Contemporanul » Modele » Marian Victor Buciu: Eul creator

Marian Victor Buciu: Eul creator

Eul rămâne un supus al sinelui creator. De reţinut faptul că aici este notată povara „unei Creaţii cu adevărat mitice”. Şi vocaţia, şi aspiraţia, sunt poveri. Creaţia mitică demitizează ea însăşi şcoala comună, colectivă

Ajung la trăirea sa abstractă, la puntea nominal-⁠real. Breban (Viaţa mea, Editura Polirom, 2017) avertizează că are un mare filosof drept aliat, care îl confirmă, radical şi nuanţat totodată, faţă de Marx (Lenin, Stalin şi… Paul Georgescu…). E Hegel: „odată conceptul formulat, realitatea îl urmează” („Ist einmal der Begriff realisiert, hält die Realtät nicht aus.”).

Stăpânit de vis, Breban este stăpânit şi el de cuvânt. Acceptă această supunere directă la cuvânt, care este şi o supunere, indirectă, la sine. N. Breban se dezvăluie şi după 80 de ani „speriat sau uimit ca întotdeauna”. Nu se prevalează de un atu atotputernic, puterea derivă din voinţă, una autocritică, lucidă. Visul lucid, iată o altă trăsătură care-⁠l marchează şi pe el. Breban este constant „speriat sau uimit” în pofida unui dat creator fundamental: „În ciuda marilor mele puteri asupra imaginarului”. Eul rămâne un supus al sinelui creator. De reţinut faptul că aici este notată povara „unei Creaţii cu adevărat mitice”. Şi vocaţia, şi aspiraţia, sunt poveri. Creaţia mitică demitizează ea însăşi şcoala comună, colectivă. Prin destin, unul asumat, Breban este şi el, nu o ascunde, un autodidact, ca mulţi scriitori valoroşi ai generaţiei lui. Mult mai puternic decât şcoala, ca instituţie, s-⁠a sustras regimului politico-⁠(mono)ideologic, biblioteca. De fapt, anticariatul devenise în epocă opusul şcolii, în esenţă (ce mai la deal, la vale, dar nu în sensul lui Blaga…) bolşevice, cum o spune chiar memorialistul.

Breban, cel „speriat sau uimit”, face o operă peste aşteptările contextului. Iar contextul nu pe cei ca el, social şi artistic, îi aştepta. Dimpotrivă. Speriat-⁠uimit: e firesc, în tot nefirescul istoric. Şi pe acesta, după o poetică anti-⁠reţetă, Breban, „creator de ample fresce epice”, îl – horribile dictu! – „redă”, chiar dacă, oficialmente, într-⁠un mod de nerecunoscut. Fals, cum constatase Paul Georgescu, dintr-⁠un punct de vedere estetic total deviat. Întâlnit şi azi la grupul necititorilor denigratori din tagma para-⁠morală a criticilor „esteţi”, aparent hiper-⁠moralişti.

Reflectând în acelaşi mod, speriat-⁠uimit, la postumitatea potenţială a scrisului său, Breban (care, fapt ce produce curiozitate, aici nu reflectează la condiţia morţii în general) o formulează cu „dacă”, va să zică la modul condiţional-⁠optativ. Nici nu se poate altfel. Conştiinţa rezistenţei creatoare are această limită asumată şi de acest spirit orgolios şi modest, la modul profund. Condiţia este un punct major pentru gândirea lui. Una critică, deloc sau doar aparent arogantă. Chiar şi în limitarea critică, exclusivistă, sau părând astfel: de exemplu, când scrie că postmodernismul este „aroganţă”, se referă la manifestarea lui creatoare şi critică, în literatura română, nu la poetica universală respectivă, ireductibilă la o simplă etichetă. Repet, la noi, îndreptăţită, din cauza suspectă a unor „militantisme” de toate calibrele.

