Contemporanul » Modele » Diana Câmpan: Mircea Braga – „La (o) aniversară” culturală

Diana Câmpan: Mircea Braga – „La (o) aniversară” culturală

Mircea Braga • 80

Într-⁠un context în care perceperea actului artistic este marcată de mult prea marea flexibilizare a grilelor de receptare specifice contemporaneităţii, provocarea aruncată de Mircea Braga, prin fiecare demers critic, devine de două ori valoroasă.

Critic, istoric şi teoretician literar, profesor emerit, conducător de doctorat la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Mircea Braga (n. 27.08.1938, Sibiu) traversează, în acest an, podeţul cultural spre următoarele decenii în care va transmite – profund inteligent şi cu un spirit proaspăt şi netimorat de fluctuaţiile timpului istoric pe care-⁠l traversează – Povestea sa despre cultură ca utopie asumată.

Aşezat, elegant, în cele mai rafinate vecinătăţi intelectuale, apropiat de spiritele înalte ale culturii române – de la Nichita Stănescu şi Constantin Noica, până la grupul din jurul revistei Steaua –, Mircea Braga semnează, până în acest moment, numeroase volume de teorie şi critică literară, filosofia şi sociologia culturii şi hermeneutică literară: Spectacolul de teatru şi colaboratorii lui (în colaborare) Baia Mare, 1970; Sincronism şi tradiţie (Cluj-⁠Napoca, Dacia,1972); Conjuncturi şi permanenţe (Cluj-⁠Napoca, Dacia, 1976); Destinul unor structuri literare (Cluj-⁠Napoca, Dacia, 1979); Istoria literară ca pretext (Cluj-⁠Napoca, Dacia,1982); V.Voiculescu în orizontul tradiţionalismului (Bucureşti, Minerva, 1984); Când sensul acoperă semnul (Bucureşti, Eminescu, 1985); Recursul la tradiţie (Cluj-⁠Napoca, Dacia, 1987); Pe pragul criticii (Sibiu, Transpres, 1992); Decupaje în sens (Sibiu, Imago, 1997); Cultura – o utopie asumată? (Sibiu, Imago, 2000); Teorie şi metodă (Sibiu, Imago, 2002); Replieri interpretative (Sibiu, Imago, 2003); Dincolo de binele şi răul culturii (Fr. Nietzsche), vol. I (Sibiu, Imago, 2006); Constantin Noica şi Sibiul (Sibiu, Imago, 2007); V. Voiculescu – Măştile căutării de sine (O hermeneutică a orizonturilor creaţiei) (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008); Geografii instabile (Sibiu, Imago, 2010); Despre ordinul suveran al receptării, (Sibiu, Imago, 2013); La izvoarele aventurii metodologice moderne (Iaşi, Tipo Moldova, 2013); Rătăcind prin canon (Iaşi, Tipo Moldova, 2013); Dincolo de binele şi răul culturii (Fr. Nietzsche), vol. 2 (Sibiu, Imago, 2014); Ecce Nietzsche (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015). Este, totodată, realizatorul a peste 40 de ediţii îngrijite şi antologii coordonate şi prefaţate (V.Alecsandri, I. Creangă, I. Slavici, O. Goga, I. Minulescu, M. Sadoveanu, G. Călinescu, N.Batzaria, Constantin Noica, Aron Cotruş, A.E. Baconsky, Oscar Lemnaru) şi semnează zeci de colaborări în cele mai prestigioase periodice (Steaua, Tribuna, Luceafărul, Revista de istorie şi teorie literară, Limbă şi literatură, Contemporanul, România literară, Astra, Vatra, Transilvania, Teatrul, Manuscriptum, Revue Roumaine, Convorbiri literare, Cahiers roumains d’études littéraires, Ramuri, Continent, Jurnalul literar, Familia, Curentul (München), Discobolul, Arhipelag, Acolada, Euphorion, Caietele Echinox ş.a.).

Este distins cu importante titluri şi premii academice şi de specialitate: Profesor emerit (2008); Premiul de critică şi istorie literară al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1982); Diploma Uniunii Scriitorilor din România (1984); Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2006); Premiul de critică şi istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2010); Premiul pentru critică al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” (2013); Premiul de teorie şi critică literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2013); Premiul „Cartea Anului” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (2016); Premiul „Ion Petrovici” pentru Filosofie al Academiei Române (2017).

Dincolo, însă, de acest succint medalion biobibliografic, propunem, „la Aniversară”, punctarea câtorva dintre reperele ideatice pe care Mircea Braga le semnează, cu intenţia noastră mărturisită de a orienta cititorul spre (re)vizitarea analitică a eseurilor critice propuse de autor, cu certitudinea că multe dintre aserţiunile sale se constituie, azi, ca având funcţie premonitorie şi putându-⁠se revendica drept repere ferme într-⁠o necesară nouă grilă axiologică pentru însăşi instituţia culturii.

Punându-⁠şi întrebări esenţiale şi evitând, principial, surogatele, Mircea Braga îşi permite luxul realizării unor incizii adânci în mecanismele care definesc, largo sensu, fenomenul cultural, cu un instrumentar hermeneutic consacrat şi extrem de diversificat, marcat de seriozitatea intelectualului rasat, exemplar aşezat în cultură (ca utopie asumată!). Eseurile sale critice şi filosofice, cu precădere cele regăsite în volumele Când sensul acoperă semnul (1985), Cultura – o utopie asumată? (2000), Teorie şi metodă (2002), Replieri interpretative (2003), Geografii instabile (2010), Despre ordinul suveran al receptării (2013), se concretizează într-⁠un sistem de semnale de alarmă direcţionate, preponderent, către contemporana mezalianţă-⁠amalgam dintre valoare şi pseudovaloare, surprinzând multipla deschidere a teoreticianului culturii spre un întreg complex de stimuli şi interogaţii subtile, care activează, simultan, laturi prioritare ale fenomenului cultural actual. Divulgarea identităţii fiecăreia dintre articulaţiile conceptuale care motivează actul artistic – aşa cum îşi propune, programatic, Mircea Braga – cointeresează deopotrivă emitenţii fenomenului artistic propriu-⁠zise şi, respectiv, exegeţii sau teoreticienii literari. Însă, într-⁠un context în care perceperea actului artistic este marcată de mult prea marea flexibilizare a grilelor de receptare specifice contemporaneităţii, provocarea aruncată de Mircea Braga, prin fiecare demers critic, devine de două ori valoroasă. O dată, pentru că autorul nu îşi propune autonomizarea şi definitivarea conclusivă a punctului său de vedere, ci îşi ancorează, reechilibrator, aserţiunile în cele mai pertinente vecinătăţi metodologice generate de sistemele teoretice active, ştiind că orice devenire culturală presupune „aventura metodologică” neîntreruptă şi, implicit, încercând să atenţioneze asupra miezului şi a mecanismelor acesteia; firesc, activarea codurilor perceptive rămâne singura acreditare certă, viabilă, a fenomenului artistic, în toate coordonatele sale. În al doilea rând, Mircea Braga declanşează, în subsidiar, o formă de protest direcţionat către caracterul static, oarecum apatic al atitudinii teoreticienilor literari ai momentului, care par să nu mai fie constant interesaţi de revigorarea sistemului teoretic şi metodologic, neorientându-⁠se, decât meteoric, spre identificarea şi edificarea conceptuală a noilor forme culturale. În absenţa canonului sau în contextul neacceptării lui, riscul cultural este inevitabil.

Vorbind despre „mişcarea teoriei”, Mircea Braga asimilează, în discursul său, ca principiu ordonator, o dublă stare de criză: a esteticii şi, respectiv, a criticii literare. Dincolo de autonomia pe care i-⁠au conferit-⁠o esteticii nume de marcă precum cele ale lui B.Croce, N.Hartmann, G.Lukács, T.Vianu sau M.Ralea, autorul surprinde o oarecare nedeterminare în care cercetările actuale au aruncat disciplina: „Estetica îşi propune tot mai mult, adesea în forme tranşante, investigarea şi «definirea» propriei sale structuri şi a propriei sale condiţii: cu alte cuvinte, subiectul îşi devine sieşi obiect, îşi impune această în-⁠sine-⁠integrare mergând până acolo încât devine vizibil efortul esteticii de a-⁠şi reconstrui propriul concept…”. Criza esteticii, declară autorul, este o criză de atitudine: „Starea de fapte se complică până într-⁠acolo încât apare legitimă întrebarea: nu cumva există tot atâtea estetici câţi esteticieni?”. Cât priveşte critica literară, autorul dezvoltă potenţiala explicaţie a stării de criză pornind de la revigorarea extremă a spiritului critic, având ca rezultat proliferarea necontrolată a unor forme fără fond, imposibil de a fi prinse în cutume: critica de întâmpinare, critica de interpretare, critica de situare sau de apreciere. Nu amintitele specii exegetice în sine pun probleme, ci laxitatea frontierelor demersului critic, precum şi evidenta lipsă de conciliere a judecăţilor de gust; de aici – recunoaşterea relativităţii domeniului: „Ajungem la concluzia că «adevărul» critic ne apare ca o succesiune, niciodată încheiată, de «adevăruri» parţiale, vrând să fie mai mult decât sunt şi decât pot fi, se înconjoară cu un halo al artificialităţii, al divagaţiei, al afirmaţiei ce se dovedeşte mai târziu a avea drept premisă doar subiectivitatea. Iar când apare conştiinţa acestui mare, complex eşafodaj al subiectivităţii, apare şi conştiinţa creaţiei, apare singura posibilitate de justificare a actului critic individual: integrarea sa gestului creator.”

Mircea Braga dezvoltă, în acest sens, câteva interesante eseuri de reconsiderare a filoanelor teoretice strategice, printr-⁠o revizitare a canoanelor. Spre exemplu, despărţindu-⁠se de linia tradiţională a teoretizărilor propuse de Gäetan Picon, Claude-⁠Lévy Strauss, Louis Millet, Jean Starobinsky sau Louis Hjelmslev, Mircea Braga analizează caracterul sistemic al structurii, privită ca o conceptualizare metodologică: „În ordinea straturilor pe care le presupune opera de artă (şi poate nu atât opera, cât procesul de creaţie), structura poate fi definită ca treapta unei prime «materializări», a unei prime «concretizări» a fluidului şi a «esenţei» ce se întrupează artistic”. Simultan, teoreticianul Mircea Braga îşi propune să clarifice coordonatele unui posibil obiect al psihologiei artei, pornind de la reprezentarea conceptului în linia unor Richard Müller-⁠Freienfels, Volkelt, Lunacearski, L.S.Vîgotski. Recuperarea consistenţei obiectului/obiectelor psihologiei artei deschide perspectiva analizelor centrate, în teoria generală a artei, pe câteva nivele de receptare: „…Să căutăm să definim un posibil obiect (sau obiecte) al psihologiei artei printr-⁠o adecvată înţelegere a respectivului concept. Mai întâi, obiectul unui asemenea tip de cercetare ar putea fi psihologia creatorului, de fapt o psihopatologie dacă ne gândim la datele psihologiei de bază. În al doilea rând, acest obiect l-⁠ar putea constitui acele elemente ale operei care operează şi o trimitere directă la procese, la fenomene psihice. În al treilea rând, obiectul psihologiei artei ar putea fi psihologia consumatorului şi mecanismul cu specific psihologic al procesului de receptare.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest