Contemporanul » Modele » Dincolo de înţelegere

Dincolo de înţelegere

Înţelegem parţial sau eronat, iar adesea dăm lucrurilor semnificaţii „aberante”. Adolescenţa ori ceea ce suportă acest nume „nu va putea fi niciodată înţeleasă până la capăt”

Dincolo de excepţii, neînţelegerea îi apare în neregulă. Există un abandon (anti)metodic, semnalat atunci când „nici chiar acest exerciţiu sau efort al înţelegerii nu e tuturor foarte clar”. Şi neînţelegerea se cuvine dusă până la capăt, pentru a formula judecata critică, punând astfel gândirea în proprietate. Astfel procedează Breban, când concluzionează, niciodată sec, că, din tânărul care a fost, „nu am avut ce să înţeleg”. Dar asta nu înseamnă deloc că l-⁠⁠a abandonat în înţelegere. Sau, mai exact, în neînţelegere. Dimpotrivă, i-⁠⁠a dat expresia potrivită. În tinereţe, constată critic, categorial şi totodată motivaţional, înţelegem parţial sau eronat, iar adesea dăm lucrurilor semnificaţii „aberante”. Adolescenţa ori ceea ce suportă acest nume „nu va putea fi niciodată înţeleasă până la capăt”.

Breban scrie că n-⁠⁠a înţeles să înţeleagă prezentul anilor ’70-’⁠⁠80 din secolul anterior ca cei din Occident şi n-⁠⁠a simulat înţelegerea străină de el. Nici n-⁠⁠a disimulat neînţelegerea. Nu raţiunea primează în viaţa lui. A înţeles abia după câţiva ani ce riscase în 1971, prin demisie şi declaraţii în presa necenzurată, occidentală. „Aproape nimeni nu a înţeles actul meu de «ieşire din sistem», demisia din fruntea revistei România literară şi declaraţiile din presa franceză şi germană.” Acordă, însă, circumstanţe, impuse tuturor de sistemul însuşi, când menţionează că cei din lumea literelor „se prefăceau că «nu înţelegeau» nimic”. Nu doar ce riscă i-⁠⁠a scăpat, dar şi contextul larg al prezentului: „Nici eu, atunci, la începutul deceniului opt, nu am înţeles prea bine ce se petrece”. Constată cu luciditate că în regimurile extremiste „«înţelegerea» însemna pur şi simplu începutul credinţei.” (s. NB). Cât priveşte înţelegerea, cade ea însăşi ca un fel de pradă, mândră şi frivolă, a credinţei. Este indexată elocvent „veşnica şi superb vanitoasa credinţă a înţelegerii” (s. NB). Dintr-⁠⁠o experienţă, măcar de lectură, spirituală, de credinţă religioasă, admite că „sunt daruri pe care nu le înţelegem”. Oricum, nu în prezent. Şi nu ca daruri necesare.

Sistemul comunist este descris în capitolul XIV (Suspiciunea) ca „reptilian”, „ascuns”, instrumentat printr-⁠⁠un stat „ocult”, „contra majorităţii”. Securitatea, înăuntrul şi în afara închisorii, a produs duşmani, izolare, „frică sălbatică”, „coşmar social”, „turmă umană”. Se cerea, se obliga la ele, şi credinţă, şi entuziasm. O umanitate, învrăjbită ca-⁠⁠n jungla cea mai sălbatică, era dominată colectiv de „spiritul absolut al pândei”. S-⁠⁠a răspuns, deviat, la sistem, prin exil şi suspiciune. Ultima, bazală, îl alimentează actualmente pe cel dintâi.

