Contemporanul » Modele » Pământ sculptat în mit

Pământ sculptat în mit

Urcând treptele, mi se părea că înaintez printr‑un vis şi‑mi repetam pierdută prin labirinturile‑i vrăjite: nu mă voi opri, voi continua urcuşul

Oricât de abătută sau tristă, oricât de melancolică sau, pur şi simplu, preocupată în exces de ceva anume aş fi, pentru a‑mi lua în posesie inteligenţa emoţională şi a mă readuce încurajator de repede pe linia de plutire, e suficient să‑mi amintesc felul în care reacţionam atunci când – aflată aparent la capătul puterilor, în străinătate sau în ţară – mi se propunea să mai vizităm fie un muzeu, fie o catedrală, fie să gustăm ceva. Ţin minte cu o înfiorătoare şi înduioşătoare, în egală măsură, claritate modul în care brusc mă redresam, alegând exact ceea ce se cuvine în asemenea situaţii între un prânz copios sau o cină şi un muzeu sau o catedrală. Îmi amintesc felul în care subit, ca din senin, redeveneam eu însămi. Nici urmă de melancolie, oboseală, tristeţe. Nici urmă de sfârşeală. Mă întreb, când şi când, în ce mod renăşteam, da, cum de renasc văzând cu ochii, lăsând inima să aleagă ceea ce se cade? Cum de mă refac exact cât ai clipi din ochi? Ce instanţă mă redă, vorba poetului, pe mine însămi mie? În asemenea situaţii, de obicei, la început devin euforică şi nu încetez să mă iscodesc asupra faptului cât de scurt poate fi drumul de la oboseală la euforie, de la sfârşeală la extaz. E ca şi când, după ce escaladezi o pantă abruptă, la capătul drumului te alegi cu un trofeu care te readuce în matca propriei fiinţe neaşteptat de iute. Straniu e că nu rareori, după ce euforia‑surpriză se domolea de la sine şi reveneam în albia liniştii, deşi îşi păstra din prospeţimea şi parfumul surprizei, aşa‑zisul trofeu îmi lăsa, din timp în timp, un gust nedefinit. De parcă l‑aş mai fi văzut, de parcă l‑aş mai fi contemplat exact din unghiul ce mi se oferea. E aproape ca atunci când am recitit, surprinsă şi bucuroasă, unul dintre poemele mele, din care aflam că am mai trecut cândva prin trupul meu. Ţin minte reacţia de atunci: o uimire puternică, explodată într‑un wow, chiar aşa, şi pe aici am mai trecut? Cum de s‑a întâmplat aşa ceva şi eu aflu abia acum? Scrisul ca incursiune pe pământurile necunoscutului. Scrisul ca agendă a uimirilor. Scrisul ca anexă a neînţelesului şi de neînţelesului, căzut pe gânduri şi cântat neostenit.

Eram după o zi arhiplină, cu conferinţe şi lecturi publice, cu un drum lung lăsat în urmă. Totuşi, apropierea de unul dintre locurile minunate ale lumii, capătul traseului programat pentru acea zi, mi‑a dat o stare de bucurie dând peste marginile duhului. Simţeam că, pur şi simplu, se cuvine să mă liniştesc şi, totuşi, spiriduşii lipsei de răbdare îmi dădeau de lucru, când am început să fac exerciţii de îmblânzire, curmate de la sine de proximitatea Parnasului, ai cărui versanţi curgeau înspre şoselele impecabile, învăluindu‑ne şi dându‑ne senzaţia că se scurg din trupurile noastre de carne, senzaţie alternată cu supoziţia că noi ne prelingem din stâncile lor când gri, când portocalii, spre seară transformate în blocuri uriaşe, aproape grena. Nu ne mai săturam să privim, să vedem, să tragem adânc aer în piept cu o bucurie exasperantă, aproape; eram euforici, plutitori, deşi ne regăseam la capătul unui traseu la suprafaţă imposibil.

Eram la Delphi. O, Delphi, Delphi, Delphi! Pământ sculptat în mit. Văzusem trezoreria, locul unde îşi executa serviciile de divinaţie Pythia, coloanele Templului lui Apollo, patronul luminos al artiştilor. Ne lăsasem cuprinşi de tăcerile prelungite şi rotunde, ca Omphalos‑ul atins cu o sfială copilăroasă, de parcă am fi fost surprinşi într‑un moment în care făceam ceva ce nu se face, de obicei, tăcerile fiind curmate de un schimb de replici ce frizau parcimonia, dacă nu avariţia. Ca şi când, în acele clipe desăvârşite, cuvintele ar fi fost respinse de sinele profund, avid să privească, să savureze şi să înmagazineze cât mai multă lumină, cât mai multe imagini, fragmente de ziduri, pante montane, monumente, porţiuni de coloane, aurării cu rădăcina în cer, respiraţii de zeităţi absconse, taciturne şi nespus de grăbite să se ofere, urmând o seamă de legi secrete, accesibile, câteodată, exclusiv iniţiaţilor. Da, în acel loc – şi în acel loc – ne simţeam privilegiaţi, aleşi să ne aflăm acolo exact atunci, în acele ore, în acea zi, în acel an. În pofida incipientei oboseli, dată uitării parcă, urcam, urcam, urcam. Şi pe măsură ce înaintam, învingeam oboseala, de care în realitate uitasem cu desăvârşire, când, brusc, mi s‑a făcut foame. Se întâmpla exact ca atunci când scriu. Din experienţă ştiu că în cazul în care mi se face foame în timp ce sunt în faţa laptopului şi scriu, nu m‑aş opri pentru nimic în lume şi continui să‑mi fac datoria, uitând de senzaţia acută care, ciudat, trece, de parcă n‑ar fi existat. Asceza ca dar şi împlinire în timpul scrisului. Atunci, la Delphi, urcând treptele, mi se părea că înaintez printr‑un vis şi‑mi repetam pierdută prin labirinturile‑i vrăjite: nu mă voi opri, voi continua urcuşul, aici e raiul, raiul pe pământ, repetam, uitându‑mă ba la munţii din jur unduindu‑şi coamele inegale, ba la aurăriile din cerul de o seninătate ameţitoare.

De la acest loc magic, contemplat, visat, măsurat, gândit şi răsgândit, gândul îmi fuge, previzibil pentru cei care mă urmăresc, la scara lui Iacob – imagine urmată de îndată, în logica inimii mele, de Scara Virtuţilor, pictată magistral, bunăoară, pe unul dintre zidurile exterioare ale Mânăstirii Suceviţa şi contemplată într‑un aprilie însorit şi ultrageneros în daruri, deşi – coincidenţă neîntâmplătoare – şi atunci eram la capătul unui maraton de evenimente şi, ca să păcălim oboseala ce risca să se surpe într‑un surmenaj de pomină, în loc să oprim maşina – căci era timpul – şi să gustăm ceva, am continuat drumul spre un alt aşezământ de cult, lista întocmită la primele ore ale dimineţii în timpul micului dejun dându‑ne de lucru în exces şi repunându‑ne pe drumul ales. Ca şi atunci când descinsesem la Florenţa şi vedeam o catedrală după alta, un muzeu după altul, fremătând la gândul că, în sfârşit, în sfârşit, voi vedea şi casa în care a fost scris romanul Idiotul, lăcaş considerat sfânt, pentru că între zidurile acelei încăperi dragul epileptic sfânt, ultimul barbar al omenirii, Dosto, a revoluţionat tipologia iisusiacilor, creându‑l pe cneazul Mîşkin. Pentru a nu mai păţi ceea ce mai păţisem, când, dată fiind intensitatea căutării acestui punct de atracţie irezistibilă despre care am mai scris, ratasem, fiind pe Ponte Vecchio, cam la mijlocul trecerii acesteia pline de surprize peste râul izvorât din versantul meridional al muntelui Falterona, de astă dată, m‑am oprit pe jumătate amuzată, pe jumătate… Pur şi simplu, am prins un unghi prielnic şi m‑am uitat îndelung la apele fluviului care traversează Toscana, respirând din ce în ce mai adânc până m‑am echilibrat, cu gândul întors spre exerciţiile spirituale făcute în siajul Fiului Lacrimilor Sfintei Monica şi ale lui Ignaţiu de Loyola. Oricâte vieţi ale sfinţilor am citit şi aş citi în continuare, probabil că privirile mi se vor agăţa – aşa cum mi s‑a întâmplat nu o dată, parcurgând tomuri axate pe un asemenea subiect – de aceeaşi întrebare: cum au reuşit, Dumnezeule?

Diversiunea făcută se cuvenea fortificată. O fracţiune de secundă şi… aş fi optat pentru o gustare, un suc poate sau un sendviş cu legume. Cunoscându‑mă şi, totuşi, conştientizând faptul că mai am multe de învăţat despre mine însămi, inclusiv despre rezistenţa la tensiuni la suprafaţă imposibile, ţin minte că am surâs, în vreme ce paşii mă duceau, de astă dată, cu un calm fără fisură spre locul visat. Pentru a mă verifica dacă mă stăpânesc desăvârşit, pentru a mă pune, din nou, la încercare, am amânat împlinirea visului de a vedea casa în care a fost scris Idiotul, tratând realitatea râvnită, imaginată până la saţietate, ca pe o realitate rotundă, împlinită, de care am reuşit, o, în sfârşit, să mă detaşez savurând darurile nepăsării. Pentru început, am trecut printr‑un anticariat, unde am zăbovit printre tablouri şi mobilă de epocă, am vorbit cu proprietarul, care m‑a lăsat să mă delectez în una dintre camerele din capătul magazinului enorm, prin care m‑am plimbat aşa cum ieşi să iei aer dintr‑o altă epocă fie citind, fie călătorind, fie rugându‑te. Abia atunci când aproape că uitasem de ţinta ţintelor tuturor periplurilor din acea zi, m‑am ridicat din fotoliul stil empire şi, traversând o stradă îngustă unde mirosul veneţian mă izbise în plex, m‑am dus la trofeul, vârful acelei zile. De câte ori trecusem pe lângă acea casă, în accepţia mea sfântă, fără să fi remarcat că acolo e locul! Am descris de câteva ori această odisee florentină în intenţia de a înţelege ce mi s‑a întâmplat atunci. Am scris de mai multe ori despre peripeţiile avute din cauza tensiunii aşteptării unui lucru sau a unui fenomen anume, când acea tensiune te face să nu mai vezi exact, să îţi scape lucrurile şi, evident, esenţele. E ca şi când ai trece pe lângă existenţă, pe lângă întâmplările, evenimentele ei, rămânând închis în ghemul de tensiune dinlăuntrul tău, ca o privighetoare în colivia ei cu uşa semideschisă; darul de a trăi ancorat în apele nevăzute ale prezentului, dar admirat, între alţii, de Erich Auerbach, bunăoară, care, lucrând la cartea vieţii sale, constată faptul că nu‑şi poate permite luxul de a face abstracţie de vârfurile literaturii ruse, care, între altele, tocmai în acest sens excelează: ancorarea cu rădăcini cu tot în pământul prezentului. Secretul e ca, stăpânind tensiunea de care eşti locuit, s‑o transformi în instrument, fără s‑o învingi de tot. Respectând‑o şi urmând‑o, să nu te pierzi pe tine însuţi, să te detaşezi la timp. Acum consemnez aceste observaţii cu răceală, aproape. Atunci însă… După ce m‑am uitat îndelung la clădirea nu prea mare, aflată vizavi de Palazzo Pizzi, am traversat strada spre impunătorul palat care adăposteşte nu puţine capodopere şi am contemplat vila elegantă unde a locuit Fiodor Dostoievski. Placa ce consemnează acest amănunt ţinând de istoria literară e atârnată la o înălţime de peste trei metri. E limpede că din imediata proximitate a palatului aş fi văzut îndată casa. Era vizavi.

Ori de câte ori ţii să te iei în stăpânire, să te apropii iarăşi de tine şi apoi de lucrurile ce nu‑ţi sunt indiferente, se cuvine să‑ţi pui la lucru inteligenţa emoţională. Se impune să păstrezi o distanţă pentru a vedea cu exactitate. Distanţa te va servi, te va ajuta să vezi în lumina adevărată, care îţi va înlesni accesul la esenţele obişnuite cu paşi înceţi şi respiraţia adâncă. Doar că, vorba protagonistului romanului în versuri Geniul inimii, la nivel teoretic toţi suntem genii, practica dă cu noi de pereţi. Atunci… Să ne întoarcem cu faţa spre natură. Să învăţăm printre albatroşi, porumbei şi, de pildă, mesteceni sau pini cum să redevenim noi înşine. Când ceva anume le atrage imperios atenţia, porumbeii sau albatroşii îşi încetinesc paşii, pun căpşorul pe o parte, ca şi când ar fi căzut pe gânduri, şi se apropie de obiectul de care sunt interesaţi oarecum lateral, ca să nu zic pieziş. Şi mai e ceva la mijloc atunci când sunt aduse în discuţie esenţele. Michelangelo îi spune simplu: smerenie. Şi susţine că fără ea nu se poate. Cel care vedea prin marmoră şi o asculta ca nimeni altul, evident, ştie ce spune.

Aici aş fi pus punct, dacă nu m‑aş fi întrebat cum definea Michelangelo smerenia. Ceva insinuant, abia sesizabil, îmi sugerează că acest spirit renascentist ezita să pună un semn de egalitate între smerenie şi modestie, căci era conştient până în măduva oaselor de forţa atotputernică şi atotvăzătoare care creează din iubire ordonând totul: forme, linii, munţi, ape, vieţi, gânduri, destine într‑o lumină a cărei putere familiară rămâne în vecii vecilor apropiată, cunoscută şi, totodată, în vecii vecilor străină, având grijă să păstreze enigma intactă. Aproape.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now