Contemporanul » Modele » Nicolae Breban, sensul vieţii şi al operei

Nicolae Breban, sensul vieţii şi al operei

Gestul lui „brutal”, care a surprins lumea literară şi politică a vremii, s‑a dovedit a fi însă, până la urmă, ca să mă exprim în maniera celui ce a scris În absenţa stăpânilor, un „noroc de destin”

În toate personajele create de Nicolae Breban, bărbaţi sau femei, atât de vii, îl regăsim pe creatorul lor. Multe dintre ele l‑ar îndreptăţi pe romancier să‑l prafrazeze pe Flaubert cu faimoasa mărturisire: „Emma c’este moi”. Mai mult poate decât despre alţi mari prozatori, autorul Îngerului de gips şi al Buneivestiri este „devorat” de literatura sa. În momentele în care privirea înapoi, la drumul străbătut, a devenit din ce în ce mai irepresibilă, Breban s‑a întors din lumea romanelor sale în propria‑i biografie, parcă pentru a şi‑o lua din nou în stăpânire, nu fără melancolia şi angoasa celui care simte că a învins, fiindcă este un învingător. S‑a întors însă nu cu intenţia de a scrie neapărat o (auto)biografie în maniera clasică. Cele patru volume intitulate goethean: Sensul vieţii (2003‑2007) şi Viaţa mea (2017) ilustrează pe deplin concepţia lui Breban despre scrierile memorialistice. Care sunt, spune el, altceva decât povestire, decât „cronică”. Şi, într‑adevăr, cărţile amintite nu sunt nici cronică, nici autoficţiune, ci mai degrabă o subspecie hibrid marca Breban în care scriitorul rememorează multe fapte biografice, unele dramatice, care dau seamă de traiectoria unui destin, fără a fi vorba de „subspecia literară numită memorialistică sau mărturie, témoignage, cum îi spun francezii”. Şi asta pentru că, mai mărturiseşte autorul – „eu nu am încredere în «biografii», indiferent că ele sunt făcute de autor, par lui même, sau de o persoană străină, deşi înţeleg «nevoia de piaţă» în cultură, dar şi în larga opinie publică, a acestui produs. Pot chiar înţelege elementul pozitiv al biograficului în istoria literară, de la Saint‑Beuve la magnifica Istorie a literaturii a lui Călinescu”. Breban constată, de pildă, că „«interesantul» volum autobiografic al criticului de prim rang care a fost Ion Negoiţescu, mort, în exil, la München”, carte în care evenimentele biografice sunt relatate diacronic, este dezamăgitor, „deşi autorul are ştiinţa scriiturii şi rutina ei”. De ce? Fiindcă, cu toate că I.N. se străduieşte să fie sincer, nu reuşeşte să comunice nimic adevărat despre viaţa sa, care a fost o experienţă, crede Breban, de‑a dreptul fantastică: „Poate mai «sinceri» au fost marii critici Ibrăileanu şi Călinescu, refuzând să publice «jurnal» sau «autobiografie», riscându‑se, cu rezultate excelente, în roman. Cu siguranţă aflăm infinit mai multe despre «omul Ibrăileanu» din Adela sau despre pulsiunile egocentrice, naiv‑paranoice ale «omului Călinescu» în Bietul Ioanide!”. Mărturiile contemporanilor despre o personalitate sau alta!? „Întrebarea este cine le face. O bravă menajeră care ar relata că domnul Schopenhauer iese mereu pe stradă cu câinele său, fără a şti altceva, nu ne descoperă axul vieţii filosofului. Numai cine consultă opera îşi dă seama că filosoful german, crezând într‑un individ metafizic, ţinea imperturbabil un câine de aceeaşi rasă şi formă, fiind convins că reprezenta acelaşi arheu canin. Eminescu a avut parte de martori insignifianţi şi obtuzi, persoane care l‑au văzut la ospiciu sau în localuri, şi care ne‑au lăsat unele anecdote. Şi totuşi figura lui Eminescu se ridică până la cer dintre aceste oneste furnici care au mers numai pe lângă tălpile lui”. Există în scrierile subiective ale lui Nicolae Breban confesiuni, autoanalize, inserţii eseistice, evocări ale unor evenimente şi întâlniri importante, chiar decisive, schiţe de portret, în fine, pagini în care „gheara leului” se vede şi se simte de la distanţă. Spre deosebire de romanele sale, cu începutul lor greoi, Sensul vieţii debutează ca o naraţiune autobiografică ce dă impresia că va continua într‑un stil alert, nespecific de altfel autorului Animalelor bolnave şi al Drumului la zid, impresie însă repede spulberată. O scurtă incursiune genealogică întreprinsă cu un fel de umilinţă orgolioasă, convertită repede în „pulsiune paranoidă”, ca să preiau sintagma sa, e ca o ridicare de cortină: „M‑am născut în prima treime a secolului XX în nordul ţării, în casa unui tânăr preot greco‑catolic, căsătorit cu o nemţoaică din sud, din Banatul sârbesc, născută, ea însăşi, într‑un castel din Ungaria. Bunicul meu dinspre Mamă, Iosif Böhmler, a murit pe front, în armata austriacă, bunicul meu dinspre Tată, Nicolae Breban, protopop, a murit într‑o comună de lângă Baia Mare, unde este îngropat în curtea bisericii pe care a zidit‑o. Dinspre Brebani, mă «anunţă» un lung şir de preoţi de ţară, maramureşeni, de partea Böhmlerilor, un clan de comercianţi, dintre care ultimul, singurul frate al Mamei, Mihail, a murit cu câţiva ani în urmă, ca negustor de obiecte din fier, lângă Viena, în oraşul Eisenstadt, loc în care Joseph Haydn a fost, timp de peste trei decenii, compozitorul curţii contelui Esterházy./ E imposibil, se pare, să scapi, să «evadezi» din linia genetică a familiilor «reunite», mai ales când ele, cele două clanuri, «triburi», respectă într‑o asemenea măsură tradiţia profesională; dintr‑un şir de preoţi şi unul de comercianţi nu putea «ieşi» decât un hibrid, un fel de «preot comerciant», profil care, dincolo de insolitul «situaţiei», poate spune cu mult mai mult despre mine decât capitole întregi./ Preot, evident, cu pulsiunea paranoidă de a «avea un mesaj» de transmis omului şi umanităţii, înzestrat cu un fel de super‑ego, purtat peste tot, aproape, ca o insignă – un super‑ego descifrat cel mai adesea fals ca o trăsătură megalomanică, dar care, de fapt, trădează mai degrabă o oarbă credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman”.

Am dat acest lung citat şi m‑am oprit la „oarba credinţă în literatură”, fiindcă multe s‑au spus şi se pot spune despre Nicolae Breban, ca despre oricare personalitate accentuată, complexă, dar credinţa oarbă în literatură, devoţiunea faţă de aceasta şi ambiţia de a construi o operă nimeni nu i le poate nega. Breban este fascinat de putere. Dar nu de puterea politică sau de cea a banului. Pentru el, puterea, menită nu doar să‑i satisfacă ego‑ul, ci să‑i motiveze existenţa, înseamnă literatură, roman. Sentimentul că poate rata tocmai în acest teritoriu victoria şi, cine ştie, lupta însăşi l‑a însoţit multă vreme: „Nu, «spaimele ratării» nu m‑au părăsit nici după apariţia, cu succes, a primelor trei romane, şi ele nu m‑au părăsit nici azi, când unii, din amabilitate, mi se adresează cu apelativul «maestre». Aceste «aprehensiuni insistente» ce mi s‑au agăţat de propria personalitate, ca şi unele «zdrenţe indelebile ale memoriei» sunt, de fapt, marele dar al carierei mele, ca şi Timpul, cele câteva decenii în care am putut să‑mi desăvârşesc, public, dacă nu «opera», oricum «proiectul ei», îngheţat în cărţi ce‑mi poartă, indiscutabil, «la griffe», marca, pecetea”. Toate „triumfurile”, toate câştigurile şi „căftănirile” unor mediocri nu fac doi bani pe lângă ratarea unui om superior înzestrat şi dominat de obsesia de a construi, de a crea. Sentimentul ratării e marca nobleţii şi viaţa, istoria fac ce fac şi, dacă nu întotdeauna, oricum de multe ori, îi ajută să învingă în primul rând pe cei chinuiţi de teama ratării. În rest, nu avem decât o mulţime de „realizaţi” şi „nerealizaţi”. Iar de ratat – zice Breban – „nu ratează cu adevărat decât adevăraţii creatori, cei care nu‑şi ating modelul sau arta visată!”. Octavian Paler spunea că până şi Michelangelo a ratat pentru că a năzuit să sculpteze şi nu a mai avut timp să o facă. Cauzele ratării pot fi multiple, drama e aceeaşi. Un episod rememorat în Sensul vieţii mi se pare grăitor privind teama de ratare a lui Nicolae Breban. După ce fusese grav bolnav la puţin timp de la ieşirea din adolescenţă (cumplita maladie a lui Bouilland), în iarna anului 1964, contractează o gravă pneumonie. Este dus cu un taxi la spital de prietenul lui, Nichita Stănescu. Dar „într‑o seară de Duminică, după ce primisem vizita îndelungă a prietenilor mei literari, aceiaşi, «grupul» (Nichita, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Florin Mugur – nota mea), ieşind pe coridor, m‑am aplecat şi am scuipat într‑o sputieră sânge, compact, amplu şi, într‑o clipă, trupul meu, ce o lua ca de multe ori înaintea gândului, a îngheţat: aveam cancer pulmonar, mi‑am spus, şi m‑am întors în rezerva în care dormeam cu un alt bolnav – fapt comic, acesta, un muncitor, era într‑adevăr bolnav de un cancer pulmonar pe care nu‑l dramatiza prea mult! M‑am culcat şi m‑am întors cu faţa la perete, «contemplând dezastrul»: nu, nu voi fi niciodată un scriitor!”. Breban nu publicase la acea dată nici o carte – Francisca, romanul său de debut, avea să apară în 1965 – când trecuse deja de 28 de ani, vârstă până la care – consideră el – „nu aveam ce rata, eram nici mai mult – nici mai puţin decât un provincial ca origine, dar şi ca ticuri intelectuale, cu o cultură lacunară şi, mai ales, fără cel mai mărunt semn de originalitate! Trăiam în cochilia interioară, ascunsă, a spiritului meu, o sfâşiere dramatică: disproporţia flagrantă, până la marginile ridicolului, între «aspiraţie» şi «realizare». Nici socialul nu putea fi făcut răspunzător de «impotenţa» mea, indivizi de vârsta mea, Labiş, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, scriau bine, uneori foarte bine, şi «publicau», unii aveau chiar volume excelente, bine primite de critică!”.

Nu‑mi dau prea bine seama ce înţeles conferă Nicolae Breban sintagmei biografie socială. De altfel, social, socială sunt cuvinte pe care le repetă în cele mai neaşteptate contexte: „absurdul social”; „socialul stalinist noroios”, „defect social” etc. Ceea ce am înţeles însă este că „biografia (sa) socială” începe sub semnul unei duble lupte „încordate”: cu stalinismul „abject, cu adevărat reacţionar, duşmănos artei şi naţiunii române” şi cu „propria mediocritate, care părea evidentă şi instalată o dată pentru totdeauna”. La câţiva ani de la absolvirea liceului, se afla în casa unde mai târziu avea să‑şi scrie primele cărţi; „era toamnă, afară cerul era închis, o ploaie fină şi apăsătoare presa micul oraş de pe malurile Timişului”, iar situaţia sa „era ea însăşi «apăsătoare»: funcţionar la 17 ani la Oradea, la 18 ani ucenic strungar la Uzinele 23 August din Bucureşti, exmatriculat de două ori, în ’53 şi ’54, de la Facultatea de Filosofie (…), bolnav în clipa aceea de un «icter mecanic», dobândit probabil în cele două luni de spital, urmam oarecum disperat – dar şi amuzat, cu gustul «micii aventuri»! –, în oraş, o şcoală de şoferi profesionişti, «să am o meserie». Ar fi trebuit, în acea după‑amiază când totul mi se închidea în faţă, când colegi de‑ai mei şi prieteni, «inferiori mie», credeam!, intelectualiceşte vorbind, erau deja spre sfârşitul studiilor superioare, ar fi trebuit, spuneam, să fiu disperat; eram doar uşor deprimat, o uşoară, persistentă panică «mă locuia», e drept, dar o uitam repede, adâncindu‑mă în lecturile mele bogate şi «inutile» sau ascultând ore întregi, la masivul aparat de radio, muzică de operă şi clasică”. Nu numai în acea zi de toamnă, ci şi în întreaga sa viaţă Breban dă impresia că se surprinde mereu în urmă, că are mereu foarte mult de recuperat, că, prins într‑o competiţie cu alţii şi mai ales cu sine, este stăpânit de teama că nu o va câştiga, că va eşua. Memoriile sale (să le numim totuşi astfel) ne dezvăluie o fiinţă nicidecum slabă, dimpotrivă puternică, dar o conştiinţă convulsivă. Există un clişeu la care mulţi scriitori şi artişti recurg atunci când se confesează şi anume că – vezi Doamne! – pe ei i‑a ales cutare artă, cutare profesiune şi că alegerea nu le aparţine. E un fel de a spune – cu modestie, nu‑i aşa? – că sunt nişte aleşi. Dacă e vorba de alegere, Nicolae Breban face parte dintre cei care ei au ales. El nici măcar nu a fost un precoce şi se declară „extrem de bucuros” de a nu fi fost – „în felul acesta, nu numai scăpând unei reguli triste a geniilor precoce ale literaturii române – de la Cârlova, Bolintineanu până la Eminescu şi Labiş –, dar, ţinând cont de faptul că «ambiţionam» să «fac roman», roman în tradiţia copleşitoare a unui Dostoievski, Th. Mann, deci o operă amplă şi reflexivă, scriitorul ce urma să devin avea neîndoios nevoie de un lung timp de germinaţie şi formare şi de unul şi mai lung, mai amplu de expresie şi de «luptă de afirmare» a propriilor texte”. Pentru a izbândi a fost nevoie, aşa cum s‑a dovedit, şi de un anumit – cum să‑i zic?! – anturaj scriitoricesc. Apoi, de un debut convingător şi de o critică deopotrivă încurajatoare şi catalizatoare. Experienţa „falsului bănăţean”, a şoferului care lucra la un minister, dar care aspira la înalta demnitate de Scriitor arată că cel puţin una dintre cele trei condiţii, fundamentală, s‑a îndeplinit: a pătruns, a fost primit, în grupul lui Florin Mugur şi apoi în cel al lui Nichita Stănescu, compus din trei poeţi (ceilalţi doi fiind Cezar Baltag şi Grigore Hagiu), un critic şi teoretician literar de anvergură (Matei Călinescu). Acest grup – afirmă cu recunoştinţă – „m‑a ajutat nu să ajung ceea ce sunt, dar ca acest lucru să se facă mai repede, mai curat, mai profesionist şi, mai ales, mi‑a dăruit pentru prima oară în zbuciumata mea, deja, tinereţe, primul reconfort moral, psihic, primul, clarul, inconfundabilul semn al Norocului”. Într‑un moment când critica literară abia dădea nişte palide semne de emancipare, după experienţa sterilizantă a „realismului socialist”; când nu exista o autoritate critică de necontestat, o „curte de casaţie” a valorilor estetice, grupul lui Nichita Stănescu, reunind câţiva tineri de real talent, cu o fervoare intelectuală novatoare, era unul de puternică emulaţie, un fel de club de dezbateri ai cărui membri înţelegeau să se sprijine în proiectele lor, nu fără însă a le supune analizei critice şi a‑şi exprima tranşant opiniile. Butada binecunoscută „de scris şi de murit, nu scrii şi nu mori decât singur” exprimă, fără îndoială, un adevăr, dar un adevăr care nu exclude, ci presupune „proba grupului”. Exemplară este solidaritatea lui Breban cu generaţia şi grupul său pe care nu o dată o mărturiseşte cu un recognoscibil patetism viril.

Există, nici vorbă, şi o angoasă a lecturii, aşa cum este una a călătoriei sau a primei întâlniri cu fiinţa iubită, ori numai dorită, de obicei, aceasta din urmă, semiratată sau ratată de‑a binelea. Memoriile lui Breban, ca şi romanele sale, nu te scutesc de o asemenea angoasă. Cu atât mai mult cu cât naraţiunile sale subiective nu au un ritm alert. Preocupat de o temă sau de o idee, el are plăcerea parantezelor, a digresiunilor ample cu accente psihanalitice, asta şi din ambiţia uşor donquijotescă de a spune mai mult decât tot. Or, văzând sub titlul Sensul vieţii înscrisă menţiunea memorii şi nu eseu filosofic sau roman, cititorul se aşteaptă să afle cât mai multe despre viaţa celui ce a scris Îngerul de gips, Bunavestire şi alte romane care au făcut epocă. Aşteptarea se prelungeşte, dar autorul ne‑a avertizat: „Mărturia mea e de tipul impresionist (sic!), un semn al dezbaterii şi analizei trecutului literar văzut «din unghiul meu», purtând doar «adevărul meu şi al gustului sau prejudecăţilor mele literare!», scopul fiind nu de a informa, ci „de a sugera o atmosferă”. Şi, trebuie observat, sunt în Sensul vieţii şi în Viaţa mea pagini în care atmosfera este admirabil sugerată tocmai prin evocarea unor momente de puternică trăire, cum ar fi cel al apariţiei romanului de debut: „Când mi‑a apărut Francisca în toamna lui ’65, Nichita se afla la al treilea volum de versuri, Dreptul la timp. A venit cu mine într‑o dimineaţă blândă, însorită de toamnă, asistându‑l pe prietenul său şi debutantul romancier, extrem de surescitat deoarece acesta primise un telefon de la secţia tehnică a sacro‑sanctei ESPLA, că poate «vedea» şi primi un exemplar de semnal. Am urcat la etajul unu al vilei luxoase de pe strada Orlando, în holul uriaş şi luminat din care dădeau uşile spre cabinetele celor doi şefi (…) Cineva ne‑a adus de jos, de la serviciul tehnic, un exemplar al romanului, eu l‑am luat cu mâinile tremurânde şi mi‑am afundat faţa în el (…) Mi‑am înfundat obrazul în paginile proaspăt tipărite ale primului exemplar al utopiei mele, ce se strecurase în sfârşit printre porţile numeroase şi perfide ale atotputernicului sistem, şi am tresărit: mi‑am întors faţa către prietenul meu, care mă privea fix cu acea atenţie încordată cu care vrei să surprinzi un secret. «Ai dreptate, acum, în mine, se vede până la fund!», i‑am spus şi el mi‑a zâmbit cu acele zâmbete iisusiace ale lui din tinereţe, când îşi pierdea fulgerător sexul şi devenea unul din acele personaje fascinante şi hermafrodite, supra‑umane, dezlipite din uleiurile maeştrilor Renaşterii, un Ioan Botezătorul uimit că Noul Învăţător, noul Rabbi vine la el să‑i ceară botezul legitimităţii şi al autorităţii, un Iisus înconjurat de femei, blând şi protector, fără violenţă, cerşind acea «înţelegere» pe care el însuşi o oferea!”

Tocmai asemenea mărturii sau portretele unor scriitori, colegi de generaţie şi prieteni apropiaţi fac farmecul acestor scrieri înainte de toate. Portretizându‑i pe contemporanii săi, Nicolae Breban se şi autodefineşte. Dintre toţi „cei care ne‑am încheiat opera”, lui Nichita Stănescu îi prevede cea mai glorioasă postumitate, conştient totodată că „«verdictul după moarte» este influenţat, «corupt» în mare măsură de judecata şi «corul» antumităţii”. Poetul Necuvintelor este singurul despre care spune că a avut geniu: „Da, am spus «geniu», căutându‑mi cuvintele, geniu, ceea ce îndeobşte înţelegem prin aceasta: un «inovator» în arta sa şi care, spre deosebire de alţi «inovatori» mai mult sau mai puţin spectaculoşi ai vremii sale, ai «prezentului» său, va «face şcoală», va deveni model, reper şi canon pentru generaţiile ce vor veni şi care se vor înscrie, explicit, în siajul său”. Breban crede că Nichita Stănescu e mai mult decât un scriitor, decât un mare poet şi „se pare că în postumitatea sa se pregăteşte acel rar şi miraculos proces al «naşterii unei legende»”, iar „spre deosebire de ceea ce cred unele «spirite liberale» când atacă ideea de «poet naţional», naţiunile au nevoie de legende”, prozatorul reamintindu‑ne: „În Bunavestire am afirmat, prin mijloace epice, că «vigoarea omului, a speciei umane constă în capacitatea sa de a crea mit, noi mituri»”. Nuanţând, el formulează o întrebare tulburătoare: „De ce aleg unii – şi nu e vorba doar de literaţi, în acest caz! – un nume «oarecare», separându‑l (mereu!) de altele, la fel de interesante, de «novatoare», de «excelente», dedicându‑i o atenţie persuasivă ce merge uneori până la un tip de adoraţie, de admiraţie exacerbată care depăşeşte simţul nostru critic? Legende, de fapt, se nasc peste tot în jurul nostru, dar… nu ştim dacă ele se vor transforma în mit”.

Nicolae Breban revine obsesiv la momentul binecunoscut din biografia sa: acea „ruptură”, acea disidenţă autentică, din 1971, provocată de faimoasele Teze din iulie. În anii ce au urmat „răzvrătirii”, mărturiseşte el – „au fost multe zile, nopţi şi multe, multe ceasuri când am regretat ce am făcut (…), m‑am speriat cu adevărat de «ce‑am făcut» şi o frază a lui Ierunca, spusă prin ’76 parcă, mi‑a sunat ca acea celebră izbitură cu un prosop ud pe ceafa unui condamnat la moarte prin ghilotinare, izbitură care, se spune, poate doar ea provoca şocul letal: «Ce‑ai făcut dumneata, d‑le Breban, e atât de neverosimil încât nici azi nu ne vine să credem!»”. Privit cu suspiciune şi dându‑şi seama că exilul românesc de la Paris este „un cuib de viespi”, e uşor de presupus că regretul celui ce se opusese unui Ceauşescu, a cărui stea, la începutul anilor ’70, era (încă) foarte sus, putea deveni în multe momente acut şi chinuitor. Gestul lui „brutal”, care a surprins lumea literară şi politică a vremii, s‑a dovedit a fi însă, până la urmă, ca să mă exprim în maniera celui ce a scris În absenţa stăpânilor, un „noroc de destin”. Mai important însă pentru Nicolae Breban, pentru destinul său de scriitor, au fost, cred, dincolo de toate, succesele. Unul dintre ele fiind, fără îndoială, publicarea la una dintre cele mai prestigioase edituri din lume – Flammarion – a trei romane.

În momente cheie ale evoluţiei sale, Breban a avut alături şi prieteni adevăraţi. Una dintre cele mai emoţionante evocări priveşte ceea ce s‑a petrecut, într‑o seară, la restaurantul scriitorilor: „Amicii, Manolescu şi Ivasiuc, mă încurajau: romanul trebuie să apară. Ivasiuc a fost, de altfel, şi primul lector al manuscrisului şi n‑am să uit niciodată cum, în seara când trebuia să ne întâlnim la «doamna Candrea», după ce m‑a anunţat victorios că a terminat lectura, el a sosit într‑adevăr cu sutele de pagini sub braţ, şi… cu piciorul rupt, călcase, în drum, într‑o groapă şi‑şi fisurase peroneul. În loc să se întoarcă acasă sau să fugă la Urgenţă, el şi‑a continuat drumul, a venit la întâlnirea cu «înfometatul autor» şi, stând apoi ore întregi cu piciorul rupt întins pe un scaun, pe care i se aplicau din când în când şervete ude, mi‑a făcut, probabil, cea mai detaliată şi profundă analiză a textului, înţelegându‑l ca nici un alt critic şi dăruindu‑mi – ca o altă cataplasmă sufletului meu rănit şi însângerat de singurătate – entuziasmul său faţă de «capodopera» absolută pe care o considera a fi Bunavestire: «Ah, de‑aş fi scris eu acest roman, exclama el, cu figura radioasă, ascunzându‑şi de bine, de rău crispările dureroase pe care i le cauza fractura, de mi s‑ar fi făcut mie acest dar!”.

Schimbând ce e de schimbat, scena, spiritul ei de emulaţie şi de lucidă euforie, îmi amintesc de o alta care avea loc, într‑o noapte, în Sankt‑Petersburgul primei jumătăţi a secolului al XIX‑lea, şi ai cărei protagonişti erau un oarecare Dostoievski, tânăr inginer, care tocmai scrisese o proză, un prieten al său, literat, şi un mare critic din acea epocă a titanilor ruşi. De ar fi numai un asemenea moment în viaţa unui scriitor, ar fi de‑ajuns să poţi spune: merită să scrii, merită să ai talent, merită să fii – cu vorbele lui Nicolae Breban – un „scornitor de istorii”, un plăsmuitor, un mitoman, un „mincinos” de profesie.

Constantin Coroiu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now