Contemporanul » Modele » Măşti, roluri şi oameni în proza brebaniană

Măşti, roluri şi oameni în proza brebaniană

Manipulând idei filosofice şi religioase, atât în planul macrosocial, cât şi în cel individual, polii pot fi răsturnaţi pentru a desemna renunţarea la sine drept adevărata putere şi supunerea oarbă drept adevărata libertate

Personajul lui Breban este o individualitate remarcabilă ale cărui experienţe de viaţă sunt surprinse în spaţiul interiorităţii, stăpânit de acea voinţă nietzscheană de a se detaşa de existenţa banală, de a nu urma normele moralei comune, de a fi excepţional. De aceea, peisajul ficţional al romanelor brebaniene este înzestrat cu o inedită „temperatură de nuvelă”, fiind construit din „situaţii şi tensiuni” (Mircea Platon), nu din naraţiuni. Această demonie interioară care împinge întotdeauna personajul înspre limită spre a vedea ceea ce se ascunde dincolo de ea oferă esenţa intelectuală a romanului Jiquidi (Bucureşti, Editura Art, 2007), ceea ce Alex Ştefănescu numea în prefaţă „alcool literar tare”. În această „poveste” faustiană cu ecouri erudite pe multiple planuri ale cunoaşterii, personajele sunt stăpânite de puteri, interşanjabile, cu efecte oximoronice în plan existenţial – „a vorbi” şi „a tăcea”, „a supune” şi „a fi supus”, „a pătrunde peste tot” şi „a nu cere nimic” foarte apropiată de aceea de „a fi prezent în ciuda absenţei” – care îi obligă să‑şi asume un anumit rol (sau chiar mai multe) pe scena vieţii şi, implicit, un anume statut uman. Pentru prinţul Calimachi, pe urmele celebrului prinţ shakespearian al Danemarcei, „a vorbi” înseamnă a fi mereu prezent şi a‑ţi asuma „curajul impudorii confesiunii”, pe când „a tăcea” presupune statutul de companion de cupeu de tren, gata să se încarce de greutatea păcatelor şi slăbiciunilor celuilalt. Dimpotrivă, companionul prinţului, taciturnul Cicerone, „tace cu putere”, asumându‑şi rolul de „vasal al urechii”, de umbră. Tăcerea companionului devine atât de pregnantă, încât îi anulează prezenţa, asemeni călătorului anonim, insignifiant ca persoană, al cărui rol este doar să preia poverile necunoscutului. Spre deosebire de acest tip de prezenţă, absenţa bătrânului Jiquidi devine încărcată de prezenţa‑i, căci el este pretutindeni în încăpere prin gesturile vizualizate de cel pe care l‑a marcat.

Rolurile sunt interşanjabile, căci oamenii schimbă măştile în funcţie de raportul stabilit cu alteritatea: prinţul joacă rolul lui Cicerone în relaţia cu bătrânul Jiquidi şi recunoaşte că nu putea purta un dialog cu acesta din cauză că ceea ce înţelege prin libertate în raport cu lumea este complet anulat de un soi de aservire ciudată venită dintr‑o formă aparte de iubire. În acest caz, două tipuri de marcaje puternice impun fiinţei o acceptare necondiţionată, ca un sigiliu – sângele şi maestrul, unul dinăuntru înspre în afară, celălalt în sens invers, ambele interacţionând în abisul sinelui. Personalitatea complexă a acestui „bătrân adolescent” este construită pe autenticitatea relaţiei cu sine însuşi şi a comportamentului în relaţie cu ceilalţi, în care se conservaseră aşa‑numitele „semne ale copilăriei”, considerată drept un soi de nebunie pentru un adult obişnuit să poarte măşti pentru a câştiga favoruri, pentru a domina scena vieţii, a‑şi înlătura inamicii sau pentru a se plia moralei comune. „Aerul de pişicher” (p. 19), o „candoare” împletită cu brutalitatea limbajului, focusarea exclusivă asupra nevoilor personale, detaşarea şi chiar ironizarea propriile idei, de unde imposibilitatea de a deveni robul acestora, asumarea şi cultivarea singurătăţii reprezintă tot atâtea surse ale puterii. „Un om puternic este un om singur”, gândeşte cu admiraţie prinţul despre bătrânul său maestru, iar unul care „are nevoie” de prezenţa cuiva este aservit acestuia. Prezenţa nu este o realitate materială decât pentru o primă „contaminare” – a vederii, pentru a pătrunde prin aceasta în intimitatea fiinţei celuilalt, devenind o prezenţă spirituală permanentă, independentă de modelul care a proiectat‑o. Această prezenţă amprentează spaţiul existenţial cu esenţa spirituală şi personalitatea celui absent, ceea ce prinţul numeşte spiritus loci. Prezenţa este cultivată deopotrivă prin auz, când bătrânul îşi „ascunde” persoana în spatele vocii înregistrate pe casete audio şi lăsate prinţului, în mod „inofensiv” şi aparent cu mesaje irelevante.

Romanul are o intrigă de suprafaţă, antrenantă şi vivace, derulată în societatea intelectuală şi politică a Clujului postdecembrist, populată cu tineri inteligenţi, dar fragili, aflaţi în căutarea „vârfului vieţii” şi genii, ale binelui şi ale răului, care fie hrănesc spiritual pentru a spori fiinţa celorlalţi, fie se hrănesc cu păcatele şi slăbiciunile semenilor pentru a‑i menţine prizonierii acestora. Romanul câştigă cel mai mult în planul monologului discursiv de o densitate filosofică impresionantă, în relaţie directă cu un soi de descriptiv al stărilor interioare demne de pana unui psihanalist, realizat prin împletirea vizualului cu auditivul pentru a reda un tablou inedit al ontologicului: reveria prinţului aduce în prim-plan imaginea maestrului, concentrată pe fruntea, mâinile şi vocea lui; bătrânul „are nevoie” de a vedea o femeie; asocierea dintre proiecţiile febrile de coşmar ale vreunei maladii din copilărie şi frecventarea iniţiatică a „mlaştinilor vii şi orbitoare” ale interiorităţii şi genialele reprezentări plastice ivite din pana unui William Blake sau din creionul unui Goya etc. Această tiranie a vizualului în care trăiesc personajele brebaniene impune un joc înşelător şi tragic între aparenţă, marcată lingvistic de forma activă a verbului „a părea”, şi esenţă, redată prin intermediul verbului „a fi”, situaţie repetată cu regularitate în caracterizarea directă a personajelor. Astfel, Mărzea „părea prins de afacerile sale”, „părea a‑şi bate joc (…)”, dar afirmă despre sine: „Eu, Virgil Mârzea, sunt singurul om care nu s‑a schimbat în urbe, râd la fel (…)”.

În cazul portretului studentului Dan‑Andrei găzduit de Jiquidi verbul aparenţei este utilizat alături de forma impersonală mitologizantă a imperfectului verbului „se spunea” pentru a contura imaginea supremei aparenţe şi absenţa esenţei: „Studentul care părea a fi trecut binişor de treizeci de ani (…). Se spunea că Jiquidi îl tolera ca să se simtă mai apărat, după o spargere care avusese loc cu câţiva ani înainte. Într‑adevăr, despre tânăr se spunea că umblă pe la facultate doar de formă, în realitate era şeful unei bande, care avea însă alte scopuri decât însuşirea banilor străini sau a lucrurilor scumpe”. Dincolo de pojghiţa de suprafaţă a mitului exemplarităţii esenţiale musteşte fondul fantast al utopicului identificării idealului în realitatea imediată, de unde, de‑a lungul timpului, perpetuarea fondului prin intermediul mai multor „chipuri”, începând cu „tiranul filosof” (sau filosoful tiran?) al lui Platon, trecând prin formula de organizare a iezuiţilor medievali, până la formele aberante de totalitarism ale secolului XX (hitlerismul şi al său SS şi comunismul şi Securitatea). Accesarea imaginarului mitic stocat în subconştientul colectiv jungian alimentează psihozele omului modern al cărui conştient este lipsit de suportul socratic şi psihologic al unei profunde autocunoaşteri.

Manipulând idei filosofice şi religioase, atât în planul macrosocial, cât şi în cel individual, polii pot fi răsturnaţi pentru a desemna renunţarea la sine drept adevărata putere şi supunerea oarbă drept adevărata libertate. În ciuda unei doze de vanitate inerente unei persoane inteligente, prinţul Calimachi identifică în modalitatea proprie de raportare ca neofit la maestru „un fel de ispită a unei aserviri” izvorâtă dintr‑o stare difuză extrem de apropiată de ceea ce ar simţi un tânăr care se îndrăgosteşte de o fată: o „dulce” pierdere de sine prin atingerea fericirii într‑o iubire‑aservire mefistofelică, lipsită de impulsuri sexuale, şi cu atât mai inexplicabilă. În această relaţie, permiţând neofitului să pătrundă în spaţiul intim al existenţei sale, în ciuda multitudinii de roluri jucate magistral pentru a împiedica mimesisul vulgar, maestrul „dezvăluie” nevăzătorului părţi ale „goliciunii” sale fiinţiale, care‑l vulnerabilizează în propriii ochi de iniţiat. O fascinaţie inexplicabilă, lipsită de orice mobil şi fundament raţional, exercită părintele Bizoniu pentru cei doi fraţi, Graţian şi Cecilia Porumb: cum rezultă din scrisoarea adresată lui Mârzea, „metalul dur” din care e făcut inteligentul şi excentricul tânăr „se topeşte” în apropierea incandescenţei „metalului slab” din care e făcut „micul preot” şi cunoaşte pentru prima dată fericirea, „una care ucide, se pare”. Este ilustrat „pe dos” raportul dialectic putere/ slăbiciune şi ceea ce pare slab în ochii fizici ai lumii este puternic în planul superior al spiritualităţii.

Spre deosebire de prinţul Calimachi, Amedeu Dumitraşcu corespunde imaginii clasice a splendorii fizice a efebului din Antichitate până în literatura modernă şi, încurajat de acest avantaj, iniţiază hotărât trei tipuri de relaţie maestru‑discipol: cu profesorul universitar clujean Martinetti, un Socrate al prezentului, cu omul de afaceri şi jurnalistul Ovidiu Măriuţan, un posibil model didactic şi moral de descendenţă christică şi cu mefistofelicul Virgil Mârzea. Deşi le proiectează în ideal, aceste relaţii aparţin mai degrabă mundanului, prin satisfacerea nevoii carieriste a tânărului. Adevăratul marcaj iniţiatic pare realizat de Gabriela, dar nu cât a fost alături de Amedeu, ci doar după dispariţia ei, absenţa femeii potenţând semnificativ toate ideile exprimate de aceasta în viaţă, astfel încât mesajele iniţierii să fie receptate doar în absenţa ei. O astfel de prezenţă marcantă a unui „a fi” superior, numit „vârf al vieţii”, „stare de prea‑plin, de armonie cu mine şi cu ce se află în jur” este obţinută de Graţian Porumb, devenind „o făptură de aer” care trăieşte „în făptura de carne”, fantoma care‑şi bântuie propria viaţă. Graţian şi‑a împlinit destinul, s‑a topit în graţia divină, transcendând trupul în viaţă fiind, de unde şi inutilitatea vieţuirii pe mai departe în acea formă din care fondul a dispărut.

La baza raporturilor interumane stă înţelegerea, respectiv totala neînţelegere a cuvintelor care sunt sau nu sunt „auzite” şi receptate cu sensurile lor originare, de unde o adevărată teorie a limbajului, conform căreia cuvintele uzuale s‑au contaminat de sensuri parazitare străine de sensurile originare. De aceea, urmând conceptele filosofice nietzscheene, omul trebuie să renunţe la bunul-simţ comun, respectiv frica de a gândi altfel decât în clişee şi (pre)judecăţi şi de a avea „curajul de a privi sensul – nu adevărul! – ci sensul unor cuvinte extrem de curente, de obişnuite, însă dezvelite, dezghiocate de toate sensurile «parazite» care s‑au agăţat de ele într‑o viaţă de grup, comunitară (…)”. În procesul înţelegerii mesajului comunicat prin limbaj, a auzi cuvântul şi a‑i vedea sensul sunt acţiuni indispensabile, consideră studentul Dan‑Andrei, care trebuie cultivate cu dedicaţie. „Sufletele tari” camilpetresciene „vedeau idei”, de unde prezenţa unui soi de idealism fatal care le imprima, inevitabil, un destin de victimă al societăţii corupte, condamnată la sinucidere. Esenţele umane tari brebaniene se bazează pe auz pentru a detecta „falsitatea ideilor”, iar un iniţiat ştie cât de importantă e lecţia umilinţei, care‑l fereşte să devină sclavul propriilor idei, cărora tot el le‑a dat greutatea aroganţei.

Sceptic, trăitor de mult timp „în afara societăţii” oamenilor „de bun-simţ”, mediocri, autosuficienţi şi lipsiţi de rezistenţă morală, prin experimentarea unui soi de „vagabondaj profetic” în anii postbelici tulburi ai instaurării comunismului, bătrânul Jiquidi nu crede în verbul „a înţelege”. De‑a dreptul jungian, el nu crede în capacitatea oamenilor de „a înţelege” ceva din „urletul” prevenitor al oricărui profet al prezentului care, prin „firescul” comportamentului, ar putea atrage atenţia contemporanilor cu privire la absurdul şi ilogicul realităţii, caracteristici deopotrivă ale viitorului imediat. Comportamentul firesc este rezultanta acţionării în afara oricărui motiv, obligaţii, dorinţe, aşteptări, dintr‑un pur altruism aflat sub blânda tiranie a unui „trebuie” superior, christic, cum e cazul părintelui Bizoniu şi al Ceciliei Porumb. Societatea umană este, în schimb, o masă de indivizi cu mentalitate convenţională în care individul abdică de la crezul personal, de la firescul unui „a fi el însuşi” pentru a supravieţui, a aparţine sau a conduce. Astfel, ajunge să fie manipulat de un „drac bătrân şi hârşâit”, maestru al farselor, precum Mârzea, chiar dacă, fără s‑o bănuiască, acesta nu este altceva decât unealta unei alte voinţe, superioară lui, cea divină. Doar în singurătate deplină, „nelegat” sentimental sau vocaţional de cineva, independent de respectarea cutumelor sociale, individul redevine „stăpân pe timpul şi pe reflexele mele”. Pentru că în sensul comun a înţelege înseamnă a te lega şi a te supune, Jiquidi alege „să înţeleagă pe dos” pentru a fi liber, respectiv a fi copil.

Jiquidi este un roman al discuţiilor rafinate, de o perfectă gratuitate, confesiuni „impudice” la limita pălăvrăgelii despre nuanţele care diferenţiază radical formele atât de complexe de manifestare a ontologicului – ironie, servilism, ridicol, putere, slăbiciune, umilinţă, aroganţă etc. Prin această nuanţă de pălăvrăgeală, autorul trădează prezenţa unei înclinaţii socratice de a se apropia de cititorul său şi a‑i atrage atenţia asupra acestor pericole. Personajele brebaniene nasc şi întrupează idei, volatile, instabile, dar puternice tocmai prin faptul că, odată ce au prins viaţă şi supravieţuiesc în om, se transferă în planul realităţii. Omul îşi pierde libertatea copilului de „a gândi pe dos”, de a se sustrage gândirii logice şi bunului-simţ comun şi devine la început sclavul ideilor celorlalţi însuşite drept proprii, pe care are nesăbuinţa arogantă de a le impune ulterior societăţii. Oamenii sunt eminamente mediocri, egali cu ei înşişi, aceiaşi în constanta vieţii cotidiene, dar, uneori, pentru intervale scurte de timp, asemeni actorilor pe scenă, sunt „locuiţi” de un „altul” complet străin. Conştientizarea acestei posesii superioare îl determină pe prinţul Calimachi să trăiască „un sentiment de centaur”, jumătate eul dintotdeauna, jumătate „străinul” care uimeşte atât în interior, cât şi „mica turmă «de jos» care ne priveşte şi ne ascultă”, spectatorii. Ne aflăm pe un tărâm ideatic în care sunt reunite teoria gnosticismului mithraic şi cea a arhetipurilor lui Jung. „A juca un rol” şi „a imita” conştient şi asumat pe cineva sau ceva, mimesis, a fi oglinda idealului înseamnă a te ridica deasupra condiţiei unei existenţe ordinare. Alteori, tot jucând teatru, schimbând atâtea măşti în lume, rafinând neîncetat arta spectacolului, depărtându‑se de adevăratul sine, „geniul personal” (acelaşi cu „geniul inimii” evocat în romanul în versuri omonim al Aurei Christi?) îl abandonează pe omul care nu mai reuşeşte să se imite pe sine însuşi, să se prefacă a fi el însuşi. În limbaj jungian, acesta e procesul de diferenţiere între diversele personalităţi interioare, momentul cheie al existenţei când zidurile din jurul fiinţei colapsează şi adevărata faţă se oglindeşte, în toată goliciunea ei nemernică, penibilă sau, dimpotrivă, în toată splendoarea ireală.

A avea curajul de a‑ţi descoperi şi privi în oglinda interiorităţii faţa reală duce la conştientizarea adevăratului rol în viaţă. Cunoaşterea intimă şi sinceră a totalităţii Sinelui produce întâlnirea cu Zeul, în termenii alchimiei chineze, „corpul de diamant”, corpul etern sau „embrionul de aur, copilul de aur”. Romanul Jiquidi devine astfel o parabolă complexă despre procesul deopotrivă psihologic şi alchimic al individuaţiei, necunoscut şi inaccesibil omului comun, dificil, riscant şi, cel mai adesea, eşuat chiar de indivizii superiori.

Bibliografie
Breban, Nicolae, Jiquidi, Prefaţă de Alex Ştefănescu, Bucureşti, Editura Art, 2007.
Conger, John P., Jung & Reich, Trupul ca umbră, Traducere şi adaptare Olimpia Nicolae, Bucureşti, Editura Atman, 2017.
Platon, Mircea, Dincolo de uriaşa putere de creaţie, în „Contemporanul” nr. 2/ 2019, p. 3.

Liliana Danciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Liliana Danciu

liliana.danciu@contemporanul.ro'
Liliana Danciu este absolventa Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, cu specializările Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Franceză (1995), cu lucrarea de licenţă intitulată Sociologia romanului românesc: Marin Preda. Este profesor titular de Limba şi Literatura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now