Nu ştie, nu înţelege, de ce n-⁠⁠a rămas în exil, în, cum notează, îndeosebi, „neconvinsul meu exil parizian”. Era necesară o „solidaritate” în exil, dincolo de „înţelegere”. Ceea ce doreşte el acum este să se „înţeleagă spiritul şi caracteristica, «profilul» crizei româneşti” de veacuri. Contrapune cele două exiluri, extern şi intern, aducând un fel de elogiu celui de-⁠⁠al doilea, istoric primul şi aproape fără a avea intermitenţă. Are, în această privinţă, o poziţie istorică, aş spune pro-⁠⁠istorică, etnic, uman: „părerea mea e că exilul intern românesc se detaşează net (de cel extern, n.n.) nu numai prin suferinţa enormă trăită, dar şi prin capacitatea de a lupta, de a «înţelege» în ce constă cu adevărat permanenţa valorilor umane, dar şi naţionale”.

În exilul determinat, şi el, ca de altfel totul, de politic, distinge voinţa de a (se) „înţelege” a lui M. Eliade. Ceea ce a lipsit, adaugă, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Cei doi au cultivat, cu parţialitate (răspuns la totalitarism?) „suspiciunea ca mod de a «înţelege»”. În schimb, „Mircea Eliade părea a mă fi înţeles, în lunga şi fierbintea vară a anului ’71, când eu trăiam drama cuiva sincer stupefiat şi care «nu înţelege»…”. Diferenţă de capacitate, aşadar, între savantul-⁠scriitor şi cuplul de jurnalişti radio-⁠critici. Dar nu numai, de luat în seamă rămâne şi diferenţa de statut profesional, vocaţional.

Capitolele V (Labiş. Păunescu. Ceauşescu) şi VI (Ivasiuc. Manolescu. Nichita) conţin portrete caracteriale, cu limitele de oportunism şi curaj. În capitolul VIII (Emigraţia pariziană. Eliade. Cioran), nici prezenţa apropiată a opozantului D. Ţepeneag, încă o dată, nu rămâne uitată. Jurnalista Monica Lovinescu apare ca o izolatoare, ceea ce înseamnă mai mult decât ignorarea practicată de Petru Dumitriu, a generaţiei lui creatoare. Persecuţia în grup li se aplică celor „lăudaţi de presa literară comunistă”, unica presă a ţării. Prin comparaţie cu exilul comunist, actualitatea a decăzut: „Azi, se pare, am căzut cu toţii în exil!…”. Cei care au conştiinţa exilului: „Noi, Românii, unii dintre noi, nu ne mai simţim «acasă»”. Noi schiţe de portret, în capitolul XII (Cariera), din acelaşi unghi moral nietzschean: Liiceanu, Patapievici, C. T. Popescu. Alte schiţe caracteriale, faptic-⁠⁠atitudinale: Monica Lovinescu, Liiceanu, „prudentul”, sub dictatură, N. Manolescu, iar acum… Soros!, există în capitolul XIII (Exilul). În capitolul X (Prietenia. Prieteniile literare), prietenia este mult preţuită, fiind considerată al doilea bun al omului, după speranţă.

La Paris, Breban a învăţat că se poate înţelege prin altul, printr-⁠⁠un străin. Şi, cine ştie pe unde, doar nu deodată, a învăţat că înţelegerea complice există-⁠⁠n prietenie, mai rar în iubire. El nu este un neînţeles, este însă înţeles pe o anume cale, la o anume limită. S-⁠⁠a simţit, în viaţă, „înţeles” de prieteni. Scrie această Viaţă şi cu un rost sau, poate, mai curând, sens, pedagogic, prin urmare cu gândul, declarat, la ceea ce ar putea „să înţeleagă” un tânăr de vocaţie. Şi poate că vocaţia este forma reală a prieteniei, calea sigură a comprehensiunii.

N. Breban, adânc preocupat de tipologic, de arta portretului, în literatură şi alte arte, se autoportretizează, aş zice nu doar reflexiv, dar chiar din reflex verbal. Reţin termenii categoriali dintr-⁠⁠un loc: irealist, egolatru, altruist, prietenos, „predispus (…) suferinţei sociale sub multiple aspecte”, vitalist, încrezător în viaţă.

Limită la Breban devine ceea ce aş numi, plecând chiar de la ceea ce el însuşi scrie: (l)imi­tare. Adică, totodată, limită psihică şi imitarea unei psihologii.

Eul, la Breban, este hipertrofiat, după ce-⁠⁠a fost diminuat, dar el există, în sensul că este pus în formulă prin calificare, nu prin identificare („dar cine mai e acest eu?!”). Vârstele vin, cu întârziere şi defazare între biologie şi psihologie. Copilul a fost confruntat cu absurdul înconjurător, trăind într-⁠⁠o „pură şi continuă zăpăceală”.

Etnicitatea lui Breban este complexă, deopotrivă „rasial” şi regional. Scriitorul de limbă română, care până la o anumită vârstă, vorbitor de germană, nu-⁠⁠şi înţelegea tatăl, român, se revede, nuanţat, ca un analist de mare vocaţie, în „tânărul ardelean şi fals-⁠⁠bănăţean totodată, jumătate neamţ, şvab după mamă”. Indexează, frecvent, prioritar, „sângele meu nordic sau german”.

Tatăl, prezent mai ales în capitolele I şi XV, este părintele obsedant, de la început până la sfârşit. Fiul, în primul capitol, nu doar că îşi admiră, dar chiar îşi urmează, tatăl preot, „patriot român” din nordul Ardealului. Constrâns la fugă în 1941, la coborârea-⁠⁠n Banat, la o viaţă compusă din fapte de roman „de a doua mână”. De la tatăl lui, preotul, aude fiul că adevăratul patriotism se activează atunci când ţara se zbate în nevoi. Tatăl iese din scenă când fiul are 28 de ani şi trece în altă viaţă. Moare în 1962, într-⁠⁠un accident de motocicletă, în pădurea din Baia Mare. Psihologic, rămâne viu în mintea urmaşului, care nu se poate elibera (nu spune că o doreşte) de faptul că a fost şi-⁠⁠a rămas mereu supărat pe fiul cel mare. Viu de-⁠⁠a binelea, tatăl ajunsese „aproape duşman”. Distanţarea lor a fost radicală, în tot cazul. Dacă mama era mereu un ajutor, tatăl era mereu poruncitor, chiar în afara verbului, „dominant chiar când zâmbea”. Tatăl (ultimul capitol înscrie acest cuvânt în paranteză drept titlu), dezamăgit de fiul întâi născut, manifestă faţă de el, dpă cum citim, ură, duşmănie, furie. Replica finală, definitivă, a fiului, în această carte, este în firea deplină a scriitorului: „îl iubesc”. I-⁠⁠a opus pe cei doi o nuanţă vocaţională. Fiul i-⁠⁠a spus că poartă „sângele Literei”, nu pe cel etnic, român sau german. Problemă de prioritate, nu de desconsiderare. Nici măcar un conflict inter-⁠⁠etnic familial: dubla etnicitate era numai a urmaşului. Acesta notează ceea ce îşi aduce aminte în termenii: „Lupta sa cu mine…”. Una de atitudine (oare nu ea a rămas în personalitatea radical critică a scriitorului?), nu de rol propriu-⁠⁠zis, adică nu de gândire şi practică de viaţă. Fiul („ratat de nu ştiu câte ori, extrem de viu, de divagant, de pletoric şi contrazicându-⁠⁠se amarnic adesea, dar, în mod ciudat, satisfăcut de sine…”), însă, nu făptuia nimic. Cât îl priveşte pe genitor, în el apare esenţial patriotul şi doar decorativ preotul catolic, deloc ascetic, mai degrabă epicureic, fără forma mentis dogmatic-⁠⁠creştină.

Mama, de altfel rar şi sumar amintită, rămâne expresia pură, simplă, exclusivă, a voinţei de apărare. Mama l-⁠⁠a ajutat „până în ultimul (ei) ceas”, în totul: chiar şi chemându-⁠⁠l înapoi în România, după acţiunea de disidenţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest