Contemporanul » Modele » Liliana Danciu: Rodica Braga. Avatarurile feminităţii în anotimpul iubirii

Liliana Danciu: Rodica Braga. Avatarurile feminităţii în anotimpul iubirii

Nu despre asta este vorba în viaţa fiecăruia dintre noi? Despre căutare de sine, pierdere de sine în iubire şi regăsirea nu întotdeauna aflată în zodia fericirii? Romanele Rodicăi Braga vorbesc despre femei „în derivă”, al căror destin este influenţat de la bun început de un bărbat, tatăl, pentru ca ulterior un altul să i se strecoare în suflet

Motto: „Suntem ceea ce apropierea celor din jurul
nostru sapă în noi ca firul de apă
Rodica Braga, Vară de sidef

Rodica Braga este o scriitoare cu o carieră literară bogată, dezvoltată armonios pe două planuri ale creativităţii artistice, poezia şi proza. Opera autoarei impresionează atât în prolificitate, cât mai ales în profunzimea mesajului şi acurateţea unei limbi române metaforice impresionante prin mereu neaşteptate şi inedite formulări poetice. O „contabilitate primară” a volumelor în proză ale Rodică Braga numără două volume de schiţe, cel de debut, Sângele alb al pietrelor (1972) şi Eternităţi de o clipă (1982), unul de proză scurtă, Visând viaţa (2012), două cărţi pentru copii, Prietenii lui Arthur (1986) şi Împăratul vrăjitor (1990), şi opt romane Nisipul memoriei (1978), Dincolo de dragoste (1979), Singurătatea pământului (1985, ediţia II-⁠a în 2013), Maia (1988), Fluturele negru (1994), Şi va fi ziua a opta… (2001), Adagio (2007), Vară de sidef (2010 reeditat în 2017). Cea mai preţioasă formulă de exprimare a „inexprimabilului” rămâne însă versul, dovadă fiind cele treisprezece volume de poezii: Commentarius perpetuus, parabole, în colaborare cu Mircea Ivănescu (vol. 1 – 1986; vol. 2 – 2003), Neliniştea cuvintelor (1985), A doua nelinişte (1997), Stacojiu (2000), Visul bufniţei (2003), Făptura din raze (2007), Senin ca-⁠n ou (2009), Vânare de vânt (2012), Umbra din cuvânt (2013), Picătura de arsenic (2015), Timp în derivă (2016) şi Ametist (2017).

Ambele direcţii de manifestare artistică evidenţiază profilul unei feminităţi creatoare, sensibile şi lucide, atinsă de o neobosită de(ai)monie creativă. Întreaga operă a autoarei condensează poezia sufletului creator feminin. Atât prin natura-⁠i, cât mai ales în esenţă, feminitatea a fost privilegiată de divinitate prin darul unei duble creativităţi, căci în (şi din) tainiţa caldă a viscerelor sale, fiinţa-⁠i de sânge şi lumină urzeşte viaţa unei fiinţe umane noi, în timp ce preaplinul spiritual al gândului din suflet ţese mesajul pro­zo-⁠poetic atât de necesar sănătăţii şi continuităţii lumii. Oricum, atât în versuri, cât şi în romane, autoarea pare fascinată de adâncurile misterioase ale cărnii pe care nu o dispreţuieşte, ci o explorează cu respectul cuvenit templului condamnat la perisabilitate menit a găzdui o fărâmă de eternitate: „Miracolul trupului traversează conştiinţa” (Nisipul memoriei, Cluj-⁠Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 19).

Pentru Rodica Braga, proza şi poezia nu sunt două genuri literare diferite, de vreme ce ambele surprind cu aceeaşi sensibilitate temele grave ale literaturii: paradoxul vieţii şi al morţii, iubirea ca o căutare de sine, raportul identitate/ alteritate, condiţia poetului, vârstele feminităţii. Regăsim în ambele genuri acelaşi limbaj bogat, ambiguizat permanent tocmai din aparenta-⁠i simplitate, care trădează dragostea şi respectul filologului pentru cuvinte. Poemele sale în versuri devin adevărate ferestre ale unui suflet „atins” de absolut, aninat ca un fruct copt – imagine împrumutată de mine, îndrăgită de poetă – între ima­nent şi transcendent pentru a capta atât strălucirea apolinică a gândului, cât şi clar-⁠obscurul dionisiac al adâncimilor fiinţiale. Sub pana poetei Rodica Braga, mult mai prozaicul roman devine o amplă expresie metaforică a trăirilor sufleteşti, a mişcărilor tectonice interioare dureroase, redate printr-⁠o explorare delicată şi realistă a erotismului feminin. Astfel, de la primul, Nisipul memoriei (Cluj-⁠Napoca, Editura Dacia 1978), la ultimul, Vară de sidef (Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017), romanele Rodicăi Braga sunt creaţii poetice în proză care vibrează atât prin sensibilitatea lucidă a confesiunii, cât şi prin acuitatea analizei societăţii timpului. Proza devine doar o altă modalitate, mai fluidă, mai generoasă, dar şi mult mai pretenţioasă, de a face poezie.

