Contemporanul » Modele » Iulian Boldea: Recursul la concept

Iulian Boldea: Recursul la concept

Interesantă este relaţia eu creator/ operă, pe care criticul o pune în ecuaţie cu rigoare, identificare empatică şi subtilitate

Studiile şi articolele criticului, istoricului literar şi universitarului Mircea Braga se disting prin rigoare, supleţea interpretărilor, atenţie la detaliile textului şi vocaţia revelării unor resurse adesea ignorate ale documentului literar. Cărţi precum Recursul la tradiţie. O propunere hermeneutică, Istoria literară ca pretext, Destinul unor structuri literare¸ Decupaje în sens, Conjuncturi şi permanenţe, Când sensul acoperă semnul, V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului, Pe pragul criticii, Cultura – o utopie asumată, Teorie şi metodă, Dincolo de binele şi de răul culturii (Friedrich Nietzsche), Rătăcind prin canon, La izvoarele aventurii metodologice moderne sau Ecce Nietzsche relevă disponibilităţile analitice ale criticului, dar şi deschiderea conceptuală faţă de domenii metodologice fecunde pentru studiul literaturii.

Cartea Istoria literară ca pretext ilustrează cum nu se poate mai bine ambivalenţa critică-istorie literară, încorporată într-⁠o manieră hermeneutică suplă, probantă, aplicată, mereu în consens cu resursele textului, dar şi cu iradierile contextului. Un capitol demn de interes este dedicat operei lui Creangă (Şansa structurii arhetipale), criticul explorând arhitectura acestei creaţii din perspectiva unor simboluri esenţiale, structurante, căutându-⁠se, în fond, modelele mitice, resorturile şi tiparele ancestrale ce configurează simbolic universul naraţiunilor lui Ion Creangă. Structura tabletelor argheziene este decupată şi interpretată cu minuţie şi empatie în studiul Semnul ca structură suficientă sieşi, într-⁠un alt studiu opera lui Sadoveanu fiind percepută din unghiul resurselor şi a percepţiei arhetipurilor din care se naşte o întreagă lume, în datele sale fundamentale.

Volumul Decupaje în sens conţine, cum precizează autorul în subtitlu, o serie de „propuneri de istorie literară”. Se profilează aici studii temeinice, despre dinamica operei marilor clasici, despre teatrul lui Goga, sau despre „coşmarul dramatic” desenat de naraţiunile lui Pavel Dan. Extrem de incitant este studiul Fenomenologia unui ceremonial de iniţiere în Craii de Curtea-⁠Veche, în care sunt amendate unele opinii ale exegeţilor operei lui Mateiu Caragiale (Ovidiu Cotruş, Al. George), criticul accentuând asupra timbrului estetic ce irizează ritmurile naraţiunii, orientând interpretarea înspre toposul ceremonialului de iniţiere, hagialâcurile fiind percepute ca ritualuri ce iniţiază în tainele perpetue ale existenţei. Apetenţa teoretică a lui Mircea Braga reiese şi din studiile publicate în Teorie şi metodă, studii în care aria de interes a exerciţiului interpretativ se situează într-⁠un orizont conceptual vast, ce cuprinde referiri la estetica generativă, teoria criticii, sociologia literaturii, fenomenologie, hermeneutică sau structuralism, toate acestea plasate sub semnul confluenţei dintre teorie şi metodă.

Exegeze atente se regăsesc în Replieri interpretative, unde studii dense sunt consacrate lui Ion Ghica (scriitor care, prin prisma harului narativ, a talentului evocator şi portretist este situat în orizontul modernităţii) sau lui I.L. Caragiale, în a cărui creaţie este descifrat „un anumit tip de reprezentativitate”, fiind totodată comentată şi o anume predilecţie pentru „obsesia «umbrei»”. Mircea Braga apreciază, de asemenea, spiritul critic caragialian, vocaţia artistică, dar şi deschiderile teoretice incontestabile: „E adevărat, cel puţin cantitativ, descifrarea unui program teoretic al autorului Momentelor… pare a se justifica: paginile acre ar fi aferente acestuia – autonome, dar risipite şi în alte contexte – sunt nu puţine, de unde impresia că atenţia acordată de scriitor problematicii creaţiei a avut constanţă şi chiar o oarecare intensitate”.

Cartea Geografii instabile conţine texte critice în care istoria literaturii şi tema geografiilor literare se completează reciproc. Relaţia dintre sincronie şi diacronie este just expusă, după cum la fel de îndreptăţite sunt aprecierile criticului despre „prezentul continuu”, sau despre modul în care o privilegiere a biografiei unui scriitor poate conduce la „infirmitatea procesului de valorizare”. Interpretări în care excursurile sociologice şi cele psihologice îşi accentuează detenta sunt dedicate lui Macedonski, perceput din perspectiva epocii şi a locului în care a trăit, în contemporaneitatea, dar şi în umbra lui Eminescu: „Este, totuşi, o cenzură, o limită în desfăşurarea respectivelor energii emulative: nimeni nu trebuia să fie «cel mai bun», autocraţia se cuvenea detestată, alături de un geniu – proclama legea competiţiei – era necesar să existe un alt geniu, întrucât singurul «mijloc de protecţie» împotriva geniului este un alt geniu». Pentru acest motiv, statuarea singularităţii, izolarea în excepţie şi, în acest mod, blocarea emulaţiei erau considerate atentate sociale, de unde dublul demers punitiv”.

Interesantă este relaţia eu creator/ operă, pe care criticul o pune în ecuaţie cu rigoare, identificare empatică şi subtilitate: „În ce măsură un scriitor se proiectează pe sine în operă şi cât de fidelă este această proiecţie? – iată una dintre acele întrebări cu un răspuns imposibil. Sau, mai exact, cu un interminabil şir de răspunsuri, întotdeauna parţial adevărate, niciodată însă suprimând semnul de întrebare. Totuşi, ca şi întrebarea, orice răspuns – direct sau indirect – îşi are importanţa sa, chiar dacă extinde impermeabilitatea problematicii sau chiar dacă ilustrează, de-⁠a lungul timpului, doar discuţia teoriei literaturii cu… sine însăşi. Privind fie şi numai secolul al XX-⁠lea, constatăm că jocul conceptelor pe panoplia menţionatei relaţii operă/autor s-⁠a desfăşurat, complementar sau în opoziţie, sub semnul tuturor direcţiilor metodologiilor susţinute de structuralism şi semiotică, de existenţialism şi fenomenologie, de hermeneutică, psihologie şi psihanaliză, de sociologie şi informaţional, alimentând apoi psihanaliza textului, teoria personajului, teoria receptării, teoria imaginarului, naratologia etc”.

În acest context, se poate spune că Mircea Braga s-⁠a remarcat mai ales prin „atenţia permanent focalizată pe normativul axiologic, dincolo de varietatea deopotrivă de semnificativă ca şi aceea a orientărilor ştiinţifice şi filosofice contemporane” (Florin Mihăilescu).

Referinţe critice

Iulian Boldea, Rătăciţi în canon, în revista „Apostrof”, nr.11, 2014; Vasile Muscă, Mircea Braga: un monument pentru Nietzsche, în revista „Contemporanul”, nr. 8, 2017; Aurel Sasu, Dicţionar biografic al literaturii române, A-⁠L, vol. I, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004; Valentina Podoleanu, Exerciţiul critic – o utopie?, în revista „Observator cultural”, nr. 56, 2001; Costi Rogozanu, Dimensiunea „tonică” a culturii, în revista „România literară”, nr. 40, 2000; Constantin Trandafir, Pactul conversaţiei: naraţiuni critice, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2014.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest