apropiere de Napoli – cu un nume oarecum obscur: Ascea. Puţini ştiu că acest toponim ascunde, de fapt, numele oraşului antic Elea, binecunoscuta patrie a filosofului Parmenide şi a Şcolii eleate a cărei influenţă se va extinde către toată filosofia greacă şi, mai apoi, occidentală. Poemul lui Parmenide din Elea dezvăluie, după afirmaţiile lui Yves Battistini, „o energie explozivă latentă, rămasă dezarmosată în pliurile şi colţurile profunde ale unui tânăr poem de peste douăzeci şi cinci de secole”. Nouă ne oferă privilegiul de a evoca locuri mitice pe care le putem încă admira la Elea-⁠Ascea, precum „Porţile care se deschid pe cărarea Nopţii şi a Zilei”. Aşa cum reţine Christian Berg, „la originea gândirii occidentale asupra Fiinţei umane, stau cele o sută cincizeci de versuri ale poemului lui Parmenide. Zeiţa Dikê, «care a primit o pedeapsă groaznică», îi indică adolescentului alegerea uneia dintre căile demne de urmat dacă doreşte să cunoască lumea sensibilă”:

Bidivii care mă poartă m-⁠au dus atât de
departe pe cât sufletul meu
şi-⁠o dorea, şi galopul lor m-⁠a condus pe cărarea
strălucită
a Zeiţei care mereu îl ghidează pe Înţelept.

Lectura acestor versuri enigmatice m-⁠a făcut să mă gândesc la menirea criticului – care, şi el, uneşte pasiunea aprinsă pentru literatură şi înţelepciunea reflecţiei critice – şi, în primul rând, la acest critic exemplar care este Eugen Simion. Critic de anvergură europeană, Eugen Simion şi-⁠a consacrat viaţa literaturii şi, în special, scriitorilor români, care trăiesc într-⁠un spaţiu în care, ca să-⁠l parafrazez pe Paul Celan, coexistă armonios „oameni şi cărţi”. A desăvârşit această misiune prin numeroase scrieri, precum seria Scriitori români de azi, Fragmente critice sau lucrarea enciclopedică Dicţionarul general al literaturii române, cât şi prin înfiinţarea admirabilei colecţii Opere fundamentale, echivalentul românesc al Bibliothèque de La Pléiade, fără a omite publicarea integrală a manuscriselor eminesciene. Excelând în înţelegerea structurii profunde a evoluţiei literare, reuşeşte să-⁠şi concentreze analiza asupra autorilor singulari care sunt, de altfel, şi aliaţi esenţiali ai demersului său critic, ca Mircea Eliade, Eugèn Ionesco, Emil Cioran…

Geniul biografic îl fascinează într-⁠atât încât ajunge el însuşi să scrie un Jurnal parizian de neuitat. Ne oferă memorabile portrete de autor pe care le comentează folosind o strategie discursivă ce oferă două căi de acces către operă. Prima este aceea de a o înscrie în substratul istoric şi cultural de origine. Eugen Simion regăseşte aici marea lecţie a lui Jean Starobinsky – cu care are profunde afinităţi – şi care afirma:

„De ce să nu admitem că opera izbutită, separată de placenta sa psihologică şi socială, rămâne totuşi purtătoare, în forma definitivă, a tot ceea ce a contribuit efectiv la geneza sa. Cosmos interior, ea străluceşte cu o lumină câştigată din Noaptea precedentă”.

A doua cale de acces către operă este alegerea unui detaliu biografic, sau biografem, care va face lumină asupra întregii vieţi. Aşa cum recunoştea Marcel Schwob:

„Biograful, ca un semizeu, ştie să aleagă dintre trăsăturile umane, pe cea care este definitorie (…). Din acestă mulţime de date biografice, el le alege pe cele capabile să compună o formă care să nu semene cu nicio alta”.

Pe urmele lui Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu, hermeneutica lui Eugen Simion conjugă arta marilor sinteze, întotdeauna fundamentate pe o intimă cunoaştere a documentelor, cu arta detaliului care condensează, pentru a clarifica într-⁠un mod remarcabil, tot ceea ce o viaţă şi o operă conferă singularitate. Astfel subtila afirmaţie „În Chira Chiralina elementul energizant este cafeaua”, se învecinează, în aceeaşi Prefaţă, cu o concluzie care îl înscrie, decisiv, pe Panait Istrati în literatura europeană:

„El şi-⁠a creat un destin, unic în literatura română şi, până la un punct, unic în literatura europeană. Istrati răstoarnă prin biografia sa (în care intră şi o tentativă de sinucidere şi un act răsunător şi primejdios de disidenţă faţă de stalinismul triumfalist şi dictatorial) şi prin scrierile care nu fac decât «să ficţioneze» experienţele sale, el răstoarnă, zic, toate tipologiile şi strategiile scriitoriceşti cunoscute până la el în literatură”.

În câteva cuvinte, creionează – ca un portretist rafinat – trăsăturile unui chip şi ale unui destin, aici cel al lui Anatol E. Baconsky:

„Este, în rezumat, o mică estetică a orgoliului şi a însingurării artistului. Baconsky credea în superioritatea artei, poezia şi estetica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, apără totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, seniorial, pierdut în cerul marilor modele. El însuşi, ca om, trecea printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic, de o melancolie puţin sudiată, voievodală. Am avut sentimentul, citindu-⁠l şi observându-⁠l de la distanţă, că poetul îşi construise un stil al personalităţii şi se identificase, în cele din urmă, în viaţă şi poezie, cu el. A. E. Baconsky rămâne prin modul de a fi şi de a scrie una din figurile cele mai orginale ale literaturii postbelice”.

Această complementaritate, în demersul exegetic, se reflectă nu doar în propria artă de a scrie, cât mai ales în propria artă de a trăi. Maiestuozitatea severă a unei opere critice consacrată perenităţii Clasicilor se uneşte, într-⁠adevăr, la el, cu pasiunea biografiei, surprinse în aspectele cele mai fugace precum un banchet, o conversaţie sau o plimbare. La Eugen Simion totul este dialog.
A fost remarcat modul său de a alege scriitorii care figurează în Marea Operă, Dicţionarul general al literaturii române. În mod special, a dorit să includă literatura română din Basarabia, Serbia (Voievodina), Ucraina (Bucovina de Nord). Pune în evidenţă de asemenea complementaritatea dintre literatura din România şi literatura română de peste hotare. Încă din 1993, afirma că:

„Reunificarea literaturii nu poate începe decât din interiorul literaturii înseşi şi sarcina generaţiei actuale de critici, istorici ai literaturii şi profesori (şi probabil şi a generaţiilor viitoare) este de a îndepărta sechelele dureroase ale teoriei celor două culturi şi de a reda literaturii naţionale valorile şi direcţiile care îi aparţin.

Dar nu e doar acest aspect. Există încă o parte a literaturii care trebuie să fie adusă în spaţiul de unde istoria a forţat-⁠o să evadeze. E vorba de literatura exilului, a diasporei spirituale (…). Mă gândesc la literatura exilului şi la reinserţia sa în literatura română”.

În eseul Literatura migrantă, Eugen Simion constată că, deşi a făcut deosebirea – când a fost posibil – între scriitorul exilat şi scriitorul migrant, limita dintre cele două concepte este adeseori imperceptibilă. Enumeră diferite valuri de scriitori români care, în diverse moduri, pot să se înscrie în paradigma literaturii migrante şi a celei a multiculturalismului care antrenează întotdeauna şi corolarul multilingvismului: la începutul secolului al XX-⁠lea, Anna de Noailles, Hélène Vacaresco, Marthe Bibesco. Apoi, în anii ’20 şi ’30, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, fără să-⁠l uităm pe Panait Istrati. Le urmează Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Emil Cioran. „Procesul se amplifică după Al Doilea Război Mondial”, remarcă Simion, cu „mai multe valuri de migraţii intelectuale” care se confundă, de data aceasta, cu literatura exilului: Virgil Gheorghiu, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Paul Goma, Dorin Tudoran, Norman Manea, Bujor Nedelcovici, Matei Vişniec, Gabriela Melinescu şi mulţi alţii.

După 1989, se observă un nou val de scriitori migranţi din motive economice, culturale sau personale, cum ar fi Felicia Mihali care s-⁠a stabilit în Quebec şi de atunci îşi publică romanele în limba franceză. Cărei literaturi aparţin aceşti scriitori? se întreabă criticul. Care este statutul lor în raport cu literatura ţării din care au plecat şi a ţării în care trăiesc? Aceeaşi întrebare se pune în cazul Hertei Müller, a lui Vasko Popa, Paul Celan şi al scriitorilor evrei născuţi români şi emigraţi în Israel. Criticul vorbeşte chiar despre o literatură împrăştiată, diseminată pe mai multe naţiuni, pe alte spaţii culturale şi alte limbi, pe scurt – reluând expresia lui Ţepeneag – o literatură osiriană.

Dimensiunea europeană a formării şi instrucţiei sale e pusă, fără dubiu, în evidenţă odată cu crearea Seminarului internaţional „Gândirea Europei” de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Arte condusă de Eugen Simion şi Maya Simionescu. Aducându-⁠i împreună pe principalii academicieni români şi pe cei din mai multe Academii europene, cât şi gânditori proveniţi din toate orizonturile ştiinţei, acest Seminar – numit de către Jacques De Decker „Cercul de la Bucureşti” – este considerat ca un think tank care în fiecare an se centrează pe o problematică specifică. Loc de reflecţii şi dezbateri intelectuale, Seminarul este destinat trasării pistelor, deschiderii de noi traiectorii şi adresării de întrebări adecvate. Pentru Eugen Simion, a concepe Europa înseamnă „a concepe incertitudinea” într-⁠o lume a globalizării şi a contururilor fluide, construcţia Europei efectuându-⁠se „într-⁠un moment când se anunţă sfârşitul istoriei şi al certitudinilor”.

Pentru Domnia Sa, literatura şi transmiterea sa prin învăţământ vor permite continuarea formării „omului european complet vindecat de incompletudine”, de unde apelul către decidenţi de a „proteja «ştiinţele umaniste» în planurile de învăţământ cu scopul de a proteja plenitudinea fiinţei umane. Omul european nu mai are viitor dacă renunţă la ceea ce constituie reputaţia lui – cultura umanistă şi armonia spiritului său”. Precizează:

„Cultura europeană este suma culturilor naţionale la care se adaugă spiritul european care le uneşte în profunzimile spiritului creator. Iată de ce este important să vorbim de poeţii noştri şi să-⁠i raportăm – atunci când predăm la clasă sau când scriem în cărţile noastre – la curentele de idei ale epocii şi la modelele europene”.

Se consacră, în special, construcţiei Europei culturilor, o Europă umanistă, preluând ştafeta lui Titu Maiorescu – „să fim naţionali cu faţa spre universalitate” – şi conjugând astfel singularul cu universalul, marginile cu centrul, Eu-⁠ul cu Celălalt, ca să ajungă la un Noi armonios. Acum, la începutul secolului al XXI-⁠lea, omul se străduieşte să ţină piept acestei acţiuni agresive de de-⁠mitificare, de de-naţionalizare, de desţărare (concept descris de Mircea Eliade, istoricul religiilor) a individului şi să recupereze, cu mai multă luciditate şi mai mult sens al istoriei, miturile sale fondatoare, esenţiale, singurele care îl pot ajută să înfrunte violenţele istoriei şi să accepte că omul poate fi, este el însuşi şi altul sau că este el însuşi dar trebuie să fie, în acelaşi timp, un altul, Celălalt. Iată sursa tuturor lucrurilor: această indulgenţă a omului faţă de om, această morală a toleranţei lucide, active fără de care omul post­modern n-⁠ar şti să învingă schizofreniile istoriei.

Academician, profesor universitar, critic, istoric literar, autor de construcţii intelectuale de mare anvergură… Cine este cu adevărat Eugen Simion? Un critic afimă: „O melancolie de cavaler se citeşte pe faţa acestui bărbat şi intelectual veşnic tânăr, pe faţa brăzdată de lumini (şi umbre) ale anilor, ale experienţei”? Pentru a relua o comparaţie a presocraticilor, orice experienţă creatoare este traversată de două drumuri pe care ni le-⁠a indicat Heraclit: unul în sus şi celălalt în jos. Pentru Gabriel Bounoure, anumiţi creatori „îl urmează pe primul, care se ridică deasupra morţii şi a imaginilor şi se orienteză către o Gândire-Formă, o Frumuseţe într-⁠adevăr reală”. În mod contrar, celălalt drum – calea descendentă – conduce călătorul spre regiunile Umbrei (nu este oare adevărat că un critic îl descria pe Eugen Simion ca „omul discret din umbra cărţilor sale”?)

De fapt, pe lângă un demers centrat pe reflecţia raţională înscrisă în regimul diurn al ima­ginarului, se revelează un alt aspect – mai personal, mai intuitiv – al creatorului, în special, în Jurnalul parizian, dar şi în alegerile sale literare, adesea legate – dincolo de stimă – de prietenie, precum cea cu Nichita Stănescu:

„Avem în faţă imaginea unui critic nu atât ambiţios cum s-⁠ar crede, ci a unui constructor temerar, din stirprea rară a lui Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu şi Călinescu, marcat de povara «excelenţei» înţeleasă ca alchimia dreptei căi”.

Vedem acest lucru şi în exegeza sa care, în special, privilegiază punerea în evidenţă a profunzimii unei opere, contemplându-⁠i toate laturile tematice, filologice, structurale. Exeget apropiat, prin anumite trăsături, de Jean-⁠Pierre Richard, favorizează devoalarea anumitor teme obsedante pentru scriitor şi critic:

„Ceea ce semnalează oricare mare operă de artă este, cu siguranţă, coerenţa sa internă. Între diferitele planuri ale experienţei se stabilesc conexiuni si convergenţe. A citi înseamnă, fără îndoială, a provoca ecouri, a înţelege noile raporturi, a lega buchete de convergenţe”.

Defininindu-⁠şi metodologia, criticul francez vorbeşte despre o căutare a sensului asemănătoare celei a zeiţei străduindu-⁠se să adune fărâmele corpului lui Osiris pentru a-⁠l recompune: „Ea nu atinge splendoarea lui Phoebus, ivit în zori, înarmat cu evidenţa, decât prin intermediul durerii lui Osiris, sfâşiat, pierdut în umbra nonsensului”. Reflecţie care o întâlneşte pe cea a lui Jean Starobinski:

„Hermes, conducătorul sufletelor şi patronul hermeneuticii, este cel care depăşeşte limitele dintre lumi şi cel care redă zilei ceea ce fusese înghiţit de Noapte sau de uitare”.
Menire grandioasă căreia Eugen Simion i-⁠a consacrat întreaga sa viaţă. Atât critica literară, cât şi predarea literaturii, observă Domnia Sa, au ca scop conservarea şi transmiterea către tinerele generaţii ceea ce consideră a fi „terapia sinelui” şi un „instrument de cunoaştere” într-⁠o lume despiritualizată: literatura. Or, aşa cum bine a arătat Mircea Eliade, în modernitate şi postmo-
dernitate, lectura operelor literare a luat locul recitării miturilor în societăţile tradiţionale. Cu Eugen Simion lectura devine într-⁠adevăr o călătorie iniţiatică spre Centrul sensului, căci ea permite omului modern, care îşi trăieşte, desacralizat, condiţia în istorie, să atingă o altă dimensiune a existenţei deschizându-⁠se spre ontic. Din această perspectivă, lectura are un „rol antropologic instaurativ” şi chiar o funcţie soteriologică.

Traducere din limba franceză de
Dana Oprica

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now