În viziunea Rodicăi Braga, femeia-⁠poetă contemporană renunţă la feminismul agresiv militant care izolează în genuri artiştii, pentru a-⁠şi afirma cu simplitate şi naturaleţe dubla condiţie creatoare. De aceea, întreaga sa operă se va rotunji în jurul imaginii femeii, surprinsă la toate vârstele (de la copila nevinovată, fascinată de chipul sever al tatălui, la adolescenta de 19 ani care se descoperă pe sine prin iubire, la femeia matură rătăcită pe coordonatele căutării identităţii şi, în final, bătrâna înstrăinată de ea însăşi şi de cei apropiaţi, captivă în propria-⁠i fiinţă devenită închisoare) în momentele cheie ale devenirii ei. Aproape de fiecare dată, personajele feminine sunt surprinse în mediul anodin al spaţiului familial, văzute prin intermediul unui personaj-narator pe care-⁠l intuim întotdeauna a fi tot o femeie. Dacă în proza psihologică a Hortensiei Papadat-⁠Bengescu, personajul reflector surprinde cu obiectivitate şi luciditate evoluţia psiho-emoţională şi sentimentală a celorlalte personaje, în proza Rodicăi Braga se remarcă un eu narator subiectiv care se apleacă asupra propriului sine cu o obiectivitate camilpetresciană, pentru a reda cu sensibilitate de poetă şi luciditate de filolog mişcările interioare ale complicatului suflet feminin.

Spaţiul narativ al romanelor Rodicăi Braga este populat de o diversitate de personaje feminine încadrabile unor anumite ipostaze specifice: fata frumoasă, dar prea grăbită să devină femeie, a cărei frumuseţe devine o „armă” într-⁠un „război al sexelor” care exclude de la început iubirea; femeia-⁠plantă carnivoră, a cărei sexualitate este o magie puternică, imposibil de controlat, marcând tragic destinul bărbatului-⁠trestie, devorat şi consumat în totalitate, până la extincţie; femeia-diamant, strălucitoare şi preţioasă, ascunsă însă înapoia unei rugozităţi şi asperităţi de „metal dur, colţuros, fierbinte şi rece în acelaşi timp, lipsită de moliciuni ascunse şi rotunjimi calme, odihnitoare” (Ibidem, p. 17). Chiar dacă domină scena vieţii narative, erotomane, puternice sau sensibile, exotice sau placide, sincere sau teatrale, personajele feminine din romanele Rodicăi Braga trăiesc în zodia masculinului, sub steaua tatălui, fie ca prezenţă intimidantă sau superficială, fie ca absenţă dureroasă. Destinul eroinelor romanelor Rodicăi Braga este influenţat, aşadar, de prezenţa sau absenţa bărbaţilor din viaţa lor, în primul rând a tatălui şi mai apoi a iubitului. Iubirea presupune o călătorie primejdioasă, dar necesară a sinelui spre fiinţa unui străin care va adăposti în sufletul său şi o bucăţică din celălalt. Când iubirea moare sau întâlnirea cu fiinţa Celuilalt este ratată, iubirea devine un „nevinovat joc de-⁠a baba oarba” şi se produce regăsirea de sine, iar celălalt (re)devine „străinul, omul real desprins din ţesătura complicată a afectivităţii tale exagerate” (Nisipul memoriei, p. 16).

Dacă e să ne limităm la primul roman al autoarei, menţionat mai sus, şi la ultimul, constatăm că felul cum eroinele anonime din Nisipul memoriei, Despina, Victoria, Liana din Vară de sidef (Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017) trăiesc iubirea este marcat de relaţia pe care tatăl a construit-⁠o iniţial cu mama şi apoi cu fiica. Astfel, Nisipul memoriei începe cu o frază profund neliniştitoare cu privire la marcajul emoţional produs asupra copilei de banala plecare a tatălui din încăpere, anticipându-⁠se alte două teme majore ale scriiturii autoarei, cea a singurătăţii şi a alterităţii: „Plecarea tatei a vărsat în sufletul tău apa călduţă a tristeţii. Se părea că pleacă definitiv, deşi, aparent, aceasta contase ca prima voastră întâlnire” (Nisipul memoriei, p. 5). În scena finală, revine imaginea tatălui, prin concilierea bine venită dintre tată şi fiică, marcată de încercarea stângace a amândurora de a vindeca rănile trecutului printr-⁠o reevaluare a raportului eu-⁠celălalt, de data aceasta fără ca prezenţa tatălui să mai degaje asprime, tristeţe şi teamă, ci doar siguranţă şi bucuria de a fi împreună: „Era suficient că prezenţa lui, de data aceasta atât de densă, îmbibată de o sumedenie de miresme vechi, aproape uitate, prezenţa lui la început jenantă, apoi îmbogăţită de elemente emoţionante, neaşteptate, de forţă şi slăbiciune, de căldură şi rezervă, devenise, oarecum, un bun al tău, un lucru lăsat în păstrare, a cărui contemplare, din când în când, ţi-⁠ar fi putut aduce înseninare, poate chiar ceva curaj” (Nisipul memoriei, p. 154). Însăşi formula narativă inedită adoptată de scriitoare în acest prim roman, povestirea la persoana a II-⁠a realizată de către un personaj-⁠adresant misterios, un posibil alter ego al eroinei, permite developarea filmului gândurilor şi a sentimentelor tinerei protagoniste în legătură cu experienţele trăite. E ca şi cum o prezenţă discretă ar fi „locuit” în fiinţa protagonistei, devenind totodată umbra ei, iar noi bănuim că această voce narativă omniscientă care-⁠şi ajută eroina să pătrundă înţelesul ascuns al experienţelor ei este prozatoarea însăşi. Rodica Braga mărturiseşte că, de-⁠a lungul scrierii romanului, s-⁠a dedublat pentru a pătrunde cât mai adânc în „viaţa de hârtie” a acestuia: „Există ceva în cartea aceasta care îmi provoacă o nemotivată teamă. Cred că ideea că am fost atât de adânc, de mult, de total în ea. Distanţa, acum, mi se pare imensă, incredibilă, iar în toate acele tendinţe obscure şi dureroase de a trăi altfel, în felul particular al eroinei, s-⁠au cicatrizat în mine odată cu terminarea cărţii. Dar nu şi dorinţa ca, prin scrisul meu, să tulbur. Căci a tulbura pe cineva, înseamnă a-⁠l obliga să mediteze, chiar dacă lucrurile la care va medita nu-⁠i vor face întotdeauna plăcere” (Nisipul memoriei, coperta exterioară).

Vară de sidef este romanul unei femei care se pierde şi se regăseşte pe sine prin intermediul unei poveşti de dragoste. Regăsim aceeaşi obsedantă căutare a identităţii şi a sensului existenţial în raport cu familia şi cu societatea a unei eroine provenite dintr-⁠un mediu social modest, sensibilă şi inteligentă, însă prea puţin preocupată să placă. Douăzeci şi nouă de capitole sunt structurate rotund, începutul fiind totuna cu finalul, o noapte albă de Anul Nou, când desprinderea unei petale din floarea de Crăciun provoacă în sufletul fragilizat de durere al Despinei o teribilă furtună de senzaţii şi sentimente legate de pierderea copilului şi a bărbatului iubit. Finalul primului capitol surprinde o autocaracterizare succintă şi tristă a eroinei într-⁠o frază care rivalizează ca intensitate şi dramatism cu cea camilpetresciană din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, prin intermediul căreia sunt concentraţi doi ani şi jumătate de dragoste şi gelozie: „Aveam douăzeci şi patru de ani, dar era ca şi cum aş fi trăit un veac” (p. 8).

Proza poetică a Rodicăi Braga propune un feminin sensibil, inteligent, puternic interiorizat, prins în cotidian, în sarabanda vieţii, văzută ca sumă a deciziilor personale, dar şi ale celorlalţi. Din nou remarcăm dezechilibrul emoţional indus în familie de absenţa figurii masculine, soţul care-⁠şi părăseşte nu numai soţia, ci şi fiicele „cu seninătatea unui măcăleandru ce şi-⁠a găsit altă creangă de pe care să-⁠şi emită melopeea” (Vară de sidef, p. 11). Plecarea soţului o infantilizează pe femeia matură, dar le maturizează înainte de vreme pe cele două fete. Povestea de iubire cu Matei, un tânăr mai în vârstă, serios şi educat, dintr-⁠o familie „bună” şi bine consolidată, se înfiripează lent, dar profund în sufletul sincer al fetei. Descoperim o adevărată poezie a erosului. Iată, spre exemplu, o descriere inedită a sărutului, într-⁠o frază lungă cât un sărut pătimaş dat pe nerăsuflate: „Buzele lui mă compuneau cu atenta râvnă a sticlarului, dogoreau şi trimiteau până în cel mai îndepărtat şi necunoscut loc al trupului meu o fierbinţeală dureroasă, cotropitoare, lipsită de blândeţe, vehementă chiar, buzele lui mă desfiinţau, mă ridicau de la pământ ca pe un fulg, ca pe un nimic, pentru ca, în secunda următoare, să-⁠mi toarne în vene plumb, să mă întunece, să mă reducă la o materie răcită, inertă, mai grea ca pământul, buzele lui erau cercuri de foc prin care treceam ca un tigru ce-⁠şi descoperea această abilitate, buzele lui mă citeau, mă silabiseau, buzele lui îşi interpretau propriul cântec la naiul ce-⁠l fermeca, buzele lui spulberau orice urmă de împotrivire şi mă ţineau în puterea lor cum vântul joacă o frunză” (Ibidem, p. 24). Iubirea devine, aşadar, acţiune concentrată a persoanei iubite de desfiinţare şi de reînfiinţare a celuilalt, care se trezeşte invadat şi deposedat de propriul sine, până în punctul când apropiaţii remarcă lipsa de asemănare cu cel ştiut dintotdeauna. Comparativ cu viaţa, „o picătură de oţet ce-⁠ţi arde stomacul” (Ibidem, p. 251), iubirea are „gustul apei, stâmpărător, domolind şi sete şi stare de rău, şi foame (…)” (Ibidem, p. 248). Moartea mamei lui Matei trezeşte în sufletul bărbatului sensibilităţi şi scrupule neaşteptate legate de copilul său cu o altă femeie, Victoria, şi provoacă despărţirea celor doi îndrăgostiţi. Întâlnirea cu Danilo Battista, un alt suflet nefericit, o determină pe Despina să experimenteze iubirea-⁠prietenie, prea fragilă, însă, ca să reziste presiunilor venite din partea iubirii-⁠pasiune. Din nefericire, nici iubirea-⁠pasiune nu poate supravieţui unui şoc mult mai puternic, cel al pierderii copilului, care trezeşte cea mai pură şi altruistă formă de iubire. „Vara de sidef” devine imaginea anotimpului iubirii dintre Matei şi Despina, care i-⁠a unit, dar, imprevizibil, i-⁠a despărţit în triste existenţe insulare. Urmând cuvântul profetic al bunicii, „Vâsliţi!”, poate vor reuşi să se îndrepte într-⁠un alt (ano)timp unul spre celălalt spre a se regăsi. Pentru aceasta, femeia pierdută de sine trebuie să se recapete, să-⁠şi caute „direcţia, locul, nordul cu al său muşchi alinător” (Ibidem, p. 312), iar aceasta nu se poate face decât în singurătate.

Nu despre asta este vorba în viaţa fiecăruia dintre noi? Despre căutare de sine, pierdere de sine în iubire şi regăsirea nu întotdeauna aflată în zodia fericirii? Romanele Rodicăi Braga vorbesc despre femei „în derivă”, al căror destin este influenţat de la bun început de un bărbat, tatăl, pentru ca ulterior un altul să i se strecoare în suflet. Fiecare poveste de viaţă a unui personaj feminin al autoarei este o combinaţie alchimică unică de picătură de oţet într-⁠un volum mai mic sau mai mare de apă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest