Contemporanul » Modele » Marian Victor Buciu: Un Breban „oarecum testamentar”

Marian Victor Buciu: Un Breban „oarecum testamentar”

Realitatea: ducă-⁠se pe pustie… Nu se poate cunoaşte, învăţa, „aşa zisa lume reală”. El încalcă acest conformism. Breban este condus de un organic reformism. Aşezat cruciş, pieziş. Miza sa estetică este una implicit etică, imperativă: „Trebuia să-⁠mi imaginez totul”.

Psiho-⁠moral, astfel spune, deopotrivă că (supra)vieţuieşte şi supra-vieţuieşte, un Breban care se califică, într-⁠un fel triumfător, viu în mânie, deşi bătrân, răzbunător (nu resentimentar!), rămas împotriva ordinii lumii, încă un „ins în război cu aproape toată lumea”. Cine, la anvergura creaţiei sale, mai are la noi curajul de a vorbi despre sine în termenii săi? Dar pentru a gândi Lumea sau Obiectul, el ştie că trebuie să ajungă la limita autocalomniei Eului, Subiectului, invulnerabil la denigrare. Breban, în cercul său vital, dă, cu extremă mobilitate, târcoale „vieţii”, deopotrivă particulare şi generale. El, de altfel, se compară cu un şarpe care năpârleşte. Tot repetă că este un „fals ratat”. Pe acelaşi calapod onto-retoric, notează că ceea ce i s-⁠a întâmplat scriitorului la Paris, în anii petrecuţi acolo, a fost în fapt un eşec victorios.

Etica sa pleacă de la uman spre divin. „Răul”, constată Breban, este şi el inventat de oameni. De cei aflaţi la antipodul omului care posedă ceea ce preia de la Nietzsche drept caracter, trăire tipică. Procedează astfel într-⁠un fel programatic, în modul cel mai practic sau direct, aşa cum se socializează într-⁠adevăr moral. „Mai mult decât talentul pe care mi-⁠l laudă nu puţini, mândria întregii mele existenţe a fost o anume formă nudă, directă a onestităţii.” O spune cel care se expune şi în fugă, laşitate, trădare. Trădare a scriitorului de către om, devenit atunci, cum scrie acum, nu după multe pagini din Viaţă…, „nedemn de propriile mele fraze”. Cu o astfel de circularitate cugetătoare, nu poate el să uite de scriitorii români, semnificativi estetic, demisionari moral în 1971, la tentativa de neorealism socialist. Breban descoperă „fiinţa” (în referinţe recurente) în forme extreme, de la o „gânganie umană” la „zei”. Salvat de defetism, vehementul contestatar al ordinii lumeşti şi omeneşti numeşte plenar speranţa „poate singurul bun al omenirii”.

Memoria lui Proust îl interesează pe scriitorul român modelat epic şi mai ales analitic de marele scriitor francez. Despre memoria lui Proust, aşadar, trebuie să verificăm cum este, narativ/naratologic, funcţionalizată. Îl interesează, aşadar, că Proust revine, din suspiciunea faţă de memorie, la aceleaşi situaţii şi personaje, la acelaşi punct de vedere.

Viaţa şi creaţia artistică, uman, individual, se extrag deopotrivă din „cutia prodigioasă a memoriei”, fără de care ar expia. Dar nu numai memoria particulară contează la Breban. El reflectează, moralmente, la a fi în „memoria poporului”. Sau la ce înseamnă „a crea istorie, adică memoria înţeleasă nu a unei suferinţe, ci a unui miracol”.

Memoria este şi o expresie morală, a caracterului. Iar faptul se cere cel puţin recunoscut. „Noi uităm adesea – e vorba de acele uitări voite, uneori de-⁠a dreptul ticăloase!” Voinţa de uitare, iată, şi în aceasta se regăseşte o putere.

Memoria pentru Breban este preţioasă prin rezistenţă. De aceea se referă el, deloc „înflorit” ca stil, cum scrie un neînţelegător, la „cutia de cristal a memorie mele”. Memoria îi vorbeşte despre origini şi despre familia ca parte din „mica burghezie de provincie”, despre locuri, care se vor înmulţi, schimbate de acest peregrin laic al existenţei, despre etnicitate complexă, energică, creatoare, vitală. Breban are amintiri de la 5 ani din Recea, Baia Mare. Cu părinţii (fratele, cu doi ani mai mic, abia amintit, nu este văzut în copilărie), fuge, când are şase ani, la Vârşeţ (Serbia), la neamurile mamei şvăboaice. Îşi reaminteşte cum Anton, fratele tatălui său, le-⁠a oprit fuga în Austria, la o altă rudă. Memorabilă este bona Ana, cu picior de cal. Alte sate şvăbeşti cunoscute-⁠n vacanţe sunt Kudriţ sau Vărădia, în Caraş, lângă Oraviţa. Copilul Herbert din În absenţa stăpânilor dă extensie ficţională biograficului. Nu s-⁠a observat că Breban, citadinul, analistul, este un iubitor al satului românesc, contemplat în zarea veşniciei lui L. Blaga. Marca geografică mărturiseşte că a deprins-⁠o de la criticul sociologist H. Taine, pentru care geografia calmă, în mod teleologic, calmează, echilibrează, spiritul. A cunoscut munca sătească prin copiii prieteni. Pubertatea şi adolescenţa le-⁠a parcurs în Banatul perceput critic, tranşant, mediocru în cultură, artă, industrie, dar mândru de civilizaţia rurală. Persistă-⁠n amintire Lugojul german şi românesc, zone despărţite printr-⁠un pod. Copilul alintat în familia şvabă este fragil, bolnăvicios. Liceanul trăieşte fără evenimente de familie, deloc scutit de acelea istorice. În vremea celui de-⁠al doilea mare război, vede pe cineva ucis pentru palton. Rememorează „amuzat şi cumva nedumerit” infernul istoric. Autentic, megaloman de autentic, se revede psihologic întârziat, la 30 de ani ca la 14-⁠15, şi nu uită că i se va fi arăta Georgetei Horodincă, înainte de studiul ei despre proza sa, drept „Uşor arierat”. Visător la ceva neclar, face „monumentale prostii” şi expune „o mină vag imbecilă”. Până la adolescenţă inclusiv, el a trăit „ca sub un clopot de sticlă”. Licean la Lugoj, e atras de cunoaştere, de un „magistru” ce nu apare. Survin primele iubiri, începe cunoaşterea femeii, a feminităţii. [Reia tema femeii/feminităţii. Femeile, evocate cu recunoştinţă, sunt lugojeanca Monica, Mioara (apropiată politic de Legiune, căreia i-⁠a împlinit feminitatea prin naşterea fiului Cătălin), Maria, Cristina. Căsătorit a fost prima oară, aproape un an, din eroare, spune, cu Anastasia Trancu, de 30-⁠32 de ani, pe când el avea doar 18. Vârstă la care de regulă femeile erau deja „fugite” din casă în familii grăbite. În cap. XI (Femeile din viaţa mea), recunoaşte dominaţia feminităţii şi doar trei iubiri. Prezenţe feminine sunt Monica, Mioara (căsătorită cu Paul Ionescu, nume păstrate în Jocul şi fuga), Maria (căsătorie sfârşită prin sinuciderea ei), Cristina (actuala, lunga căsătorie).] Constată că la 17 ani fusese „izgonit din paradis”. Exmatriculat din liceu, continuă studiile la Oradea. Ajunge la Bucureşti, unde tatăl, înlesnit, avea o rezidenţă. Exmatriculat şi din facultăţile de filozofie şi filologie, încă fragil, bolnav acum de poliartrită reumatoidă, ajunge să se-⁠ntreţină ca şofer şi gestionar, el, tânărul aflat pe un „bine aşezat drum al ratării”, aspirant la literatură şi filosofie. Scrie la Lugoj romanele care-⁠l impun, fiind suspectat şi literar de a avea un substitut. Izolat „operativ” (Securitate, Uniunea Scriitorilor) după opoziţia la redirecţionarea artei şi culturii din 1971. Răspunde-⁠n scris prin Îngerul de ghips (cere o recitire în această perspectivă a creaţiei şi trăirii acesteia), plecând de la afirmarea, prin Fr. Nietzsche, a curajului moral, de caracter. Rămâne până la capăt un apărător al istoriei axiologice a literaturii române din momentele bune ale istoriei noastre îndelung totalitare. Afirmă că „reale valori estetice” au rămas neînţelese în exilul parizian. Teza exilului rătăceşte, chiar în prelungire, critica şi istoria literară.

Breban rămâne aproape de „conceptul de voinţă”, revendicat etnic: german. Regândit, nu-anţat, aprofundat, de aceea ghilimetat: „«voinţă», concept tulbure, conced, mai ales văzut prin aburii sfârşitului de adolescenţă”. „Văzut” de aceea şi ca voinţă „oarbă”. Pulsează în voinţă o morală care integrează, într-⁠un fel responsabil şi corespunzător, viaţa, dacă apropriem fraza lui Fr. Nietzsche din Viaţa… lui Breban: „Să-⁠ţi accepţi trecutul în ideea că tot ce ai făcut şi ai trăit a fost voit de tine, a fost propria ta voinţă!”

Cititor, în română şi germană, de la cinci-⁠şase ani, trăieşte, în Banatul copilăriei şi adolescenţei, fără „magistru” de lectură, de atunci fiind el constrâns la autoformare. Breban fusese declarat „geniu”, de copil, dar o făcuse domnişoara Mia Pop, la şcoală (nu toată era bolşevică, se tindea spre aşa ceva). Însă scrisul i-⁠a rămas „oarecare” mult timp. Ratează iniţial în proza scurtă şi în teatru. Admiră aici, să ia seama optzeciştii postmodernişti militanţi, profunzimea de tinereţe a lui Mircea Ivănescu şi a lui Radu Petrescu.

La 20 de ani, citeşte din M. Proust, În căutarea timpului pierdut, dar nu integral, în româneşte, de unde află că mişcarea în roman nu e a romanului, ci a cititorului, aşa cum un tren pare că a plecat din gară, deşi staţionează. Fin cititor, apoi scriitor, de explorat exegetic, tehnic, naratologic.

Ce fel de scriitor este Breban? Mai ales romancier, desigur, dar şi eseist, memorialist, poet, dramaturg, aşa (a)pare, se spune, este. Dar în mare, în totul? Plecând de la premisa şi totodată concluzia că există o unitate a scrisului său. A operei sale de creaţie, faţă de care manifestă o constantă, vie, enormă voinţă. Şi putere. Voinţa şi puterea de creaţie: dar în ce sens creaţie? Iată, el indică şi aici o înţelegere ezitantă, paradoxală, când se referă la „profesiunea mea, creaţie sau cercetare, cum vreţi să-⁠i spuneţi”. Creaţie-cercetare, creaţie ca cercetare, cercetare prin creaţie, şi ce s-⁠ar mai putea spune? Ştiinţă. Inefabilă. Şi epică. Sinteză epică. Ştim că G. Călinescu aplica termenii, sintagmele, la istoria literaturii, asimilând, de fapt punând la baza ei, critica literară. Creaţie sau cercetare înseamnă critică, punere în criză. La Breban, totul este în criză, eu şi lumea sau istoria. Critică. Criză. Polemică/război. Din eul creator porneşte totul. Viaţa/creaţia este vis. Breban pomeneşte destul de des de un anume onirism. Unul trăit, chiar dacă şi la el trăirea conţine abstractizarea, realia succed la nominalia. Nu doar succed, dar sunt consecinţa, adică metamorfoza. Un onirism biologic-⁠intelectiv. O stare întreţinută, deci cultivată, pentru salvarea sau menţinerea fiinţei bio-⁠grafice, care trăieşte şi scrie, trăieşte pentru a scrie. Dar nici Breban nu povesteşte vise. În felul său, şi el le creează. Nu spun acum mai mult. Doar atât, în plus: că ar trebui să se citească atent fragmentele, textele şi contextele în care subiectele sunt visul sau visarea.

Realitatea? Ceea ce numim, credem a fi realitate, de cele mai multe ori cu o suficienţă inconştientă, dar sigură de sine? Sau sacralizând-⁠o, stereotip? El este, o scrie, nepăsător faţă de ceea ce reia simţul comun, răul simţ comun, ar fi „sfânta, ubicua realitate”. Realitatea: ducă-⁠se pe pustie… Nu se poate cunoaşte, învăţa, „aşa zisa lume reală”. El încalcă acest conformism. Breban este condus de un organic reformism. Aşezat cruciş, pieziş. Miza sa estetică este una implicit etică, imperativă: „Trebuia să-⁠mi imaginez totul”. Act de voinţă, de autoimpunere, înţeles şi apoi cultivat, desfăşurat în toată întinderea şi „variabilitatea” scrisului său: genuri sau specii literare. Nu întâmplător, un ideolog (la început proletcultist: Paul Georgescu), la debutul petrecut spre finele perioadei literare „realist-⁠socialiste”, i-⁠a (d)enunţat falsitatea epicii. O „falsitate” specială, însă, nu comun-⁠estetică. Pentru că „fals” era ce nu corespundea ideologic. Iar romanul Francisca chiar falsifica cerinţele scrisului literar, care erau şi ale lecturii, ale criticii. Realitatea este la purtător. Nu la oricare, aici este vorba de calibru de personalitate. Breban a procedat spontan, autentic: „Am înfăşurat în jurul acestui «fals» megatone de realitate indubitabilă”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest