Contemporanul » Modele » Marian Victor Buciu: Ion Simuţ istoria literaturii

Marian Victor Buciu: Ion Simuţ istoria literaturii

Ion Simuţ admite, prin autoarea unei teze de doctorat din 2014, Corina Croitoru, „subversivitatea în cadre rezonabile, discutând-⁠o prin prisma ironiei poetice”, întrucât „ironia ţine loc de subversivitate”.

Ion Simuţ admite ca „perfect legitimă” istoria literaturii pe criteriul (dominant, propriu, spun eu) estetic, de gust ori subiectivitate. Sugerează, poate, că e un criteriu slab, vulnerabil, greu, dacă nu imposibil, de personalizat consecvent, chiar şi în cazul personalităţilor accentuat recunoscute în domeniul istorico-literar: „nu cred că toţi trebuie să procedăm la fel”. Ar fi vorba de o nevoie de variabilitate. Ori de un fel de privilegii, aristocratism/meritocratism critic-istoric. Acest „trebuie”, în critica şi istoria literară estetică, cred eu, se cade atribuit nu interpretului istorico-⁠critic, dar operelor şi autorilor lor.

Criteriul gustului estetic ar fi cauza ori vina că N. Manolescu, în istoria sa afirmat „critică”, nu estetică, îl minimalizează pe Paul Goma. Eu cred că relaţia, bio-⁠grafică, cu politicul/ideologicul, i-⁠a împotrivit. Iar aici esteticul a slăbit totul, printr-⁠o confuzie de criterii şi domenii. Dar şi Eugen Negrici, se menţionează, face exact aceeaşi eroare. Se uită că acesta relativizează la extrem esteticul, în timp ce pentru N. Manolescu el există în eternitate, deşi mutabil, transformabil, fără pierderi de esenţă şi prioritate. E. Negrici ar fi politizat integral literatura, considerând-⁠o cu totul îmbolnăvită politic, în stil, într-⁠un articol intitulat Schiţă pentru o patologie stilistică totalitară, publicat în anul 1991: „Fără îndoială extrem de interesantă, dar pur descriptivă, neconceptualizată şi lacunară”. Interesantă mi se pare un calificativ deopotrivă involuntar ironic, dacă nu se ştie ce mult înseamnă interesantul, categorial, şi concret, fenomenal, pentru E. Negrici. O simplă schiţă nu este nici descriptivă, necum analitică, ea clasifică. Termenii neconceptuali propun o concepţie determina(n)t dual(ist)ă, aparent maniheistă, păstrând o anume supleţe, atât cât o permite, de fapt, criteriul politic, în fond pseudo-⁠politic, absolutizat de Negrici, din perspectiva receptorului, de la sistemul editorial la public. Lacunară, deci, neacoperitoare, de completat, de la dualism la tetradă, aşadar, teoretic, cum propune Ion Simuţ. Dar mai rămân lacunele de selecţie a valorilor literare. Despre schiţa de patologie stilistică, Simuţ mai notează: o „idee la care a renunţat”. Cred că a menţinut-⁠o şi aplicat-⁠o „adecvat”, potrivit înţelegerii sale. Reformulez, adecvat: potrivit interesului său, întrucât Negrici cultivă statutul critic al omului interesului în această specialitate. Doar că vede prezenţa exclusivă şi exclude, să spun aşa, absenţa deliberată a travaliului stilistic al unor scriitori în discursul lor faţă de (şi nu obligatoriu raportat la) discursul (pseudo)politic al vremii sau vremurilor postbelice. Simuţ îl găseşte aplicat (prea) lipsit de nuanţare la genuri şi autori. Şi adaugă la diferenţierea stilistică şi pe aceea tematică. Tema este în fapt supusă artei, nu arta supusă temei. Mai apoi contează câtă estetică şi nu câtă tematică interesează în operă. Negrici rămâne, cum am spus, fidel criteriului de receptare fundat pe categoria interesantului, nu pe cea a esteticului. Esteticul ar fi, după el, mai curând o valenţă de atribuţie decât de existenţă, de vreme ce ajunge ineluctabil precar. Nu şi în cazul capodoperelor, dar el nu se cramponează nici de acestea. Negrici admite primatul contextual al politicului, eludând statutul direct textual. Face istorie literară politică, în mod declarat, şi estetică (involuntar!), prin substituirea, în lectura noastră, a interesantului şi esteticului. Interesantul e o categorie largă, laxă, eterogenă, la prima vedere pozitivă, atrasă de ambele rezultate, deşi nu la fel de semnificative, dar diferenţiate: literatura „aservită” (literatura ar fi trebuit să aibă ghilimele!) şi literatura „tolerată”. Pe ambele, în cartea sa, Simuţ le califică drastic: „false concepte cu origine nedecla-
rată”. False, deşi ele configurează un discurs istorico-⁠literar politico-⁠artistic, pentru că nu elimină literatura dintre arte. Precare, va mai spune, în sensul că nu acoperă, decât în parte, fenomenalitatea literară. Tetrada lui Ion Simuţ repară şi completează dualismul, adică tocmai „vulnerabilitatea” sintezei de istorie literară a lui E. Negrici.

Literatura doar tinde spre literaritate (artă) şi documentalitate (adevăr istoric), ambele ţinute în frâul „politic”. Concede Simuţ: „Disidenţa e, oricum, rară”. Ea nu ajunge un tip de literatură publică, nefiind publicată. Ea există, însă e „netolerată”, interzisă de cenzură. Paul Goma îşi scoate proza din ţară, generată şi ea de regimul politic totalitar. Cu sprijinul Securităţii, Partidul, unic, „e-⁠n toate”, cum spunea un vers, citat de Simuţ în volum. După ce evidenţiază rolul generator al politicului totalitarist, Simuţ îi pune înainte literarul: „Atitudinea literaturii faţă de puterea politică”; finalitate vs. cauzalitate, ruptura artei de ideologie. Dar acum Simuţ reaşează priorităţile: finalitatea literară, artistică, estetică, e-⁠n primul rând, iar cauzalitatea ideologico-politică trece-⁠n al doilea rând, de data aceasta sigur, fără echivocul unei simultaneităţi.

În fine, pseudo-⁠conceptele, cum le (des)califică, ale lui Negrici, ar fi şi fraudulos apropriate. Acela de literatură aservită provine de la pseudo-istoricul marxist-⁠leninist Mihail Roller: „Eugen Negrici a făcut un simplu transfer din Roller (schimbând ceea ce era de schimbat)”. Roller scrie că în capitalism „Cultura oficială este aservită intereselor claselor stăpânitoare…”. Negrici (care preia un termen oficial, cum şi Simuţ reface „politica oficială”, în termenii ei, pentru a o fixa şi transfera, peste contexte şi generaţii, istoriei literaturii) este interesat şi el, cum am constatat, de interese, dar opuse celor comuniste, de „sub”, cum preferă el să formuleze, comunism. Termenul aservită apare frecvent, evident cu aplicaţie contrară, la Roller şi Negrici. Dar Simuţ notează: „Gândire în perfectă rezonanţă!” Nu în disonanţă? Uzul semantic este sintactic, sensul se aplică, nu este autoreferenţial. Termenul tolerată, ataşat literaturii de „sub” comunism, îi apare lui Simuţ inadecvat, prin relativizare şi aproape uniformizare. Dar este astfel privind dinspre literatură. Negrici priveşte dinspre politică/mono-ideologie, para-⁠estetic. Iar diferenţa de atitudine a autorilor şi operelor, într-⁠un context, întotdeauna istoriceşte glisant, nu-⁠i scapă, în esenţă. Iar cât despre nuanţare, ea rămâne mereu expusă, neîncheiată. E drept că Negrici nu dă prioritate literaturii, iar logica sa binară rămâne fără echivoc. Termenul „tolerată”, spune Simuţ, există într-⁠un articol al criticului Mircea Iorgulescu. Despre o „cultură tolerată” comentează acesta în 1989, abia trecut în exil. Textul a reapărut, în aprilie 1990, în revista Contrapunct, în România glisării de regim politic. Preluare nedeclarată? Prefer să cred că Negrici nu ştia articolul. Apoi, termenul „tolerant” vine aproape automat în etichetarea atitudinii politice sistemice. Negrici n-⁠o citise nici pe Sanda Cordoş, care în 2003 a constatat prezenţa vocabulei (des)calificante. Moralist, Simuţ taxează: lipsă de onestitate, întărită şi de lipsa de bibliografie, într-⁠o „istorie” critică aşa zicând fără critică. Dar de ce să i se dea cititorului, mai mult sau mai puţin specialist, familiar cu domeniul, totul mură-⁠n gură, fie şi academic, şi să nu-⁠şi fişeze singur, comparatistic, cărţile? Şi doar lui G. Călinescu i se conferă acest drept. E. Lovinescu e uitat. Există şi o punte de convergenţă: conceptuală, la modul teoretic. Dar voluntară, reală. „Mă situez şi eu de partea unei istorii literare conceptuale şi aceasta este cea mai semnificativă afinitate dintre noi.” Cu bibliografie critică, adaug. Dar în concurenţă inclementă cu a lui E. Negrici, găsită precară şi frauduloasă conceptual. Altă distanţare, tot pentru preluare disimulată: E. Negrici, „speculând o idee formulată anterior de Czeslaw Milosz sau M. Niţescu şi de alţii, a alcătuit o antologie: Poezia unei religii…” Simuţ preferă să scrie aparent tern, pentru a fi clar, de aici îndepărtarea lui de expresivitatea dură şi subtilă a lui E. Negrici, conceptualist-⁠impresionist prin regulă, nu prin excepţie, când fixează „splendoarea şi nocivitatea involuntară a producţiei literare optzeciste”. Într-⁠o carte care bate spre cinci sute de pagini, descopăr o singură dată o ieşire din mâna extrem de reţinută stilistic a lui I. Simuţ. E un mic şoc să vezi cum sar din text formulele: „semizei discutabili”, „eroii tineri”, „umbrele zeilor”. (256)

Prudent, modest, scrie acum Ion Simuţ despre cele patru „noţiuni”, după ce le-⁠a numit de-⁠a dreptul literaturi, apoi tipuri sau moduri. Simple noţiuni, mai puţin decât concepte. „Nu-⁠mi fac iluzii că de la mine au pornit aceste noţiuni…”. Oricum, toţi „furăm” din dicţionarul uneia sau alteia dintre limbi. Cum facem, cu ce folos, aceasta pare că decide. Finalitatea, nu cauzalitatea ori prioritatea: deşi aici eu am o rezervă – contează ce există in nuce. Polemica se retrage, chiar în admiraţie, atunci când Daniel Cristea-⁠Enache îi foloseşte lui Ion Simuţ, ca anonime, trei noţiuni, în lectura poeziei lui Dinescu, din anul 2013. Aidoma cum Simuţ îl citeşte pe poet aici, în 2017. S-⁠ar zice că-⁠i admiră aplicaţia, fără a indica, academic, referinţa.

Ion Simuţ constată că exagerează subversivitatea sau, cu termenul frecvent, subversiunea, Carmen Muşat („strategiile subversiunii”). Ea numeşte împotrivire ceea ce Negrici, prin textualism şi experimentalism, crede a fi „abandon, laşitate şi izolare”: sunt termenii cărţii pe care o citesc. Dar Muşat se referă la postmodernism vs. (neo)modernism. Simuţ distinge între subversivitatea politică (dar nu propriu-⁠zis în sensul răsturnării ordinii de stat!) şi estetică. Cenzura a suspectat totul de scris pe dedesubt. Pentru Simuţ, subvervitatea (e termenul lui) e rară şi nealambicată, cu adresă politică, nu estetică. Esteticul pare astfel că ar surveni de la sine. El admite, după Ana Blandiana, citată aici, complicitatea cenzorilor, informaţi şi inteligenţi, cu unii scriitori deja prestigioşi. Dar nu din capul cenzorilor, cred, cât la un consemn, tot politic, au existat cărţi „lăsate să apară”. Tolerate, aşadar.

Ion Simuţ admite, prin autoarea unei teze de doctorat din 2014, Corina Croitoru, „subversivitatea în cadre rezonabile, discutând-⁠o prin prisma ironiei poetice”, întrucât „ironia ţine loc de subversivitate”. Norman Manea nu este integral subversiv, cum crede doctorandul monograf Claudiu Turcuş, dar, completează Simuţ, a trecut prin evazionism. Turcuş amestecă esteticul cu politicul, esteticele între el, ajungând şi la subversiune ca evaziune. Exclude evaziunea, reduce tipurile, ca „intolerantul” Negrici. Dar Turcuş este un tânăr critic retro-tolerant…

Dacă înţelegem „evazionismul, prin definiţie apolitic”, atunci de ce pornim totul de la politic, când i se sustrage? Iar subversivitatea la a fi „incomod” politică! Ion Simuţ admite şi o „subversivitate discretă”. În fine, e de acord cu Andrei Terian că au practicat uneori subversivitatea în critică N. Manolescu, M. Iorgulescu, M. Martin, ca expresie esopică. Rezistenţa prin cultură, inundată de atâta cerneală post-⁠totalitară, este echivalată cu retractilitatea şi apolitismul. În schimb, existenţă prin cultură, în formula şi analiza lui Gabriel Andreescu, rămâne mai adecvată la realitatea istorică, crede şi Simuţ.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now