Poziţia lui Breban se conturează, inconturnabil, prin sau din lupta scriitorului cu socialul „obtuz” şi lupta cu „sinele”. Strategii, tactici, stratageme, în confruntarea vitală, la limita morbidului, cu Cenzura cuvântului scris. Dar şi spus, şi el era vânat, instituţional, de organisme speciale. Aici a fost nevoie de tărie de caracter. Şi ea vine, istoriceşte, de la un paria social. Unul suspectat mentalitar, mai lesne de marginalizat decât alţii din categorii mai supuse istoric. De la manuscris şi stadiul editorial începe rezistenţa scriitorului în regimul atotcenzorial. Scriitorii „cu talent sau fără, tăiau hălci întregi din cărţile lor pentru a apărea mai repede, dând apoi vina pe cenzură…”. El a ridicat spre tăiere (cum a şi spus într-⁠un interviu din afara României) mâna care scria.

Breban este un scriitor retras, ca să devină unul cât mai prezent. A intuit potenţarea prezenţei prin absenţă. Şi nu este doar un retras, este chiar un tip aparte de fugar, unul care a ales „fuga în creaţie”, explicată de el acum în câteva pagini, dar punctual şi în altele. Pe fugar l-⁠au găsit deopotrivă critica şi oficialitatea, cărora nicicum nu li s-⁠a supus. Nu cu adevărat, mai ales celei de-⁠a doua. Li s-⁠a „ataşat” fără a li se ataşa. Le-⁠a cedat ceva din personalitate, dar nu s-⁠a depersonalizat. Dacă se depersonaliza, ar fi însemnat că se mortifică. Breban a avut şi el o singură cale, alta decât cea istorică. Concesivă a fost mai curând istoria cu el, nu el a fost concesiv cu istoria. Grupul lui este prezentat, şi în acest tom autobiografic, la fel cum se „demască” şi pe el însuşi, tot din perspectiva eşuării umane, într-⁠un sistem de ordine antiumană. Este grupul de „pătaţi” politic, „rataţi, falşi rataţi sau, dacă vreţi, victime ale sistemului opresiv”: Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu. Anii săi de succes au fost urmaţi de cei de deşert, dar el desfide faptul că a fost, în literatura română controlată de Cenzura ideologică, o „Siberie a spiritului”, cu metafora politico-„critică”, al cărui autor ar fi Eugen Ionescu, de unii atribuită lui Virgil Ierunca, de alţii lui Ioan Petru Culianu.

Proletcultistul, care, ideologic, şi-⁠a bălţat cu talent proza, mai cu seamă în România, Petru Dumitriu, trecut în exil, compromis, a rămas orb la scriitorii adevăraţi, îngăduiţi tactic de sistemul totalitar. Ei au fost succesori doar în timp ai scriitorilor care au jucat rolul de privilegiaţi în locul marilor interbelici: „Bogza, Stancu, Jebeleanu, Baconsky, Maria Banuş, Geo Dumitrescu”. Peisajul literar, ceea ce conceptualizăm acum prin context, era un „hăţiş enorm şi în aparenţă invincibil”. Despre cenzură, Breban spune ceea ce nimeni n-⁠a mai îndrăznit să recunoască, pentru că el nu i s-⁠a supus, spre deosebire de cei care i-⁠au cedat în masă şi masiv, iar alţii, uzând „abil” de pre-⁠cenzură ori autocenzură, au putut în urma ei să o bagatelizeze. De reţinut, ca atare, că a fost „o cenzură cu mai bine de trei sau cinci nivele”.

În vara anului 1971, se opune, ca şi D. Ţepeneag, noii cenzuri, noii reduceri a libertăţii de creaţie, după ce aceasta fusese temporar şi limitat-⁠strategic crescută. Dintre cei nedepeizaţi, reaminteşte, „numai eu am reacţionat” faţă de „tezele” neo-⁠realist-⁠socialiste ale lui N. Ceauşescu. Republica literelor, solidară în solitaritate, a arătat şi o stranie solidaritate de gândire: tocmai pe Breban, şi nu pe Ceauşescu, l-⁠a suspectat de dorinţă de putere. Sunt fapte pe care, scrie acum, „din silă nu le mai evoc”. Memorialistul fiind scriitorul faptelor epice, de altfel, el notează că nu judecă, dar expune fapte, acordă „prioritate faptelor”. Fănuş Neagu (nu doar criticii, dar iată că şi câte un scriitor, de altfel, elogiat de N. Breban) l-⁠a denigrat ca neştiutor de limbă română şi trădător de partid/ patrie. Oportunist politic, cu o conştiinţă creatoare limitată, „talentatul” F. Neagu! N. Breban ar fi preferat să fie închis în aprilie 1972, „chiar şi din calculele unei mai iuţi cariere în străinătate”. Altă „ratare”? După München, a urmat rezidenţa la Stockholm, de unde a fost chemat de mama sa cu disperare la Bucureşti. Nu s-⁠a adaptat nici în Occident, în exil, unde i s-⁠a sugerat că ar fi trebuit să-⁠şi schimbe felul de-⁠a gândi şi de a fi. Breban nu era omul metamorfozelor impuse, dar al celor numai de el însuşi expuse. De aceea, nepublicat, cum i s-⁠a promis, în Germania Vestică, la Ed. Suhrkamp, a poposit în Franţa.

Învinuit la CNSAS, vreme de trei ani, dovedit nevinovat în justiţie, adevereşte ceea ce s-⁠a numit la noi rezistenţa prin cultură, „minimalizată de unii belferi”. (Leg aici şi obiecţia de limbaj, faţă de conceptualism sau tehnicism: „păsărească universitară”, venind din opţiunea pentru metaforă, pentru ambiguitate semantică.) Este încredinţat că regimul totalitar, dictatorial, românesc, a fost destrămat şi din interior, prin rezistenţa dinăuntru, care a dublat şi întărit secularul exil interior. O linie (cale) de salvare etno-naţională s-⁠a construit şi în acest mod, alături de aşa numita societate socialistă multilateral dezvoltată. „Nu, nu am răsturnat «sistemul», dar i-⁠am îngenuncheat axa ideologică, axa culturală şi am reînnodat în bună parte reala istorie a naţiunii şi a instituţiilor ei.”

Breban susţine din ce în ce mai apăsat calea naţională, apărată de globalismul antinaţional, când el chiar aşa se manifestă. Breban nu se prevalează de nicio ideologie, afară de una a tradiţiei profunde, de spirit. El este ceea ce a fost mereu, un conservator substanţial, deopotrivă diacronic şi sincronic. S-⁠a ataşat, la modul strict personal, unui liberalism conservator de supra-⁠expresie politică. E ceea ce numeşte „un naţionalism «de fond»”. Chiar atunci când a „cedat”, tactic, Sistemului ideologiei de clasă, care i se pusese şi lui de-⁠a curmezişul, n-⁠a trădat, însă şi-⁠a adaptat conştiinţa activă, nealterată. Luciditatea şi naivitatea l-⁠au nutrit mereu, iar din acest motiv, mărturiseşte acum, a fost atras de Partid, „având în vedere opiniile mele naţionaliste”. Comunismul naţional(ist) ceauşist era evident contrar internaţionalismului comunist, pe care, conceptual, urma să-⁠l fractureze. Iar prin Hegel, Breban aştepta ca, odată conceptul creat, el să atragă după sine şi realitatea. Există însă concepte false, măcar la început, iar ele, devenite autentice, atrag într-⁠adevăr ceea ce se recunoaşte a fi realitatea. Naţionalismul post-⁠comunist, la noi şi post-⁠ceauşist, l-⁠a ascultat pe Hegel.

Prin destin şi voinţă, armonizate, Breban n-⁠a schimbat în esenţă (şi nici în concept) linia de familie sau de clan. Ceea ce a schimbat a fost să nuanţeze, iar numai pe acest drum să radicalizeze, profesia. Urmaşul generaţiilor de preoţi a devenit scriitor. Un anume tip de scriitor: „în felul meu, am continuat tradiţia”. Nu şi-⁠a urmat, crede, familia, antecesorii, prin „vocaţie, cea de preot laic, de pastor, de confident al conştiinţelor numeroase, rătăcite şi flămânde…”, însă, ca Andrei Mureşeanu văzut de Eminescu, se închipuie şi el „Preot deşteptării noastre,/semnelor vremii profet”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest