Contemporanul » Modele » Nobleţea mândriei scrisului

Nobleţea mândriei scrisului

Am nădăjduit întotdeauna să ecranizez Bunavestire… Simţeam că e chemarea unui duh vrăjit care mă ademeneşte. Cartea mă cuprindea, îmi dăruia senzaţii, stări, gânduri, plesnindu‑mi sufletul cu violenta ei magie

„Libertatea, iată formula omului.”
Dostoievski

Citesc pentru a‑mi odihni întrebările…

Am nădăjduit întotdeauna să ecranizez Bunavestire... Simţeam că e chemarea unui duh vrăjit care mă ademeneşte. Cartea mă cuprindea, îmi dăruia senzaţii, stări, gânduri, plesnindu‑mi sufletul cu violenta ei magie. Am visat acest film luni în şir în nopţile de insomnii când mă întâlneam cu lumea ei, în vacarmul atâtor voci disonante care mă strigau şi năşteau în mine alerta unei nebunii posedate de entuziasm, o stare de veghe tensionat‑euforică ce mă subjugase. Am rămas tăcut în tristeţea visării, obsedat să rostuiesc în imagini filmice un univers care mă obliga prin mărturisirea adevărului la atitudine… Bunavestire era întemniţată de demagogi, politruci şi ticăloşi zeloşi şi umili…

Citesc pentru întărirea singurătăţii prin ecouri şi umbre. Cărţile dau sprijin vieţii şi înnobilează adevărata oglindă a conştiinţei. Astfel ne aducem aminte de rândurile adânci şi cu belşug profund ale lui Rilke: „Pierderea, oricât ar fi de crudă, nu poate nimici posesiunea… Arta e un mijloc de a lua în stăpânire, e o posesiune, după cum şi artistul, la rându‑i, e un «posedat»; nu de duhuri rele, ci de spirite iscoditoare. Şi astfel, îi pune capăt, da; şi o afirmă; nu‑i decât o a doua dobândire, lăuntrică întru totul de data aceasta şi nespus de intensă”.

Literatura creată de Nicolae Breban este o parabolă integratoare a unui paradis cufundat în vâscul unui circuit al suferinţei ce nădăjduieşte continuu, disperat, către a fi… „Să sporeşti natura în stilul naturii. Să sporeşti natura, nu numai să o înregistrezi. Ce destin de cunoaştere mai frumos se poate prescrie omului” (C. Noica). Literatura brebaniană este o parabolă prin faptul că se referă la statutul cititorului, ca o necruţătoare solidaritate de destin. Noţiuni delicate şi fragile ca acelea de suflet şi instinct a căror radiografiere tulbură adâncul certitudinilor, întâlnesc în vertijul universului scriitorului căi de iluminare ce dimensionează ceremonialul simplităţii iniţiatice a durerii ca esenţă a abisului ontologic.

Această operă dezvăluitoare, act de cultură, prin spiritul său tragic‑grotesc, dă inimii cugetare, şi‑şi sărbătoreşte fapta creaţiei, omologând cu toată autoritatea meditaţiei tainele structurilor paradoxale, ca singurele ce ne pot fi de ajutor pentru a explora întrucâtva ceea ce se petrece atunci când ştii că moartea e viaţa trăită… şi viaţa e moartea ce vine… Întâmplătoarea întâmplare (J. Monod) are aură stranie însubstanţializând cu umor viril trasee ce creează conştiinţei de sine chip reflectat şi reflectant al politropiei naţionale româneşti.

„Spiritul e tare ciudat. E nevoit să creeze” (Mircea Eliade).

Dostoievskian prin polifonia cuprinderilor psiho‑sociale, niciodată înfrânt de nemernicia vieţuitoare în luxul fardat al existenţei, Nicolae Breban cercetează înăuntrul destinului cu tăria unui Sisif acoperit de solitudinea arzândă a exaltării încrederii. Pare de la sine înţeles codul de atenţionare a temelor acestor opere în care vibraţia poetică se dezvoltă prin/în sensurile de profundă ambiguitate ce iradiază energii de o blestemată‑nobiliară frumuseţe; creatorul şi opera fiinţând o misterioasă unicitate, o revoltă către adâncime ce atinge cu subtilitate o undă de veşnicie. Literatura brebaniană hrăneşte clipa, vremelnicia, cu viul imaginaţiei ce o strecoară în timpul ecourilor. Părtaş al melancoliei baudelairiene, pe veci ispitit de Proust „casele, drumurile, bulevardele sunt trecătoare, vai, întocmai ca anii”, îndrăzneţ şi viteaz, scriitorul, printr‑un efort crucificator, caută valorile sublime ale materiei prime ce se găsesc ca zăcământ de umanitate, pângărit, dar nu sufocat de nimicnicie, stare virgină de sacralitate ascunsă în fiecare din noi, pe care arta, când e autentică, vizionară, incită călăuziri, intensităţi emotive, stări de beatitudine…

Creaţia romancierului însufleţeşte viaţa vieţii şi este – în ciuda citirilor grăbite, literale, neimaginative, dirijate de banalitate temătoare ori standardizate din incapacitate reflexivă – o apologie a existenţei sacralizate, impulsul sfânt al lui Hölderlin. Adevărul acestei opere de gândire interogativă, discretă în violenţa sa metafizică, vis al nefiinţei neitzscheene, salvat de irealitatea imediată prin aducerea la suprafaţă a tot ce este neapărat necesar şi viu. Fiinţele nu sunt simple asamblări de organe, ci „sisteme de sisteme” (Ştefan Lupaşcu)… Frumuseţea şi taina operei de artă stau dincolo de ce vede ochiul în pagina scrisă şi ce se crede într‑o primă instanţă că spune aceasta.

„Să fii poet înseamnă să pofteşti o nelinişte a cărei consumare printre vârtejurile totalităţii lucrurilor existente şi presimţite provoacă – în momentul dării lor în pârg – fericirea” (Rene Char).

Inteligenţă, puternică în întristare, virulentă şi tragic melancolică, vasta versiune existenţială a trecerii prin viaţă, ca semn de biruinţă, obligă spiritul să creeze dinlăuntrul operei mărturisite o altă creaţie secundă, care rezultă şi se relevă prin semnificaţiile plurale. Scopul creaţiei e revelaţia în formă sensibilă a celor neştiute de noi, dar purtătoare de crez destinal. Cum poţi iubi un om pe care nu‑l cunoşti? Dar cum poţi cunoaşte un om pe care nu‑l iubeşti? – e bunavestirea… jocului şi a fugii… animalelor bolnave.

Nicolae Breban e o răspântie. Ademenit de viaţă ca un profet de cuvântul lui Dumnezeu, scriitorul îşi strigă revolta râzând în hohote ca un naufragiat rege Lear, în mijlocul furtunii pământeşti, cu lacrimi înrourate de pofta de a trăi descătuşat de păcate…

  1. Steinhardt amintea undeva că literatura, fireşte, nu este numai text, cum greşit şi obtuz s‑a crezut în ultimele decenii. Da, neîndoielnic e lucrare cu şi prin cuvinte, scoatere în vileag a puterii semnificante sălăşluitoare într‑însele. Că aceasta‑i realitatea, o dovedesc pentru limba română şi marile nume de scriitori unde se aşază cu voce distinctă prin creaţia lui şi Nicolae Breban.

Jocul cuvintelor armează puteri de măiestrie în stare să detoneze rostul în înţelesuri emoţionale adâncite în violente, tainice semnificaţii. Romancierul ne mărturiseşte prin cuvinte şi dincolo de ele starea umanităţii ce se năruie agresiv, debusolată în lăturile unei civilizaţii agonice, mascaradă absurdă împăunată lozincard cu idealuri. Parabola, grotescă şi dureroasă, parabolă a orbilor, îşi are identitate artistică emblematică în literatura de verticalitate ideatică pe care prozatorul o depune ca mărturie a întregii sale vieţi… Înzestrat fiind la cel mai înalt grad de atributul comunicării interumane, aş îndrăzni să spun că harul brebanian vine din inteligenţă, o inteligenţă născută şi întreţinută de stările intens emoţionale care îl trăiesc, dependentă de intelect şi erudiţie, de instinct şi raţiune, de o potenţă creatoare virilă şi o sensibilitate feciorelnică responsabilă.

„Cea mai înaltă datorie etică a cuiva este să devină o personalitate” (Octavian Goga) – iată că şi „personalismul” îşi are un înaintaş în rândul gânditorilor români. Într‑o frenetică răvăşire de bucurii visate, trăite sau închipuite întotdeauna cu obsesivă năpăstuire existenţială, romancierul ştie că a trăi fără ideal înseamnă a nu trăi deloc. Caracteristica operei sale, fertilitatea ei, constă în aceea că, citind‑o, anulează orice altă stare de spirit ce concurează momentul lecturii, insuflându‑i‑o cititorului pe cea proprie operei. Mai ales acum când „Europa nu mai crede în norme morale, când omul de artă îşi închipuie că are numai drepturi, nu datorii” (Ortega y Gasset).

Străin printre ai săi, Maestrul aşază în athanorul creaţiei literare contemporane seninătăţi incendiare, momente de protest şi dezamăgire, burlesc existenţiale ce ţintesc esenţa cu durere prometeică. Toate acestea desăvârşind convulsiile unei poetici de rang nobiliar. Zarathustra îi cerea vieţii să cânte în loc să vorbească… să pătrundă Taine… Sigur, romanele brebaniene sunt orchestraţii simfonice ce cuprind în concretul lor (aşa cum muzica, arta perfectă reuşeşte) abstractul. Există o spaimă de gratuitate a cuvintelor, o neliniştitoare sevă a încărcării energetice a frazelor ce definesc relaţiile interumane cu pluralităţi organice ce întreţin arhitectura unei gândiri aprinse, lumină printre conturul umbrelor.

Opera lui Nicolae Breban trăieşte în suflarea harică a demnităţii. Ştim încă din vremea zeilor că omul se deosebea de aceştia, fiindcă lui i se pune problema opţiunii şi din aceeaşi pricină condiţia lui este tragică. Spirit tragic se numeşte acela care pune demnitatea mai presus de speranţă. Panagiotis Kanellopoulos, lărgind problema, o aşază în seria întrebărilor referitoare la prezenţa omului în lume. „Dar este, oare, natural să existe, pe lângă atâtea fiinţe sau obiecte care nu au nici relaţie subiectivă cu funcţionarea minţii, o fiinţă care gândeşte şi pune întrebări? Nu cumva omul însuşi nu‑i cu totul natural, întocmai ca demnitatea? Este oare normal să existe, lângă mişcarea pietrei care cade, mişcarea minţii omeneşti care se înalţă mereu? Şi este oare natural ca mintea omenească să depăşească însăşi raţiunea, să fie stăpânită de neliniştea universală, punând întrebări care conduc la limite extreme? Este natural să fie astfel natura omului? Să fie atât de diferită de natura celorlalte fiinţe şi obiecte din univers?”

„Demnitatea e o pildă de intimitate şi încăierare cu însăşi taina dedublatei noastre firi. E un pariu riscant, totuşi aducător de foloase proporţionate riscului asumat” (N. Steinhardt).

Sintetică şi densă, literatura lui Nicolae Breban făureşte în noi prin conflicte insolite dispoziţii emotive şi paracugetătoare atât de puternice, încât ne poate, în cele din urmă, dezvălui stări şi relaţii ascunse până atunci, o fertilă comoţie a minţii şi simţirii care stă la baza oricărei pătrunderi în labirintul înţelesurilor acestei opere contemporane şi, totodată, atemporală care atinge virtuţile exemplarităţii.

Pascal ne propune soluţia cea bună şi ne arată de ce nu‑i lucru nimerit să părăsim demnitatea în uitare: „E primejdios să insişti asupra egalităţii omului cu vitele, după cum e periculos să‑i arăţi cu prea multă insistenţă şi, fără a‑l face să‑şi vadă josnicia, măreţia de care se bucură. Este însă şi mai periculos să‑l laşi neştiutor, şi de una, şi de alta”.

Încrezător în originalitatea condiţiei umane, Nicolae Breban, ca şi Stendhal, Camus şi Cioran, ştie că numai de unul singur are a se teme; de sine însuşi când se priveşte în faţă… Dar lumina minţii, onoarea şi talentul îi aştern în suflet pentru a‑l trăi textul arghezian cu care a fost binecuvântat: „Scrisul, ca şi dragostea, e poezie”.

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now